CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gândul zilei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Unirea este singura temelie statornică a edificiului viitorului nostru; fără dânsa, ce se va clădi va fi clădit pe nisip.

 

 

 

– Dimitrie C. Brătianu –

 

 

 

 

 

 

 

 

 Dimitrie C. Brătianu (n.1818, Pitesti – d. 8 iunie 1892,Bucuresti), a fost un om politic, diplomat si pentru o scurtă perioadă prim-ministru al României (10 aprilie 1881 – 8 iunie 1881), timp în care a prezidat ceremonia de încoronare a regelui Carol I.

Este descendent al unei vechi familii boiereşti, fiind primul fiu al stolnicului Constantin Brătianu şi al Anastasiei Tigveanu. De asemenea, era  fratele cel mare al lui I.C.Bratianu  alaturi de care a  participat  la fondarea Partidului Naţional Liberal.

A urmat cursuri universitare la Facultatea de Medicină, dar mai apoi se decide pentru Facultatea de Drept .

În paralel, audiază şi prelegerile dascălilor Edgar Quinet şi Jules Michelet, la Collége de France. Brătianu se remarcă în Societatea studenţilor români de la Paris.

A revenit  în ţară în 1848 si se implică activ în mişcarea revoluţionară din Muntenia, făcând parte din Comitetul revoluţionar..

De asemenea, Brătianu este trimis de Guvernul provizoriu paşoptist ca agent diplomatic la Viena şi Budapesta, primind împuternicirea de a reprezenta interesele ţării pe lângă „diversele puteri prietene din Europa”.

După înfrângerea mişcării,   pleaca în exil, unde se implică activ pe lângă presă şi diverse cancelarii pledând pentru cauza naţională a românilor. În vara anului 1857 , revine în ţară şi este ales deputat de Piteşti în Divanul ad-hoc. De asemenea, face parte din Adunarea Electivă de la Bucureşti, unde la 24 ianuarie 1859 îşi dă votul pentru înfăptuirea  Unirii Principatelor sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, ales anterior in Moldova.

  A fost lider al disidenţilor liberali în timpul lungii guvernări a fratelui său, poziţie din care a determinat căderea guvernului. Spre sfârşitul vieţii a avut loc o împăcare istorică în sânul familiei, iar Dimitrie C. Brătianu devine pentru scurt timp preşedinte al Partidului Naţional Liberal, după moartea fratelui sau.

Dimitrie C. Brătianu a încetat din viaţă  la vârsta de 74 de ani.

22/09/2014 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , | Lasă un comentariu

Un erou al României – Peneş Curcanul

 

 

Constantin Ţurcanu (Peneş Curcanul) – Neamul Românesc

 

Cine a fost Peneş Curcanul ?

 

Era anul 1878. Principatele Române participă la Războiul de Independență.

  Eroii români care au luptat pentru  neatârnarea tarii noastre  nu au lipsit nici de la această confruntare.

Unul dintre aceştia a fost Peneş Curcanul, un sergent din Vaslui care a luptat eroic în acest razboi.

Şi dacă faptele sale au rămas nemuritoare în istoria ţării, poetul Vasile Alecsandri s-a asigurat că  numele sergentului va dăinui, scriind o poezie care  a descris cu înflăcărare  eroismul  ostaşilor români în luptele grele de la Plevna, Griviţa, Smârdan sau Rahova, în plan central fiind Peneş Curcanul şi camarazii lui din Vaslui.

Peneş Curcanul este numele-poreclă sub care a intrat în cultura română Constantin Ţurcanu (n. 1 martie 1854 – d. 15 noiembrie 1932).

Faptele de arme ale românilor în Razboiul de Independenta de la 1877 -1878 l-au impresionat adanc pe poetul Vasile Alecsandri, care le-a cantat în poeziile adunate  in volumul  „Ostasii nostri”, intre care se afla si „Penes Curcanul”.

Puţini ştiu  că personajul căruia i-a fost dedicată aceasta poezie  de Vasile Alecsandri  nu s-a oprit la gradul de sergent si  a urcat datorita vitejjiei sale treptele ierarhiei militare până la gradul de plutonier adjutant, maximul epocii  pentru subofiţeri, in momentul decesului  acestui erou.

Dar să intrăm puţin în detalii. Peneş Curcanul, pe numele său adevărat Constantin Ţurcanu, s-a  nascut  în Principatul  de atunci al Moldovei , la 1 martie 1854, în ţinutul  Vasluiului.

Era singurul copil al lui Gheorghe Turcan si Mariei. Părinţii îl alintau Costache si la vârsta de 7 ani l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească.

Totodată, este mai puţin cunoscut faptul că acesta a fost  veteranul a patru campanii  purtate de armata româna : războiul de independenţă 1877 – 1878, al doilea război balcanic, 1913, primul război mondial 1916 – 1918 şi campania din Ungaria, 1919.

 La 15 mai 1875 a intrat  în rândurile Regimentului 13 Dorobanţi, iar la începutul războiului avea gradul de caporal, pentru ca in august 1877 să ajunga sergent.

Fiind rănit la 4 octombrie 1877,  este evacuat în ţară unde se presupune că ar fi avut loc întâlnirea cu poetul Vasile Alecsandri, întâlnire care ar fi inspirat apariţia poemului  din volumul “Ostaşii noştri”.

La 30 decembrie 1877 participă la decorarea drapelului unităţii iar, cu ocazia marii defilări ţinută pentru încheierea războiului pe Calea Victoriei, face parte din detaşamentul de paradă al regimentului.

În anul 1880 iese din rândul cadrelor active ale armatei, având, presupunem noi, o reangajare la activ, şi, după cum era obiceiul angajării subofiţerilor trecuţi în rezervă în diverse administraţii ale statului, ajunge picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti.

Însă, cariera sa militară nu se încheie aici. În 1913, se prezintă voluntar pentru a lupta în cel de-al doilea război balcanic, în aceeaşi unitate vasluiană, transformată acum, după legiuirile militare de permanentizare a serviciului la infanterie, în Regimentul VII Rahova nr.  25 Vaslui.

De menţionat faptul că la momentul respectiv avea 59 de ani.

Şi nu trec nici trei ani şi iarăşi, la 62 de ani, de această dată, se prezintă voluntar la acelaş regiment 25 infanterie unde va face serviciul întregului prim război mondial distingându-se, de această dată, în luptele de la Oituz.

Anul 1919 îl găseşte cu gradul de plutonier major şi angajat în campania de pe Tisa.

Gradul de plutonier adjutant, cu care de altfel se găseşte în imaginea redată mai jos, este primit în perioada interbelică, când, de altfel, a şi apărut acest grad.

De menţionat faptul că s-a bucurat de mai multe onoruri, pregătite de obicei ofiţerilor, cum ar fi păstrarea între cadrele active pe viaţă, aşa cum numai marii generali au mai primit, ca sa nu mai vorbim de pleiada de decoraţii ce i-au umplut, pe drept merit, pieptul acestui curajos soldat, marcă vie a celor patru campanii militare la care a participat.

 

 

Atacul de la Smârdan (pictură de Nicolae Grigorescu) - Wikipedia

 

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smardan

 

La sfarsitul razboiului, sergentul Constantin Turcan fusese decorat cu “Trecerea Dunarii, “Aparatorii independentei”, “Medalia comemorativa rusa” si in mod cu totul exceptional  „Steaua României cu spade”, care era rezervata exclusiv ofiterilor.

Constantin Turcan a participat si la Al II-lea Razboi Balcanic si la Primul Razboi Mondial, chiar daca avea deja o varsta inaintata.

Cu unitatea lui se afla printre cei care in batalia de la Oituz au oprit inaintarea germana.

La sfarsitul razboiului mondial, Penes Curcanul avea in piept alaturi de medaliile primite in 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militara”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativa a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Viteazul”.

In afara de aceste distinctii romanesti a mai primit “Crucea italiana de razboi” si medaliile poloneze “Crucea vitejilor” si “Crucea de razboi”.

La 1 iunie 1920 Turcanu a fost avansat la gradul de plutonier major si cu toate ca se apropia de 70 de ani a fost mentinut, la cererea sa, in serviciul activ.

A ramas in armata pana in ziua mortii sale, la 15 noiembrie 1932. Înmormântarea sa a avut loc în cimitirul „Eternitatea” din apropierea parcului numit „Copoul Vasluiului”.

În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independență (1877- 1878) și Primul război mondial (1916- 1918), a fost construit în anul 1934 Mausoleul Peneș Curcanul, situat în Vaslui, în cimitir, realizat din marmură, piatră și bronz.

Este opera sculptorului I. Scutari și a meșterilor italieni Luise Severiano și Victor Bibuitto. În partea centrală se află crucea memorială a eroului Peneș Curcanul.

 

 

 

 

 

 

 

 Peneş Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.

Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
Ne dase nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plug
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-ademenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vro nuntă?
Noi răspundeam în hohot: “Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”

“Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
Dar cel sergent făr’ de musteţi
Răcnea: “Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vrodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceaţă!
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!

Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!

Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.

Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a bombei şuier.
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o-ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
În faţa noastră se-nălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.

Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de păpuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.

Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizunie.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…

Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De bombe, de şrapnele.
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptat
Cu litfa cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cadă-arma din mână.
Dar ce folos, ceaţa scădea!
Ş-acuma rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!…

Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zise-aste cuvinte:
“Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”

Făcând trei cruci, noi am răspuns:
“Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!

Iată-ne-ajunşi!… încă un pas.
“Ura!-nainte, ura!…”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-1 încape gândul.
Un şir întreg s-abate-n loc,
Dar altul îi ia rândul.

Burcel în şant moare zdrobind
O tidvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
“Moldova să trăiască!”
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: “Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonţi, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne-acum
Sus, sus, la parapete.
“Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.

Ura! măreţ se-naltă-n vânt
Stindardul României!
Noi însă zacem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!

Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda:
“Ah! pot să mor de-acum, am zis
A noastră e izbânda!”
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
“Virtutea militară”!…

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
Căci nu-i mai scump nimică azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

 

Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: “Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece… Ridicaţi!”.

Astfel a fost purtat marele poet pe ultimul drum de către “curcanii” lui Peneş.

 

Román költők, írók listája – Wikipédia

Vasile Alecsandri (n.21 iulie 1821 – d. 22 august 1890), poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Romane, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului al XIX-lea, unul din marii ctitorii ai Unirii principatelor române de la 1859 si ai României moderne.

 

 

Surse : Enciclopedia României, resboiu.ro,  hetel.ro, Wikipedia.ro

22/09/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: