Răscoala țărănească din 1907, minciuna dintr-un tablou celebru şi falsurile din cărțile comuniste de istorie

Minciuna dintr-un tablou celebru

 

 

Pe vremea comuniștilor, lecțiile de istorie dedicate „Marii răscoale” erau ilustrate, obligatoriu, cu un tablou pictat de Octav Băncilă și numit simplu „1907”.

 

 

Un tablou ciudat, altfel bine realizat, care conține totuși o absurditate pe care foarte puțini privitori o sesizează.

Este vorba despre personajul din prim-plan, un țăran care fuge, cu ochii holbați de teamă, de gloanțele care deja l-au rănit grav, probabil mortal, pe un consătean al lui, care se prăbușește împușcat în gât.

Absurditatea acestei scene dramatice constă în faptul că, în loc să fugă de proiectilele ucigașe, omul aleargă, contrar oricărei logici, exact spre locul de unde ar putea să-i vină și lui moartea.

O imagine, cumplită, menită să impresioneze privitorul și să-i transmită ura față de „burghezo-moșierimea” asupritoare.

Așadar un tablou care, deși reprezintă o scenă lipsită de orice noimă, de fapt o minciună grosolană spusă cu mijloacelede expresie specifice artei plastice, a fost utilizată ca mijloc de propagandă.

Iar pentru ca mesajul propagandistic să fie și mai percutant, încă de la început s-a tot spus că acea scenă ar reprezenta un episod real, petrecut în județul Vaslui…

În realitate, tabloul „1907” este doar un fals propagandistic, o minciună care poate fi explicată prin faptul, cunoscut doar de biografii pictorului, că Octav Băncilă era fratele Sofiei Nădejde.

Iar aceasta era soția agitatorului socialist Ioan Nădejde, un fost profesoraș destituit din învățământ, tocmai pentru că făcea propagandă marxistă în rândul elevilor din școala primară.

Dar, chiar și așa, pur propagandistic, tabloul lui Băncilă a rămas, până în ziua de azi, ilustrația „clasică” a „Marii Răscoale din 1907”.

 

O istorie deosebit de complexă

 

Propaganda comunistă a vorbit, decenii la rând, despre sărăcia cumplită în care trăiau țăranii noștri în primii ani ai secolului XX.

Apoi, politrucii comuniști au început să vorbească despre „conștiința de clasă” a țărănimii, iar la un moment dat, Ceaușescu a boscorodit câte ceva despre „Revoluția din 1907”.

De fapt, la fel ca în multe alte cazuri, și în această privință comuniștii au mințit iar adevărul a fost cu mult mai complicat decât era el prezentat în toate discursurile propagandistice.

Discursuri care ne mai spuneau și că toți cei 11.000 de țărani care au fost uciși, atunci, în 1907, au murit având pe buze cuvintele „Noi vrem pământ”.

Numai că adevărul este că, de fapt, nu pământul era cel care le lipsea lor.

Conform unor studii ale economiștilor vremii, atunci, în primii ani ai sec. XX, circa 51,3 la sută din terenul arabil al țării se afla în proprietatea țăranilor.

Ceea ce le lipsea cu adevărat acestora, era posibilitatea de a-și folosi pământul în mod eficient. Eficiență pe care o atingeau arendașii, greci sau evrei care, veniți de obicei din afara ţării, aduceau cu ei cele mai moderne tehnici agricole.

De fapt, condițiile socio-economice din acea perioadă erau cam aceleași cu acelea prezente și pe alte meleaguri, prin țările învecinate.

Dar asta nu a fost tot. Tot comuniștii ne mai spuneau că, în 1907, țăranii mureau de foame.

Nimic mai fals: anul agricol anterior, unul extrem de rodnic, adusese niște recolte deosebit de bogate.

Dar, dincolo de aceste aspecte, au mai existat niște cauze pe care comuniștii, așadar și manualele lor de istorie, s-au ferit  mai ceva ca dracul de tămâie, să le recunoască.

Este vorba atât despre activitatea unor cercuri autohtone socialiste de orientare marxistă cât și despre instigatorii bolșevici care, veniți de pe meleaguri străine, au avut un rol deosebit de important atât în declanșarea, cât și în desfășurarea acelor revolte, așa-zis țărănești.

Analizând acest aspect în lucrarea „Istoria loviturilor de stat din România”, autorul Alex Mihai Stoenescu menționează în volumul II că, în acea perioadă, „șeful din umbră al activităților socialiste antiromânești a fost Cristian Racovski. 

Revoluționar de profesie și beneficiar al toleranței politice de la noi, acesta nu a încetat nici o clipă, să organizeze structuri antistatale pe teritoriul României, ca urmare a ordinelor primite de la Lenin și Troțki.

Ei plănuiseră declanșarea unei revoluții pe spații largi europene și, la nivel european, vedeau o legătură strânsă între provocarea mișcărilor anarhiste pe care le aveau în vedere pentru Rusia și cele din statele vecine”.

De fapt, în 1905, în Rusia chiar avusese loc o încercare de „revoluție” care fusese însă înăbușită de regimul țarist, iar o bună parte dintre activiștii care puseseră la cale acea revoltă eșuată se refugiaseră în zonele estice ale țării noastre, exact în zonele din care aveau să apară primele scântei ale răzmeriței din 1907.

Lucru cu atât mai clar cu cât, în anul 1906, o grupare condusă, din umbră, de către același Cristian Racovski a încercat să introducă în țară, prin Dobrogea, circa 50.000 de puști, transportul respectiv fiind însă  capturat de autoritățile românești.

Alex Mihai Stoenescu mai afirmă că, de fapt, Racovski însuși a recunoscut într-o autobiografie, că răscoala din 1907 din România s-a produs sub influența de netăgăduit a mișcărilor similare din Rusia.

Iar toate acestea au și fost confirmate în cursul anchetelor efectuate de către autoritățile vremii, care au arestat și condamnat mai multe grupuri de asemenea „agitatori” străini.

 

 

 

 Harta Austro – Ungariei (1911)

 

 

 

 

Răscoala de la 1907 a fost pregătită  în secret si  de Austro-Ungaria.

 

 

 Un plan  gândit de contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Imperiului Austro-Ungar, artizan şi al crizei bosniace, viza distrugerea României şi punerea ei în imposibilitate de a  elibera românii transilvăneni.

 

  

Foto: Alois Aerenthal (27 septembrie 1854 – 17  februarie 1912)

În 1901 căpitanul Eduard Fischer, a fost numit comandant al diviziei de jandarmerie nr. 1 din Cernăuți, precum și comandant adjunct al jandarmeriei din Bucovina.

Oraşul Cernăuţi devenise un centru al activităților subversive îndreptate împotriva României, iar Fischer a pus bazele unui centru de  coordonare a acţiunilor diversioniste  antiromânesti, condus de un oarecare N. Eidinger.

  În anul 1905, acesta a inființat  un birou comercial în Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României.

În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, carora le cumpăra produsele agricole pe care le livra  armatei austro-ungare.

Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale, le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 le-a reprezentat breasla ziariştilor, intre care s-au numarat  Constantin Mille şi ziarul Adevărul. 

Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena:

“Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”.

Tot el raporta  despre alte gazete, cum ar fi Universul si  Epoca, ale căror “articole erau scrise pe biroul meu”. 

  Nu întâmplător, aceste publicatii vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente.

La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau “marile masacre”.

Titlurile vuiau: “Refuz de a ieşi la munca câmpului”, “Ridicarea recoltelor cu forţa”, “Se trage în ţărani“.

Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei:

“Ziarele răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul şi Universul.

Din acest moment apare într-adevăr şi răscoală reală, căci ziarele relatează – fals – ştirea conform căreia, acolo unde oamenii au avut curajul de a se revolta, s-au şi semnat contractele atât de dorite de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar şi o… răscoală”.

De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult exagerate, despre răscoală, presa vieneză n-a găsit un alt subiect mai interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră.

Carol I se mira chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de “depeşile fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin răspândirea acestor depeşi … acest ziar a publicat toate ştirile posibile”.

Imediat, presa internaţională a început să anunţe iminenta prăbuşire a României.

Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o intervenţie dură.

Regele intelesese rapid ce se intampla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihaileni sa fie ocupata militar, pentru a impiedica infiltrările agenşilor austro-ungari.
Era însă destul de târziu…

La 26 martie, după ce “intuiţia” remarcabilă a lui Aerenthal se împlinise, acesta anunţă “că nu poate privi cu indiferenţă răscoalele care bântuie România […] Trebuie să ne ocupăm de marile tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă”.

Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o intervenţie dincolo de Carpaţi.

Se părea că în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.

Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil.

Carol I i-a înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în ţară. 

La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie.

De data aceasta, curgea într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au operat aproape 10.000 de arestări.Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul guvern poate ţine în mâna situaţia.

Lovitura finală data planului lui Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului.

Impăratul Franz Josef I

 

Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o intervenţie militară în România, s-a opus vehement.

Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau de aceeaşi vârstă.

În plus, regina Elisabeta se înţelegea foarte bine cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei.

Astfel că Aerenthal nu numai că nu a primit regeasca susţinere, dar regele Carol a fost cel căruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea răscoalei.

Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.

Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi.

Ca atare, pe când Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar şi-a făcut datoria.

La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.

 Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni năuciţi de cele întâmplate.

 

Tabloul lui Octav Băncilă ne prezintă niște țărani jerpeliți, îmbrăcați în zdrențe, iar „izvoarele literare” afirmă că ei s-au luptat cu mâinile goale, ori înarmați cel mult cu furci și coase împotriva unor militari înarmați până în dinți.

Anchetele vremii au menționat, însă, foarte multe cazuri în care „țăranii” au fost, și ei, înarmați cu arme de foc, cu care i-au atacat pe reprezentanții autorităților, dintre care mulți au fost grav răniți ori chiar uciși.

Începută în Moldova, revolta s-a răspândit mai apoi, în forme deosebit de violente, în județele din sudul țării.

Acolo, autoritățile au raportat existența altor agitatori marxiști străini, îndeosebi bulgari.

Iar acolo, în sudul țării, evenimentele au luat adeseori o turnură de-a dreptul criminală.

Țăranul speriat care alerga disperat exact spre gloanțele ucigașe a fost o ficțiune care a existat doar în mintea și sub penelul lui Octav Băncilă.

În anumite zone, atât din Moldova cât și ți județele sudice, răsculații s-au dedat la acțiuni de o violență sălbatică, în cursul cărora victimele, de obicei arendași ori reprezentanți mai mărunți ai autorităților locale, au fost uciși iar cadavrele lor au fost profanate.

Motiv pentru care forțele de ordine, inclusiv Armata, au deschis focul mai ales în cazurile în care răsculații astfel instigați, și de foarte multe ori aflați sub influența alcoolului, s-au dedat la crime odioase.

De fapt au existat și cazuri în care obștile sătești s-au organizat și au luptat, cot la cot cu autoritățile, împotriva unor asemenea bande de răufăcători care se pretindeau a fi răsculați.

 

O enigmă care a tulburat generaţii

O enigma a persistat însă: de ce Carol I a solicitat lui Bratianu ca toate actele rascoalei si ale represiunii sa nu ramâna în arhive?

Explicatia oficială a fost ca regele nu dorea o judecare a fostilor ministri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere.

Motivul nu sta însa în picioare, caci regele interzisese deja doua procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 si cel al lui I.C. Bratianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu îsi aminteste ca regele le-a declarat conservatorilor ca daca persista în intentia de a-l judeca pe Bratianu, el va merge zilnic cu trasura la închisoarea lui Bratianu si îi va încredinta guvernul, „amândoi conducând tara de la pușcărie”.

Se stia clar ca regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui sa fie judecat și ca va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru.

Însusi I.I.C. Bratianu, care avea tot interesul ca aceste documente sa fie ascunse, a protestat în fata regelui pentru preluarea lor.

Raspunsul adevarat trebuie cautat însa în originea evenimentelor. Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele rascoalei, ramânerea României în alianta cu ea sau alaturi de Puterile Centrale devenea de neconceput.

Iar alianta cu acestea, respectiv cu Germania natala, reprezenta visul cel mai scump  al lui Carol.

Vis care îl va duce însa în mormânt, când se va prabusi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat sa intre în razboi de partea Germaniei.

Pentru a apara acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care aratau clar ca Austro-Ungaria – aliata noastra, dar si a Germaniei – încercase desfiintarea tarii. Iar Carol I n-a putut sa accepte prezentarea unui asemenea adevar.

Bilanțul

Ideologii din vremea regimului comunist au afirmat decenii la rând, că atunci, în cursul răscoalelor din 1907 ar fi fost uciși exact 11.000 de țărani.

La fel ca tabloul lui Octav Băncilă, și această cifră s-a dovedit a fi tot o minciună propagandistică.

Conform rapoartelor întocmite de autoritățile vremii, în cursul „Răscoalei din 1907” care a durat, efectiv între 28 martie și 5 aprilie, s-au înregistrat, în toată țara, 421 de morți, circa 112 răniți și 1751 de arestați, date care sunt foarte apropiate de declaratia Maresalului Averescu, trunchiata pentru că, desi bătrân si slab de memorie, Mareșalul afirmase că au fost 2500 de morți, raniți si arestați.

Atentie! Erau incluși și militarii morți si răniți.

Cifra de 11000 de morți si toate exagerarile, au fost făcute, asa cum știm acum, prin intermediul a doua ziare Adevarul si Universul.
Istoricii care au afirmat că in spatele instigatorilor rasculatilor au fost serviciile austro-ungare nu bat campii…

Alois Aehrenthal ministrul de externe austriac si artizanul Crizei bosniace care a dus la alipirea Bosniei si Herzegovinei la Austro-Ungaria,era eminenta cenusie alaturi de generalul Fischer.

Acesta a stabilit la Cernauti o celula foarte puternica diversionista antiromaneasca, cu scopul de a destabiliza Moldova si tot austriecii l-au cumparat pe Alexandru Mille, patronul ziarului Adevarul, care nu a facut altceva decat sa exagereze si sa denatureze evenimentele.

Banii austriecilor au ajuns si la ziarele Universul si Epoca. Astfel, pe masura ce se exagera pe de o parte antisemitismul taranilor romani care masacrau evreii arendasi si  pe de alta parte barbarismul si sadismul armatei romane, aceste articole erau preluate de presa din Viena starnind „ingrijoarea”ministrului Alois,care provocase evenimentele.

De fapt asta nici nu ar trebui să ne mire prea mult. Minciunile propagandistice au circulat și mult mai aproape de zilele noastre: în decembrie 1989 soții Ceaușescu au fost acuzați că ar fi provocat moartea a circa 60.000 de români.

Adevărul este cel pe care-l știm: Ceaușescu este vinovat de moartea a circa 400 de oameni, în timp ce restul de aproximativ o mie au murit în luptele cu inexistenții „teroriști” inventați de Ion Iliescu.

Asta este: propagandă de stânga, propagandă de dreapta… tot un drac.
Un vechi proverb spune că „minciuna are picioare scurte”.

Bineînțeles că, le fel ca multe alte proverbe și acesta este doar parțial adevărat.

Iar asta pentru că minciuna comunistă privitoare la „Marea Răscoală din 1907”, are picioarele îndeajuns de lungi încât să alerge sprintenă chiar și acum, în zilele noastre.

Zile în care multă lume încă mai crede că „boierii le puneau țăranilor botnițe” dar și că „țărăniștii lui Coposu și ai lui Rațiu” au tras cu tunurile în țăranii răsculați în anul 1907.

 

 

Surse:

 

curentul.ro ; vavivov.com ; foaienationala.ro/1907; ioncoja.ro/