CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Elena Lupescu şi Ana Pauker – O ANTOLOGIE A RUŞINII


 

 

 

Elena Magda LUPESCU (n. 15 septembrie 1895, Iaşi – d. 30 iunie 1977, Estoril, Portugalia).

Amantă, ulterior soţie (a treia, după Zizi Lambrino şi Elena de Grecia) a principelui/regelui Carol II. A fost fiica lui Nicolas Lupescu (pe numele său real Nahum Grünberg), evreu convertit la creştinismul de rit ortodox, de meserie farmacist, şi a Elizei Falk, care a optat la rându-i pentru religia creştină, însă de rit apusean.

 Declarată la naştere catolică, Elena Lupescu şi-a definitivat studiile la Bucureşti, într-un aşezământ catolic, „Diaconesele”, bine cunoscut protipendadei Capitalei, mai ales că era patronat de maicile bavareze de la Nymphenburg.

La 17 februarie 1919 s-a căsătorit la Iaşi cu locotenentul Ion Tâmpeanu, de care avea însă să divorţeze la o dată ulterioară (nu se ştie cu exactitate data pronunţării divorţului).

Conduita publică a Elenei Lupescu a făcut ca multe dintre amănuntele relaţiei sale cu viitorul rege al României să rămână încă învăluite în mister.

Despre momentul întâlnirii celor doi există mai multe variante. Oricum ar fi început legătura viitorului cuplu, cert este că Elena Lupescu a reuşit ceea ce rataseră pe rând Ella Filitti, Zizi Lambrino, Marie Martini şi regina-mamă Elena, anume să se impună în viaţa lui Carol.

Relaţia celor doi a stârnit mare nemulţumire în familia regală, iar Carol a fost în repetate rânduri somat să pună capăt întrevederilor cu „Duduia”.

Decizia regelui Ferdinand I ca principele moştenitor să reprezinte Coroana la funeraliile reginei Marii Britanii (1925) a fost un intermezzo în tumultuoasa viaţă a celor doi amorezi. Elena Lupescu a voiajat la rându-i în Italia.

Carol trimite de la Veneţia o scrisoare regelui Ferdinand, prin care îşi declina calitatea de principe moştenitor, în favoarea fiului său minor, Mihai.

Ulterior cei doi au părăsit Italia şi s-au stabilit la Paris (cartierul Neuilly), integrându-se vieţii mondene franceze.

Pe numele Elenei Lupescu a fost cumpărat un castel la Coësme, în Franţa. Revenirea lui Carol în România şi încoronarea sa ca rege la 8 iun. 1930 a fost condiţionată, de primul ministru Iuliu Maniu, de renunţarea la relaţia cu Elena Lupescu.

S-a întâmplat exact contrariul, pentru că la 12 august 1930, aceasta se întorcea în România folosindu-se de paşaportul soţiei lui Mihail Manoilescu, fiind găzduită o vreme la Sinaia.

După refuzul lui Carol de a reveni asupra divorţului de soţia sa, principesa Elena de Grecia (1928), ca şi după neînţelegerile avute cu mama sa pe tema vieţii sale intime, soldate cu „exilarea” reginei Maria la Balcic, Elena Lupescu a revenit în siguranţă în Bucureşti, unde avea să locuiască într-o vilă din Aleea Vulpache nr. 2.

Astfel, persoana sa avea să devină centrul vieţii mondene bucureştene, fiind cultivată de personalităţi precum Armand Călinescu, Ionel Ghika, Ernest Urdăreanu, Dimitrie Gusti, Max Ausschnitt, Aristide Blank sau Oskar Kaufmann. Implicată, prin intermediul industriaşilor români şi a lui Ernest Urdăreanu, în diverse afaceri, a reuşit să agonisească o avere considerabilă (două case în Bucureşti, două vile la Sinaia, o vilă pe malul Mării Negre, bijuterii).

Vânată de o parte a presei şi lumii politice româneşti, acuzată de a avea o influenţă nefastă asupra deciziilor regelui Carol II, ea a reuşit să-şi mobilizeze propriii informatori, astfel încât să poată contracara luările de poziţie publice ale lui Iuliu Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu sau Corneliu Zelea Codreanu.

Abdicarea regelui, pe 6 septembrie 1940, a presupus şi pentru Elena Lupescu acceptarea exilului. Cei doi au domiciliat în Spania, Portugalia, Mexic (1940–1944), după care, în final, s-au decis asupra localităţii Estoril, din Portugalia. La 3 iunie 1947 s-au căsătorit la Rio de Janeiro, în Brazilia, ea primind titlul de principesă de Hohenzollern.

Regele Mihai a sintetizat exemplar personalitatea „Lupeascăi”: „Dacă tatăl meu refuza vreo favoare, ea se apuca să plângă cu un debit de robinet deschis la maximum. Şi scena nu se oprea decât atunci când el, în sfârşit, ceda. Era o actriţă înăscută”.

 

 

 

 

 

Ana PAUKER (n. 1 decembrie 1893, com. Codăeşti, jud. Vaslui – d. 3 iunie 1960, Bucureşti).

Militantă comunistă, membru de elită al P.C.R. a fost fiica lui Herş Kaufmann şi a Surei Rabinsohn, o familie de evrei ortodocşi din Moldova, a urmat cursurile şcolii primare „Frăţia Sionului” (1905) şi şcoala profesională „Raşela şi Filip Focşăneanu” din Bucureşti, pentru ca ulterior să se îndeletnicească cu predarea limbii şi religiei ebraice (1910–1917).

În timpul primei conflagraţii mondiale a tatonat cercurile socialiste, asumându-şi diverse roluri, de la distribuirea de manifeste la înjghebarea unei tipografii puse la dispoziţia mişcării sau participarea la întruniri clandestine.

Influenţată decisiv de linia ideologică aleasă de Marcel Pauker, soţul ei (s-au căsătorit la 1 iunie 1921), se implică activ în profilarea nou formatului Partid Comunist, participând intens la viaţa internă a acestuia.

Arestările succesive şi perioadele de detenţie (noiembrie 1923 – februarie 1924, decembrie 1924 – iunie 1925) au fost aşezate sub semnul acţiunilor subversive de subminare a statului burghez.

Împreună cu Marcel Pauker părăseşte România, fiind condamnată, în urma procesului derulat în 1928, la 20 de ani de închisoare.

După o perioadă de circa 1 an de instrucţie la Şcoala de Cadre de Conducere a Cominternului „V. I. Lenin” (1927–1928), sprijină eforturile Uniunii Sovietice de coagulare a mişcării comuniste de pe continent.

Astfel, Ana Pauker a intrat în contact cu o serie de lideri ai partidelor comuniste din diferite ţări europene, cum ar fi Germania, Cehoslovacia, Franţa sau Austria.

Decretul de amnistie emis de guvernul ţărănist la începutul anului 1929 îi permite revenirea în ţară şi reluarea acţiunilor conspirative, menite să revigoreze firava activitate comunistă.

Concomitent, îşi păstrează o poziţie privilegiată şi în mişcarea comunistă internaţională, pe filieră cominternistă. În 1935 îşi deschide la Bucureşti un atelier de croitorie, care, în realitate, „servea” întrunirile tovărăşeşti şi interesele mişcării comuniste.

Reacţia autorităţilor nu a întârziat, la 12 iulie 1935 fiind arestată şi condamnată la 10 ani de închisoare (alături de Liuba Chişinevschi şi Donca Simo).

În timpul detenţiei îi parvin informaţii despre executarea soţului său ca trădător, fiind mandatată de Comintern să se folosească de acest episod în vederea consolidării muncii de propagandă printre deţinute.

Ana Pauker nu şi-a ispăşit pedeapsa în întregime, eliberarea ei a făcut obiectul unui târg între guvernul României şi cel al U.R.S.S., Bucureştiul reuşind astfel să-l elibereze din prizonieratul sovietic pe unul dintre liderii Partidului Naţional Ţărănesc din Bucovina.

În U.R.S.S., continuă să se ocupe de propagandă, de această dată printre soldaţii români prizonieri, demers soldat cu înfiinţarea, la finele anului 1943, a Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

La 16 septembrie 1944 revine la Bucureşti cu misiunea expresă de a ajuta la afirmarea Partidului Comunist ca partid de guvernământ.

Conferinţa Naţională a partidului din 16–21 octombrie 1945 este un moment propice pentru accederea sa ca membru al Biroului Politic şi secretar al C.C. al P.C.R.

Ascensiunea sa politică s-a datorat în mare măsură sprijinului sovietic, astfel încât, la 7 noiembrie 1947, devine ministru de Externe al României, prima femeie din lume care a deţinut această funcţie.

Poziţia politică i-a permis să joace un rol esenţial în punerea la dispoziţia Moscovei a infrastructurii militare româneşti, în procesul de colectivizare a agriculturii şi în politica de cadre a partidului.

La 16 aprilie 1949 îşi asumă funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Intrată în conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor români, abandonată de Moscova, este exclusă în mai 1952 din partid, acuzată de „deviaţionism de dreapta” (alături de vechii săi colaboratori Teohari Georgescu şi Vasile Luca), pierzându-şi astfel funcţiile politice deţinute în stat.

La 19 februarie 1953 este arestată şi supusă unui dur interogatoriu. Este atent supravegheată după eliberarea sa, la 20 aprilie 1953, ba chiar silită să-şi pledeze „nevinovăţia” trei ani mai târziu.

Ana Pauker a fost subiectul unui deşănţat cult al personalităţii în variantă cominternistă, asumat în primă instanţă de Partidul Comunist.

 Sursa: REŢEAUA LITERARĂ

 Autor: Profesor George Marcu

 

11/09/2014 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , ,

2 comentarii »

  1. Aşa am aflat că Ana Pauker s-a născut în aceiaşi zi cu mine :)

    Apreciază

    Comentariu de George Sauciuc | 11/09/2014 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: