CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Scurt istoric al pedepsei cu moartea


 

 

 

 

 

00

 

 

 

 

O istorie a pedepsei capitale

 

 

 

Omorârea cu pietre (lapidarea), sau prin strivire, prin eviscerare şi sfâşiere în patru, prin ardere pe rug, spânzurare şi răstignire, au fost de-a lungul istoriei pedepse  extrem de violente si indelung testate,concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.

Încă din cele mai vechi timpuri, uciderea cu cruzime, în public, a unui infractor, a fost considerată un mod de intimidare a posibililor răufăcători.

O moarte în chinuri era modalitatea supremă de a induce teroare în rândul oamenilor, pentru care lupta zilnică pentru supravieţuire era aprigă.

“La executarea criminalilor”, scria oratorul roman Quintilian, în secolul I, “se vor alege locurile cele mai publice, unde va veni cel mai mare număr de spectatori, astfel ca ei să fie cuprinşi de cea mai puternică teamă de pedeapsă”.

În aceeaşi perioadă, Seneca, filosoful şi omul de stat roman, argumenta că “efectul produs de pedepse va fi cu atât mai mare asupra reformării altora, cu cât ele sunt mai publice”.

Din nefericire, istoria a dovedit în mod repetat faptul că execuţiile publice nu au dus niciodată la scăderea incidenţei infracţionale.

În Anglia, spânzurătorile deveniseră locul de desfăşurare al bâlciurilor, al beţiilor şi al distracţiei familiale săptămânale – în timp ce hoţii de buzunare lucrau printre spectatori.

Spre deosebire de situaţia actuală, în antichitate, pedeapsa trebuia să fie pe măsura crimei, adesea într-o filiaţie bizară.

În Babilonia, dacă o casă prost construită se prăbuşea şi ucidea proprietarul, arhitectul era executat.

Dacă acea casă se prăbuşea ucigându-l pe fiul proprietarului, cel executat era fiul arhitectului.

În schimb, dacă mureau soţia sau fiicele proprietarului, arhitectul era doar amendat!

În India antică, un bărbat care avaria un baraj, provocând o scurgere gravă, era înecat lângă locul avariei.

Furtul unei săbii era pedepsit cu moartea cu ajutorul armei furate.

În Antichitate şi în Evul Mediu, moartea era pedeapsa aplicată pentru mult mai multe infracţiuni, unele chiar triviale prin prisma standardelor moderne.

În India puteai fi condamnat la moarte pentru împrăştiere de zvonuri mincinoase, pentru uciderea unei vaci sau pentru furtul unui elefant imperial.

În Egipt, în perioada de vârf a idolatriei pisicilor, rănirea unei pisici se pedepsea cu moartea. Iudeii au impus pedepasa cu moartea pentru înjurături. Babilonienii, pentru vânzarea de bere stricată.

Asirienii, pentru frizerii ce tundeau prost, de vreme ce coafurile stilate erau însemne ale rangului.

Vreme de multe secole, Biserica creştină a ars ereticii de vii, păstrând definiţia ereziei suficient de flexibilă pentru a-i include pe inamici, pe prieteni sau pe oricine avea o idee cu adevărat creatoare.

Mai târziu, în America colonizată, femeile vârstnice excentrice erau înecate din cauza privirii “demente”, posedării unei pisici negre sau dacă se presupunea că ar avea o mătura mai uşoară ca aerul. Tinerele aveau aceeaşi soartă ca urmare a comportamentului sexual indiscret.

Cea mai veche condamnare la moarte păstrată până în prezent este conţinută în papirusurile de la Amherst, o serie de liste ale proceselor oficiale din Egipt, datând din jurul anului 1500 î. Hr.

Infractorul era un adolescent, infracţiunea sa era înregistrată simplu drept “magie”, iar felul morţii era lăsat la latitudinea sa (prin otrăvire sau înjunghiere), călăul fiind chiar el. Cadavrul său urma să fie cedat familiei pentru a fi înmormântat.

Această sentinţă era destul de sofisticată prin comparatie cu prima pedeapsă capitală înregistrată în Europa: în Anglia secolului al V-lea î.Hr., condamnaţii la moarte erau aruncaţi într-o mlaştină; o poziţie fără scăpare, ce elimina cheltuielile de înmormântare.

La Roma, în aceeaşi perioadă, un cetăţean putea fi executat pentru multe infracţiuni grave, dar şi pentru aspecte mai triviale, după cum se explica în cele Douăsprezece table de legi: pentru “publicarea de pamflete”, pentru intonarea unor “cântece insultătoare” la adresa unor înalţi funcţionari, pentru “înşelarea unui client de către patron” şi pentru “tulburarea liniştii din cetate în timpul nopţii” – toate acestea fiind, în prezent, distracţii obişnuite.

 

 

Cele mai groaznice metode de execuţie din istorie.

 

 

 

 

Lapidarea
 
Lapidarea este o formă de pedeapsă capitală prin care un grup de oameni aruncă cu pietre într-o persoană, până când aceasta moare din cauza loviturilor.
Niciun individ din grupul justițiar nu poate fi identificat ca fiind cel care ucide victima.
Din cauză că această formă de ucidere este mai lentă decât alte forme de execuție, este  prin urmare, o execuţie prin tortură.
 

 

 Damnatio ad bestias

Damnatio ad bestias era o formă a pedeapsei capitale în care condamnații erau lăsați pradă leilor în arene sau aruncați într-o cușcă cu animale. Această pedeapsă a fost ”adusă” în Roma antică în jurul sec. al II-lea îHr din Asia, unde forme asemănătoare au existat cel puțin până în sec. al VI-lea îHr.

În secolele I-III dHr, această pedeapsă a fost aplicată în principal criminalilor, dar și creştinilor (în latină: ”christianos ad leones”, însemnând „creştinii la lei”). Pedeapsa a fost abolită în anul 681 dHr.

TAURUL DE ARAMĂ SAU TAURUL SICILIAN

 

 

 

 

Această metodă de execuție a fost inventată de Perilaus din Atena, în secolul al VI-lea înainte de Hristos.

Noua invenție, care era practic un taur din aramă, gol pe dinăuntru și care dispunea de o ușă laterală care se închidea din exterior, a fost oferită drept cadou lui Phalaris,  conducatorul cetății Agrigentum din  Sicilia.

În taur se introducea persoana care urma să fie ucisă, capul fiind plasat în interiorul grumazului taurului, iar apoi se aprindea un foc sub abdomenul acestuia.

În botul taurului, Perilaus a amplasat o serie de tuburi care aveau menirea de a amplifica strigătele de durere ale persoanei condamnate și să le facă să sune ca răgetele animalului pe care îl întruchipa această metodă de execuție.

În mod ironic, prima persoană care a fost chinuită în acest fel a fost chiar Perialus. Phalaris a fost atât de îngrozit de monstruozitatea acestei metode de execuție încât l-a convins pe inventatorul ei să intre în taur și să-i demonstreze mecanismul de alterare a strigătelor încât acestea să pară un muget de taur. Ușa a fost închisă în urma lui Perialus și a fost a prins un foc în jurul taurului.

Nefericitul inventator a fost scos pârjolit, dar înainte de a muri, pentru a fi aruncat într-o prăpastie.

Această metodă de execuție a devenit una dintre cele mai răspândite în Grecia Antică, fiind preluată mai apoi și de romani.

 


 

Arderea pe rug

 

 

 

0

 

 

Arderea pe rug era efectuată deobicei în două feluri. Prima metodă implica legarea victimei de un stâlp și ridicarea unui “zid” din paie și lemne uscate în jurul condamnatului, până acesta era acoperit în întregime.

A doua metodă presupunea ridicarea unui eşafod din lemn şi a unei movile din surcele și paie în jurul condamnatului, dar doar până la nivelul gleznelor.

Erau adăugate regulat legături din lemne uscate pentru întreţinerea focului. În acest fel supliciul dura mai mult, fiind arse întâi gleznele, picioarele, bazinul, antebrațele, abdomenul, pieptul și partea superioară a brațelor iar abia în final capul condamnatului.

Dacă mai multe persoane erau condamnate să fie arse pe rug împreună, legate una de cealaltă, cel mai probabil moartea unora dintre condamnați survenea prin axfisierea cu monoxid de carbon, înainte ca flăcările să ajungă să le atingă corpul.

La arderile pe rug, dacă focul era intenționat menținut la o intensitate mică, moartea mai putea surveni și în urma șocului provocat de durerea intensă, a stopului cardiac sau a hemoragiilor.

În epoca medievală, această pedeapsă era destinată în general ereticilor și vrăjitoarelor.

 

 

 

TÂRÂREA, SPINTECAREA ȘI TĂIEREA ÎN PATRU

 

 

 

 

Acest mod de execuție era foarte comun în Anglia medievală pentru trădare, cea mai odioasă nelegiurie pe care o persoană o putea săvârşi.

Pedeapsa, care se aplica doar bărbaților (femeile condamnate pentru trădare fiind arse pe rug), a fost abolită oficial abia în 1814.

Prima parte a execuției presupunea legarea condamnatului de un cadru din lemn. Astfel era târât de un cal până la locul destinat supliciului.

Apoi persoana era spânzurată de mai multe ori, fără a fi ucisă. După aceste chinuri, condamnatul era întins pe o masă și legat, călăul urmând să îl spintece și să îl castreze.

Măruntaiele erau arse în fața ochilor bietului om aflat în agonie.

 

 

 

 

Într-un final, pentru a-i curma viața, gâdele îl decapita. Corpul fără cap era apoi tăiat în patru. Aceste bucăți din cadavru erau deobicei expuse la vedere în intersecţiile drumurilor principale sau la porţile cetăţilor, drept avertismente pentru populație.

 

Unui condamnat de rang înalt, i se permitea adesea să aleagă modul în care va sfârşi, fie alegându-şi călăul (ca în cazul lui Anne Boleyn, care a trimis la Calais după călăul care mânuia securea cel mai iute), fie bând otravă în prezenţa familiei şi a prietenilor săi (cum a făcut Socrate).

Vreme de peste o mie de ani, spânzurarea a fost considerată o metodă înjositoare de a plăti pentru greşeli. Pe de altă parte, decapitarea era modul cel mai onorabil în care un infractor putea ispăşi.

În mod deloc surprizător, spânzurarea a fost cea mai răspândită metodă de execuţie de-a lungul istoriei: numai în timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au fost organizate peste 65 000 de spânzurări, toate fiind reprezentaţii publice şi umiliri personale.

 

 

FELIEREA. LING CHI

 

 

Ling Chi, o execuție prin tăierea și felierea îndelungată a condamnatului, a fost practicată în China, până în 1904. Această metodă presupune tăierea metodică, cu niște cuțite foarte ascuțite, a persoanei legate de o structură din lemn, la nivelul brațelor, picioarelor și pieptului. Bucăți întregi de carne erau secționate și arătate victimei.

Când supliciul ajungea la sfârșit, condamnatul era înjunghiat în inimă sau decapitat. Au existat cazuri când victima era drogată cu opiu, fie din milă (doze mari pentru a anihila măcar parţial durerile), fie pentru a preveni leșinurile cauzate de durerea intensă (în doze mai mici).

 

 

 

 

Această metodă de execuție a fost intens relatată în cronicile occidentale, bineînţeles și cu exagerările de rigoare (se spunea că o astfel de execuție putea să se extindă pe durata mai multor zile).

Genul acesta de pedeapsă era destinată în special trădătorilor sau ucigaşilor de părinţi.

 

In zilele noastre,pedeapsa cu moartea este  inca prevăzută prin lege ca pedeapsă, în 43 de țări din întreaga lume.
Din punct  de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor politici a fost o practică comună aproape tuturor societăților.
În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se aplică această pedeapsă.

Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind comună în dreptul militar.
În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și pentru actele de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.
În China de exemplu, traficul de carne vie sau cazurile grave de corupție sunt pedepsite cu pedeapsa cu moartea.

 

 

TRAGEREA PE ROATĂ

 

 

 

Trasul pe roată era o metodă de execuție larg răspândită în Evul Mediu, dar care s-a aplicat uzual și în secolul al XVIII-lea, un exemplu fiind execuția publică a capilor răscoalei din 1784, Horia și Cloșca (Crișan se spânzurase în temniţă).

Această metodă de execuție presupunea întinderea condamnatului pe o roată mare de car, cu mâinile și picioarele despărțite de-a lungul spițelor. Roata era învârtită și o bară de metal, sau un ciocan masiv, lovea anumite părți ale corpului, sfărmând oasele și cauzând o durere cumplită persoanei supuse acestei cazne (sfărmarea oaselor fiind mult mai dureroasă decât amputările, şi ele des utilizate ca metodă de tortură sau execuţie).

 

 

 

În cazul în care condamnatului i se oferise o moarte “ușoară”, după ce un număr mare de oase i-au fost sfărmate, călăul îi aplica o lovitură fatală pentru a-i curma suferința. Au existat cazuri când persoana era strangulată din milă după numai câteva lovituri.

În caz contrar, nefericitul rămânea pe roată până își dădea sufletul din cauza rănilor și deshidratării, uneori chiar și după câteva zile.

Persoana încă în viață (sau bucăți din corpul acesteia dacă a fost ucisă) era ridicată pe niște stâlpi cu tot cu roata de care era legată pentru ca păsările să mănânce din carnea condamnatului.

În spațiul germanic, această pedeaspsă a fost folosită până în secolul al XIX-lea, mai ales pentru crime deosebit de grave (de exemplu uciderea părinților).

 

 

 

FIERBEREA / PRĂJIREA

 

 

 

 

 

 

Condamnatul este dezbrăcat și este pus fie într-un cazan cu lichid în clocot (apă, smoală, plumb sau ulei) fie într-un recipient similar, dar unde lichidul este încălzit treptat și încet, de la rece la punctul de fierbere.

În unele cazuri, când lichidul era în clocot, acuzatul în loc să fie scufundat dintr-o dată era coborât cu un scripete încetul cu încetul, pentru a-i prelungi agonia. Pielea și grăsimea ardeau în întregime, fiind dezvelite oasele și musculatura, într-un spectacol grotesc.

În Anglia medievală această pedeapsă era destinată în special, șarlatanilor, falsificatorilor de monede și criminalilor care foloseau otrava pentru a-și ucide victimele.

Fierberea sau prăjirea erau des folosite și în Asia, de către mongoli sau japonezi.

 

 

JUPUIREA

 

 

Prin această metodă de execuție se urmărea îndepărtarea pielii condamnatului cu niște cuțite foarte ascuție, fără a se secționa vasele de sânge principale. Se încerca obținerea pielii jupuite intacte, într-o singură bucată.

 

 

 

 

Jupuirea a fost practicată încă din antichitate, existând în unele cronici asiriene. A fost întâlnită și în Mexic, aztecii jupuind pieile oamenilor sacrificați zeilor, în general după decesul victimelor.

 

 

“BĂRCILE”

 

 

Această modalitate de execuție provine din Persia antică și presupune dezbrăcarea victimei și închiderea ei între două bărci, sau într-o scorbură făcută într-un copac cu trunchi gros, capul, mâinile și picioarele rămânând în afara acestui “container” improvizat. Condamnatul era obligat să ingereze lapte și miere până la inducerea unei forme severe de diaree.

Deasemenea mai erau unse cu miere membrele și alte părți ale corpului, cu scopul atragerii insectelor. Apoi trupul captiv era lăsat să plutească pe un lac sau expus undeva pe uscat.

În interiorul “containerului”, cu timpul se acumulau fecalele care nu se puteau scurge în afară și astfel erau atrase și mai multe insecte care se hrăneau cu carnea victimei și se înmulțeau în rănile create.

Moartea survenea după mai multe zile, cel mai probabil în urma unei combinații între deshidratare, înfometare și șoc septic.

 

 

 

 

O metodă similară de execuție era folosită si de amerindieni. Victima era legată de un copac, unsă și lăsată să fie cotropită de furnici.

 

 

TĂIATUL ÎN DOUĂ CU FERĂSTRĂUL

 

 

Metoda aceasta era cunoscută din antichitate și era răspândită în Europa, Orientul Mijlociu și Asia.

Condamnatul, legat cu capul în jos, era secționat încet în două cu un ferăstrău, cu începere din zona organelor genitale.

Datorită faptului că persoana era atârnată cu capul în jos, creierul primea suficient sânge, rămânând oxigenat, victima fiind conștientă până la tăierea vaselor principale din abdomen.

 

 

 

În versiunea asiatică, condamnatul stătea în picioare, secționarea începând din partea superioară a corpului.

 

 

CRUCIFICAREA

 

 

Crucificarea nu era doar o metodă de aplicare a pedepsei capitale, ci și o modalitate de umilire a victimei, la fel ca majoritatea execuţiilor prin tortură.

Condamnatul, îmbrăcat sumar sau chiar dezbrăcat, era legat sau pironit (cuiele fiind bătute în palme sau între oasele antebrațului și uneori în labele piciorului sau glezne) de o cruce din lem (de forme diferite) și lăsat să moară după chinuri care pot dura câteva zile.

 

 

 

 

 

În mod frecvent călăul zdrobea oasele picioarelor cu un ciocan sau o bară din metal, pentru a spori chinurile condamnatului. Acest lucru ducea într-un final la grăbirea morții.

Cauza morții putea fi deshidratarea, șocul provocat de durerea intensă, infecția rănilor, hemoragia sau chiar sufocarea lentă cauzată de poziția trupului și întinderea toracelui, continuu tras în jos de gravitația pământului.

Împăratul Constantin cel Mare a interzis această metodă de execuție în Imperiul Roman, din respect pentru sacrificiul lui Hristos, odată cu convertirea sa.

 

 

DEZMEMBRAREA

 

 

 

 

Această metodă de execuție presupunea legarea mâinilor și picioarelor condamnatului de patru animale de tracțiune. Acestea erau mânate în patru direcții diferite pentru a smulge membrele victimei din încheieturi.

Uneori aceste animale erau îndepărtate treptat,pentru ca înainte de smulgerea mâinilor și picioarelor, acestea să fie doar dislocate, prelungind agonia condamnatului, iar moartea victimei era cauzată de hemoragia puternică.

 

 

 

TRASUL ÎN ȚEAPĂ

 

 

 

 

 

Aceasta era o metodă de execuție foarte sadică și de mare efect asupra populației. Condamnații erau întinși pe spate și străpunși cu țepe prin anus sau vagin în cazul femeilor.

Erau în primă fază trași de picioare iar apoi țeapa era bătută ușor cu un ciocan, în timp ce ajutoarele călăului țineau condamnatul pentru a nu se smuci. Țepele ieșeau afară prin piept, iar dacă gâdele avea experiență, prin gâtul sau chiar gura victimelor, care erau ridicate în plan vertical, forța gravitației sporind chinurile acestora.

Țepele aveau vârfurile ascuțite sau rotunjite, fiind în general unse cu grăsimi pentru a aluneca mai bine, și erau manevrate cu grijă pentru ca nici un organ vital (sau vas principal de sânge) să nu fie atins, moartea survenind după ore sau chiar zile.

 

 

 

 

O altă variantă presupunea ca victima să fie străpunsă de țeapă prin abdomen sau spinare, membrele atârnând spre pământ.

 

 

 

LEAGĂNUL LUI IUDA

 

 

 

 

 

Victima este legată cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi aşezată pe un scaun în formă de piramidă, vârful fiind introdus în anus sau vagin, în cazul femeilor. Picioarele sunt legate unul de celălalt pentru ca ambele să fie mişcate deodată, sporind durerile condamnatului.

În unele cazuri, călăii atârnau greutăţi suplimentare de picioarele persoanei, în scopul creşterii în intensitate a durerii şi pentru a grăbi moartea.

De obicei victima era legănată de către călău sau ridicată şi coborâtă de mai multe ori.

 

 

 

 

Au existat şi cazuri când persoana nu mai era suspendată în scripeţi ci aşăzată direct pe dispozitiv, cu greutăţi legate de corp şi membre.

Dacă execuţia era oprită şi victima nu deceda imediat din cauza hemoragiilor, moartea survenea inevitabil mai târziu din cauza infecţiilor, dispozitvul nefiind spălat aproape niciodată, rămânând impregnat de fecale şi sânge.

 

În prezent, pedeapsa cu moartea este rezervată infracţiunilor grave, precum crima cu premeditare, trădarea, spionajul, traficul de droguri, sau violul.

Iar când pedeapsa chiar este pusă în aplicare – cam una din 30 de condamnări capitale în Statele Unite -, metodele de execuţie folosite în statele occidentale sunt: prin împuşcare de către un pluton de execuţie, prin spânzurare, gazare, electrocutare pe scaunul electric şi injecţie letală – toate acestea fiind metode relativ rapide.

 

Metode „moderne” de executie capitala

 

 

  • Camera de gazare: A fost folosita pentru prima oara in 1924, camera de gazare ofera un spectacol horror chiar si pentru cei cu sange rece: condamnatii legati pe un scaun se zbat pentru a respira, iar ochii li se umfla si se inrosesc inainte de a muri. 

  • Injectia letala.

  • Pe 13 decembrie, Angel Nieves Diaz (55 de ani), condamnat pentru uciderea in 1979 a patronului unui bar de topless, a primit injectia letala, care trebuia sa-i opreasca inima pentru a nu mai functiona.In loc sa moara insa, in cateva clipe, detinutul a fost cuprins de grimase si de convulsii violente, iar ochii i s-au deschis, bulbucandu-se spre membrii ingroziti ai comisiei de executie.Diaz s-a chinuit o jumatate de ora lunga cat o viata pana si-a dat duhul. Acele fusesera infipte prea adanc, iar otrava i-a fost injectata pe langa vene. In mod exceptional, a fost nevoie de o a doua doza letala.

    Executia a durat 34 de minute. Durata maxima era de 15 minute, in conditii normale injectia letala facandu-si efectul in trei-cinci minute.

  • În Romania comunista au fost executate 104 persoane. Între 1965 si 1989 Tribunalul Militar București a condamnat la moarte 47 de persoane.Pedeapsa cu moartea a fost abolită prin decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 și a fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață.

  • Ultimele persoane condamnate la moarte și executate au fost soții Ceaușescu (la 25 decembrie 1989).

  • Belarus rămâne singura țară europeană care aplică încă de facto pedeapsa cu moartea.

  • Parlamentul European a solicitat  Kazahstanului și Letoniei să modifice dispozițiile din legislația lor națională care permit încă aplicarea pedepsei cu moartea pentru anumite crime în circumstanțe excepționale.

  • Cele mai multe execuții au loc în China, Iran și Irak; numai în China au avut loc 5000 de execuții, respectiv 88% din numărul total al execuțiilor în lume.

  • Iranul a executat cel puțin 402 persoane, Irakul cel puțin 77, iar Arabia Saudită cel puțin 69″, se menționează în rezoluția Parlamentului European.

  • Alte state menționate în rezoluție care încă aplică pedeapsa cu moartea sunt: Egipt, Malaiezia, Sudan, Tailanda, Coreea de Nord, Vietnam, Japonia și Statele Unite (pedeapsa cu moartea se aplică încă în 35 state din cele 50 ale SUA, deși 4 dintre ele nu au mai efectuat execuții din 1976).

  • UE este principalul susținător al eforturilor depuse de organizațiile societății civile în cadrul luptei împotriva pedepsei cu moartea, una dintre prioritățile tematice pentru asistență ale Instrumentului European pentru Democrație și Drepturile Omului (IEDDO).

 

 

Surse :  Charles Panati, Cartea sfârşiturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2005, pag 110-112 ; FrontPress.ro; blogul  Istorii regasite

 

 

14/09/2014 - Posted by | ISTORIE | , , , , ,

Un comentariu »

  1. Reblogged this on No Justice and commented:
    Uneori ma bate gandul retragerii din cotidian. M-a dezamagit multa lume, multi prieteni/amici, ma ingrozeste ce vad pe strada, in institutiile statului, in magazine, in parcuri … Lumea s-a depravat complet, a disparut rusinea, morala, bunul simt, adevarul, respectul, valoarea si multe altele. Ma intreb ce naiba caut eu printre ei cand toate sau aproape toate nu concorda cu lumea mea interioara? Am momente de retragere si acolo imi regasesc linistea, echilibrul… apoi iarasi intru in mocirla si iarasi ma epuizez… Descopar din ce in ce mai putini oameni care sa-mi semene si de aceea fac deseori „curatenie” in jurul meu.

    Unul din factorii generatori ai atrocitatilor si nelegiuirilor de tot felul este lipsa de empatie.

    Apreciază

    Comentariu de snake | 15/09/2014 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: