MESERII BIZARE TRECUTE IN ISTORIE

 

 

 

 

Meserii uitate ramase in… istorie

 

De-a lungul vremurilor, oamenii au prestat, dupa cum vom vedea în articolul de mai jos, meserii dintre cele mai bizare.

Chiar daca astazi e greu de crezut ca au existat, istoria le consemneaza si le descrie ca fiind destul de cunoscute si apreciate la vremea respectiva.

Caraus de lectica

 

 Dupa cum chiar denumirea ne sugereaza, carausul de lectica era un sclav obligat sa ridice si sa transporte, la început femei de neam nobil, iar mai târziu si barbati, în lectica.

Era o slujba extrem de solicitanta deoarece necesita un efort fizic mare si în acelasi timp era periculoasa, fiind nevoie sa coboare sau sa urce scari cu lectica pe umeri.

Carausii aveau obligatia de-a se îmbraca în haine pretioase, împodobite cu ornamente sofisticate (în totala discordanta cu activitatea respectiva), având drept scop scoaterea în evidenta a luxului si bogatiei stapânului pe care-l carau în lectica.

Mai târziu, lecticile au fost prevazute cu ferestre si ornamente complicate, sporindu-se astfel greutatea lor.

Aceasta „meserie” a supravietuit pâna spre zilele noastre, daca ne gândim la Papal Sedia  Gestatoria (tronul pentru deplasarea papei), care a fost folosit ultima oara în 1980.

 

Gymnasiarch – îngrijitor pentru atleti

 

 

 Destul de prezent în Grecia Antica, gymnasiarch-ul era responsabil cu stergerea, curatarea si ungerea sportivilor, mai ales dupa marile întreceri olimpice. Un fel de maseuri ai zilelor noastre, daca vrem sa facem o analogie.

O meserie foarte cautata la vremea aceea, fiind accesibila, îndeosebi cetatenilor greci bogati, considerata drept cea mai respectabila îndeletnicire filantropica din Grecia.

Pentru a putea deveni un gymnasiarch, trebuia ca persoana sa aiba vârsta cuprinsa între 30 si 60 de ani si o posibila clientela din rândul bogatilor.

Printre beneficiile acestei ocupatii se numara si dreptul de a purta un bat cu care avea voie sa-i „altoiasca” pe adolescentii care sfidau regulile din gymnasium si se purtau necuviincios.

 

 

Cititor si sculptor de blesteme

 

 

 O practica înca din Roma Antica. Dar cum nu exista hârtia pe atunci, blestemele lungi, întortocheate si bizare se scriau pe bucati mari de… plumb. Acestea erau fixate în cuie pe peretii templelor.

Persoanele care se ocupau cu nastrusnica misiune se asezau în fata templului si trebuia sa retina cu sfintenie toate plângerile si blestemele clientilor, deoarece acestia plateau sume importante transcrierii grozaviilor în plumbul moale.

Multe din astfel de placi s-au pastrat chiar si pâna astazi iar marturie stau urmatoarele exemple: „Sa fie legate toate membrele si tendoanele lui Victorius, vizitiul ticalosilor de la Echipa Albastra!

Caii cu care va concura orbeste-i sa nu poata vedea si rasuceste-le sufletele si inimile sa nu poata respira”, sau un alt blestem, „Vreau ca ticalosul de Titus, care îmi datoreaza bani de 20 de ani, sa moara în chinuri groaznice, O, voi Zei ascultati-ma !

Tu, Jupiter, fa ca într-o buna zi acest gunoi sa se înece la masa sau sa ajunga sclav în arena, iar eu sa vad cum îl sfâsie leii în Colosseum!”. Ingrata meserie…

 

Organizatorii  de… orgii

 

Daca astazi avem organizatori de nunti, de evenimente si nimicuri mondene sau de lansari de mai stiu eu ce, pe vremuri, oamenii priveau orgia ca pe o sarbatoare indelung asteptata, a carei organizare trebuia sa fie ireprosabila.

Poate va imaginati ca individul desemnat pentru tentanta misune avea o slujba foarte incitanta si „interesanta”. Maestrul de ceremonii al destrabalarilor trebuia sa se ocupe cu livrarea mancarurilor, femeilor, muzicii si trupelor de saltimbanci. Credeti ca era usor? Documente stravechi ne asigura ca nu…

Planificatorul de orgii trebuia sa depuna eforturi considerabile pentru gasirea si angajarea unor curtezane care, pe langa faptul ca era musai sa arate cat mai bine conform standardelor vremii, trebuiau, in plus, sa nu aiba nici urma de boli venerice. Ultima conditie fiind obligatorie si relativ greu de indeplinit.

De asemenea, mancarea si bauturile trebuiau sa exprime luxul si opulenta gazdei, care nu se uita la bani in cazul unei asemenea ocazii.

Saltimbancii si circarii trebuiau sa fie in plina forma fizica, fara intinderi musculare sau accidentari mai vechi, care sa le puna in pericol reprezentatiile.

Pe langa aceste aspecte, organizatorul de orgii nu era bine vazut de o parte a membrilor societatii, fiind urat de cei de conditii mai modeste si chiar vanat de gelosii aristocrati din tabere rivale nobilului care platea orgia.

Cel mai faimos organizator de orgii din Roma Antica a fost Gaius Petronius, cel care a descris ca nimeni altul depravarea romanilor in lucrarea Satyricon.

 

Stergator de funduri regale

Vrand parca sa ilustreze perfect trista butada „Ce nu face omul pentru o bucata de paine”, englezii au inventat in trecut scarbavnica „meserie” a stersului de funduri incoronate.

Denumit ofical si pompos The Groom of Stool, individul respectiv era la origine un fost servitor exceptional, „ridicat in rang”. Noua sa datorie la locul de munca era aceea de „a curata anusul regal dupa defecare”.

In primii ani de domnie ai regelui Henric al VIII-lea, titlul a fost acordat piticului curtii, care facea parte din suita regala si isi petrecea timpul in Private Chamber.

Regii britanici au apelat deseori la pitici care sa-i stearga la fund, dintr-un ciudat motiv de Lejmajestate: in fata unui om de talie normala, regele ar fi trebuit sa se aplece pentru a fi sters al fund.

Iar un rege care sa apleaca in fata unui supus de al sau, chiar si pentru a fi sters al fund, asa ceva nu se putea imagina.

Prin urmare, bietii pitici ajungeau cu manuta direct la fundul incoronat fara ca regele sa faca umilitorul gest de a se inclina.

Piticii au avut totusi concurenti seriosi, deoarece postul de stergator era considerat foarte valoros.

O multime de fii de ministri, lorzi si generali se imbulzeau pentru „nobila” cinste.

Odraslele aristocratilor din Londra au priceput repede ca daca stateau in genunchi pentru destestabila operatiune, regele nu se inclina, iar uzantele curtii nu erau incalcate.

Spre sfarsitul Evului Mediu, urata atributiune a intrat in indatoririle secretarilor personali ai regilor.

Prin natura gestului intim, acesti secretari ajungeau, in timp, sa discute cele mai intime probleme cu regele si beneficiau de toate protectia si sprijinul monarhiei. Groom of the Stool ajunsese, asadar, un inalt rang social, vanat de multi.

Nebunul

Toata lumea a auzit de nebunul Curtii – pacaliciul caruia i se permitea sa-si rada de Rege fara sa-si piarda capul, atata vreme cat domnitorul era amuzat. Era o slujba impartita intre aplauze si spaima, neegalata pana in ziua de azi de nicio alta meserie.

In 1999, regatul Tonga a gasit insa aceasta practica interesanta si a numit un nebun al curtii- acesta se intampla sa fie si consilierul financiar al guvernului, implicat in mai multe afaceri necurate.

 

 Stercorariul – colector de excremente

Roma Antica era celebra pentru sistemele sale complicate de canalizare; cu toate acestea, in ciuda metodelor avansate (pentru acea vreme) prin care se evacuau excrementele locuitorilor Cetatii Eterne, multi romani nu aveau acces la ele deoarece fie locuiau pe colinele unde nu se putea face canalizare, fie erau prea saraci pentru a plati serviciul sanitar.

Chiar si cei care isi permiteau canalizare personala, nu o alegeau intotdeauna cu bucurie, deoarece experienta demonstrase ca labirintul de galerii adapostea cohorte de sobolani, iar mirosul fecalelor care balteau sub casa cetateanului Romei era deopotriva insuportabil si persistent.

Intr-o astfel de situatie, solutia venea sub forma lui stercorarius, primul „cacanar” patentat in istorie.

Slujba acestuia era aceea de a bate de doua ori pe zi la usa cetatenilor, cu scopul de a colecta intr-o galeata mare, fecalele produse de acestia in ziua respectiva .

Dupa efectuarea scarbosului troc, stercorariul isi conducea linistit caruta ticsita cu butoaie doldora de excremente spre periferia Romei.

Acolo, la portile orasului, stercorariul era asteptat de taranii din imprejurimi care cumparau excrementele la pret bun pentru a le folosi apoi drept ingrasaminte pe deplin organice pentru culturile lor de legume si cereale.

In ciuda indeletnicirii deloc onorabile pentru standardele noastre, istoria ne relateaza ca multi erau aceia care se inghesuiau pentru o slujba de stercorarius, oferindu-se deseori mite substantiale pentru ocuparea „pestilentialului” post.

 

Urinatores – scufundator cu vezica… slaba

Tot istoria ne aduce marturii despre o tagma demult disparuta, aceea a urinatorilor.

Acestia erau, la origine, scufundatori la adancime mare, in apele care scaldau orasul Ostia, din apropierea Romei.

Scufundatorii se echipau cu un vas umplut cu aer si atasat la centura pentru a se alimenta in timpul plonjarii in adancuri; de asemeni, intotdeauna aveau legate greutati de plumb, pentru a ajunge cat mai repede la adancimea dorita.

Sarcina lor principala era aceea de a cauta materiale rare de constructii.

Datorita faptului ca scufundatul fara echipament modern provoaca o presiune imensa in zona abdomenului, acesti temerari muncitori urinau in mod excesiv, mult mai mult decat ceilalti oameni, de unde li s-a tras si numele.

Meseria era foarte riscanta, dar castigurile financiare se prezentau atat de mari incat multi dintre urinatores deveneau cetateni influenti ai Romei, dupa momentul in care se retrageau.

 

Tăietorii de gheață

 

 

 Erau barbati care tăiau gheața din lacurile înghețate care mai apoi o transportau către acei care făceau livrări de gheță.

Ei trebuiau să suporte temperaturi foarte joase iar gheața pe care o vindeau era folosită  pentru păstrarea  la recea alimentelor..

 

 

Doctorii de broaste

Au  existat  in Anglia   pana spre sfarsitul secolului XIX, indeletnicindu-se cu o ramura a medicinei traditionale care sustinea ca se poate vindeca o forma de tuberculoza si alte afectiuni, inclusiv cele cauzate de vrajitorie, prin plasarea unei broaste vii, sau a piciorului uneia, intr-un saculet de panza, la gatul bolnavului.

Slujba necesita prinderea sau cresterea unui numar mare de broaste, ca si taierea acestora.

 

Batatorul de caini

Un batator de caini era un oficial al bisericii, insarcinat sa indeparteze cainii dintr-o biserica sau din curtea bisericii, ca sa nu deranjeze slujba. In unele  locuri din Europa, intre secolele XIV-XIX, nu era neobisnuit ca stapanii sa fie urmati la biserica de cainii din gospodarie.

Daca aceste animale faceau galagie, erau imediat indepartate de omul insarcinat cu aceasta slujba, inarmat cu un bici si un cleste de mari dimensiuni, din lemn.

Baiatul tap ispasitor

Asa-zisul “whipping boy” era, in secolele XVII si XVIII, un baietas care era desemnat pe langa un tanar print, pentru a fi pedepsit in locul acestuia, daca nu-si indeplinea indatoririle la scoala sau nu se purta bine.

Intrucat se credea ca regii sunt de os domnesc, nimeni in afara de rege nu putea sa-l pedepseasca pe fiul sau, asa ca pedeapsa ii era aplicata baietasului care avea aceasta misiune. Acestia proveneau din aristocratie si erau educati impreuna cu printul inca de la nastere.

Datorita faptului ca cei doi cresteau impreuna, erau strans legati emotional, asa ca biciuirea celuilalt punea presiune pe print sa fie cuminte si sa invete.

 

Birjarii „scopiti”

 

 

Secta Scopiților  a fost o sectă secretă creștină din Imperiul Rus , cunoscută pentru practicarea castrarii  bărbaților și a mastectomiei femeilor,  ,conform cu învățăturile lor împotriva poftelor sexuale.

  Membrii sectei au fost persecutați de către guvernul imperial și mai târziu  in URSS, iar unii dintre ei au emigrat în România.

In  Bucureștiul de la începutul secolului al XX-lea, birjarii erau adesea scopiți (așa-numiții „muscali”). Secta avea să treacă în obscuritate către mijlocul secolului al XX-lea.

 

 

Deshumatorii de cadavre

 

 

Acestia furau cadavre, pe care le vindeau apoi universitatilor pentru ca studentii sa poata face practică pe ele.

 

 

 

„Trezitorul” – Knocker-upper

 

 

Revolutia industriala din secolul al XIX-lea a creat o problema: daca pana atunci trezitul la ora fixa nu era atat de important, acum toti muncitorii trebuiau sa fie in acelasi timp la serviciu.

Pana la aparitia primelor  ceasuri  desteptatoar ecare sa aiba dimensiuni reduse si sa poata fi achizitionate de oamenii de rand, o persoana era platita sa stea toata noaptea treaza si apoi sa bata pe la usi sau in geamurile caselor pentru a-i trezi pe cei care trebuiau sa nu intarzie la serviciu.

Aceasta meserie nu a fost raspandita la noi in tara, deoarece industrializarea a avut loc mai tarziu, dupa aparitia ceasurilor cu alarma.

Sursa:  descopera.ro si  http://www.revistamagazin.ro/

Publicitate

Elena Lupescu şi Ana Pauker – O ANTOLOGIE A RUŞINII

 

 

 

Elena Magda LUPESCU (n. 15 septembrie 1895, Iaşi – d. 30 iunie 1977, Estoril, Portugalia).

Amantă, ulterior soţie (a treia, după Zizi Lambrino şi Elena de Grecia) a principelui/regelui Carol II. A fost fiica lui Nicolas Lupescu (pe numele său real Nahum Grünberg), evreu convertit la creştinismul de rit ortodox, de meserie farmacist, şi a Elizei Falk, care a optat la rându-i pentru religia creştină, însă de rit apusean.

 Declarată la naştere catolică, Elena Lupescu şi-a definitivat studiile la Bucureşti, într-un aşezământ catolic, „Diaconesele”, bine cunoscut protipendadei Capitalei, mai ales că era patronat de maicile bavareze de la Nymphenburg.

La 17 februarie 1919 s-a căsătorit la Iaşi cu locotenentul Ion Tâmpeanu, de care avea însă să divorţeze la o dată ulterioară (nu se ştie cu exactitate data pronunţării divorţului).

Conduita publică a Elenei Lupescu a făcut ca multe dintre amănuntele relaţiei sale cu viitorul rege al României să rămână încă învăluite în mister.

Despre momentul întâlnirii celor doi există mai multe variante. Oricum ar fi început legătura viitorului cuplu, cert este că Elena Lupescu a reuşit ceea ce rataseră pe rând Ella Filitti, Zizi Lambrino, Marie Martini şi regina-mamă Elena, anume să se impună în viaţa lui Carol.

Relaţia celor doi a stârnit mare nemulţumire în familia regală, iar Carol a fost în repetate rânduri somat să pună capăt întrevederilor cu „Duduia”.

Decizia regelui Ferdinand I ca principele moştenitor să reprezinte Coroana la funeraliile reginei Marii Britanii (1925) a fost un intermezzo în tumultuoasa viaţă a celor doi amorezi. Elena Lupescu a voiajat la rându-i în Italia.

Carol trimite de la Veneţia o scrisoare regelui Ferdinand, prin care îşi declina calitatea de principe moştenitor, în favoarea fiului său minor, Mihai.

Ulterior cei doi au părăsit Italia şi s-au stabilit la Paris (cartierul Neuilly), integrându-se vieţii mondene franceze.

Pe numele Elenei Lupescu a fost cumpărat un castel la Coësme, în Franţa. Revenirea lui Carol în România şi încoronarea sa ca rege la 8 iun. 1930 a fost condiţionată, de primul ministru Iuliu Maniu, de renunţarea la relaţia cu Elena Lupescu.

S-a întâmplat exact contrariul, pentru că la 12 august 1930, aceasta se întorcea în România folosindu-se de paşaportul soţiei lui Mihail Manoilescu, fiind găzduită o vreme la Sinaia.

După refuzul lui Carol de a reveni asupra divorţului de soţia sa, principesa Elena de Grecia (1928), ca şi după neînţelegerile avute cu mama sa pe tema vieţii sale intime, soldate cu „exilarea” reginei Maria la Balcic, Elena Lupescu a revenit în siguranţă în Bucureşti, unde avea să locuiască într-o vilă din Aleea Vulpache nr. 2.

Astfel, persoana sa avea să devină centrul vieţii mondene bucureştene, fiind cultivată de personalităţi precum Armand Călinescu, Ionel Ghika, Ernest Urdăreanu, Dimitrie Gusti, Max Ausschnitt, Aristide Blank sau Oskar Kaufmann. Implicată, prin intermediul industriaşilor români şi a lui Ernest Urdăreanu, în diverse afaceri, a reuşit să agonisească o avere considerabilă (două case în Bucureşti, două vile la Sinaia, o vilă pe malul Mării Negre, bijuterii).

Vânată de o parte a presei şi lumii politice româneşti, acuzată de a avea o influenţă nefastă asupra deciziilor regelui Carol II, ea a reuşit să-şi mobilizeze propriii informatori, astfel încât să poată contracara luările de poziţie publice ale lui Iuliu Maniu, Alexandru Averescu, Gheorghe Brătianu sau Corneliu Zelea Codreanu.

Abdicarea regelui, pe 6 septembrie 1940, a presupus şi pentru Elena Lupescu acceptarea exilului. Cei doi au domiciliat în Spania, Portugalia, Mexic (1940–1944), după care, în final, s-au decis asupra localităţii Estoril, din Portugalia. La 3 iunie 1947 s-au căsătorit la Rio de Janeiro, în Brazilia, ea primind titlul de principesă de Hohenzollern.

Regele Mihai a sintetizat exemplar personalitatea „Lupeascăi”: „Dacă tatăl meu refuza vreo favoare, ea se apuca să plângă cu un debit de robinet deschis la maximum. Şi scena nu se oprea decât atunci când el, în sfârşit, ceda. Era o actriţă înăscută”.

 

 

 

 

 

Ana PAUKER (n. 1 decembrie 1893, com. Codăeşti, jud. Vaslui – d. 3 iunie 1960, Bucureşti).

Militantă comunistă, membru de elită al P.C.R. a fost fiica lui Herş Kaufmann şi a Surei Rabinsohn, o familie de evrei ortodocşi din Moldova, a urmat cursurile şcolii primare „Frăţia Sionului” (1905) şi şcoala profesională „Raşela şi Filip Focşăneanu” din Bucureşti, pentru ca ulterior să se îndeletnicească cu predarea limbii şi religiei ebraice (1910–1917).

În timpul primei conflagraţii mondiale a tatonat cercurile socialiste, asumându-şi diverse roluri, de la distribuirea de manifeste la înjghebarea unei tipografii puse la dispoziţia mişcării sau participarea la întruniri clandestine.

Influenţată decisiv de linia ideologică aleasă de Marcel Pauker, soţul ei (s-au căsătorit la 1 iunie 1921), se implică activ în profilarea nou formatului Partid Comunist, participând intens la viaţa internă a acestuia.

Arestările succesive şi perioadele de detenţie (noiembrie 1923 – februarie 1924, decembrie 1924 – iunie 1925) au fost aşezate sub semnul acţiunilor subversive de subminare a statului burghez.

Împreună cu Marcel Pauker părăseşte România, fiind condamnată, în urma procesului derulat în 1928, la 20 de ani de închisoare.

După o perioadă de circa 1 an de instrucţie la Şcoala de Cadre de Conducere a Cominternului „V. I. Lenin” (1927–1928), sprijină eforturile Uniunii Sovietice de coagulare a mişcării comuniste de pe continent.

Astfel, Ana Pauker a intrat în contact cu o serie de lideri ai partidelor comuniste din diferite ţări europene, cum ar fi Germania, Cehoslovacia, Franţa sau Austria.

Decretul de amnistie emis de guvernul ţărănist la începutul anului 1929 îi permite revenirea în ţară şi reluarea acţiunilor conspirative, menite să revigoreze firava activitate comunistă.

Concomitent, îşi păstrează o poziţie privilegiată şi în mişcarea comunistă internaţională, pe filieră cominternistă. În 1935 îşi deschide la Bucureşti un atelier de croitorie, care, în realitate, „servea” întrunirile tovărăşeşti şi interesele mişcării comuniste.

Reacţia autorităţilor nu a întârziat, la 12 iulie 1935 fiind arestată şi condamnată la 10 ani de închisoare (alături de Liuba Chişinevschi şi Donca Simo).

În timpul detenţiei îi parvin informaţii despre executarea soţului său ca trădător, fiind mandatată de Comintern să se folosească de acest episod în vederea consolidării muncii de propagandă printre deţinute.

Ana Pauker nu şi-a ispăşit pedeapsa în întregime, eliberarea ei a făcut obiectul unui târg între guvernul României şi cel al U.R.S.S., Bucureştiul reuşind astfel să-l elibereze din prizonieratul sovietic pe unul dintre liderii Partidului Naţional Ţărănesc din Bucovina.

În U.R.S.S., continuă să se ocupe de propagandă, de această dată printre soldaţii români prizonieri, demers soldat cu înfiinţarea, la finele anului 1943, a Diviziei „Tudor Vladimirescu”.

La 16 septembrie 1944 revine la Bucureşti cu misiunea expresă de a ajuta la afirmarea Partidului Comunist ca partid de guvernământ.

Conferinţa Naţională a partidului din 16–21 octombrie 1945 este un moment propice pentru accederea sa ca membru al Biroului Politic şi secretar al C.C. al P.C.R.

Ascensiunea sa politică s-a datorat în mare măsură sprijinului sovietic, astfel încât, la 7 noiembrie 1947, devine ministru de Externe al României, prima femeie din lume care a deţinut această funcţie.

Poziţia politică i-a permis să joace un rol esenţial în punerea la dispoziţia Moscovei a infrastructurii militare româneşti, în procesul de colectivizare a agriculturii şi în politica de cadre a partidului.

La 16 aprilie 1949 îşi asumă funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Intrată în conflict cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor români, abandonată de Moscova, este exclusă în mai 1952 din partid, acuzată de „deviaţionism de dreapta” (alături de vechii săi colaboratori Teohari Georgescu şi Vasile Luca), pierzându-şi astfel funcţiile politice deţinute în stat.

La 19 februarie 1953 este arestată şi supusă unui dur interogatoriu. Este atent supravegheată după eliberarea sa, la 20 aprilie 1953, ba chiar silită să-şi pledeze „nevinovăţia” trei ani mai târziu.

Ana Pauker a fost subiectul unui deşănţat cult al personalităţii în variantă cominternistă, asumat în primă instanţă de Partidul Comunist.

 Sursa: REŢEAUA LITERARĂ

 Autor: Profesor George Marcu

 

Românca basarabeană Teodosia Cozmin şi superbul cântec “Româncuța”. (video)

 

Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la şcoală ?

 

Foto: Teodosia Cozmin (n.1939), deportată la vârsta de 10 ani împreună cu familia sa în 1949 de ocupanţii sovietici din RSS Moldovenească.

 

„M-am născut în 1939, în satul Bobuleşti, comuna Floreşti, judeţul Soroca, în familia lui Gheorghe şi Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârşit un act ruşinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roşu l-a răpit pe tatăl meu şi l-a omorât. Ne-a luat  vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod.

Pe mine, împreună cu mama şi sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ţinut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat şi a schilodit milioane de vieţi omeneşti…

Eram fericiţi, aşa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănţuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl aşteptam acasă până seara târziu.

Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în braţe şi îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculţi de mama şi de surorile tale mai mari…” Simţeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalţi ai casei, toţi plângeau. Iar tata cânta:

 

„Aşa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau şi mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc”.

 

Într-o zi, tata s-a dus de acasă şi parcă l-a înghiţit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

…Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prăşim păpuşoii noştri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băieţelul surorii mele, Eugenia.

L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetiţa vecinului cu câţiva ani mai mare decât mine. Afară era vară şi eu aveam chef de joacă şi i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim”. Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu.

Cineva s-a mirat chiar: „la ce şedem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem…”. Vorbeam de păpuşoi că îs frumoşi şi că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristeţe:

„Aţi văzut câte maşini duduiau azi pe şosea. Oare de ce s-au stârnit?” Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o maşină pe drum. Cineva a zis că maşinile au treaba lor, că îşi mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăştiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în uşă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieşit în tindă şi în casă a dat buzna un grup de moscali înarmaţi. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă şi să-şi smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-aţi luat bărbatul şi pe tata copiilor, acum aţi venit să ne luaţi şi pe noi… Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreţi? Vreţi viaţa noastră?” Sa trezit şi sora Eugenia, a luat copilul în braţe şi a început să plângă. Eu am încremenit, mă ţineam de mâna mamei şi nu puteam scoate nici un cuvânt.

Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc şi nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereţii casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece.

Moscalii ne mânau spre maşină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit şi ei şi ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte”, plângea mama.

Totul a rămas acasă, până şi fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Maşina a cotit spre ieşirea din Bobuleşti. Întreaga localitate vuia de plânsete. Şi cum satul este aşezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriaşă care răcnea.

Răcoarea dimineţii m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoţeau şi mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la şcoală.

Oare despre steluţa de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoşteam pe de rost de la şcoală. Maşina a oprit în gară la Floreşti. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam şi noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Ţipetele celor care erau duşi şi ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci…

Cei care au fost deportaţi şi au mai rămas în viaţă nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor şi el ne este şi judecătorul cel drept.”

 

 

Autor: Teodosia  COZMIN, Chisinău

 

 

Pe 28 iunie 2014, la sfârsitul manifestarii organizate de Consiliul Unirii din R.Moldova, d-na Teodosia Cozmin a interpretat acest superb cantec, preluat de la Corul Profesoral din Straseni.

Teodosia Cozmin e nascuta in 1939, in raionul Floresti, comuna Bobulesti.

A fost deportata in anul 1949, impreuna cu mama si surorile in regiunea Amur.

S-au intors in tara in 1957… Tatal a fost arestat in 1945, dupa care nu s-a mai stiut nimic de el.

 

 

http://vox.publika.md/politica/superba-romancutabasarabeanca-de-teodosia-cozmin-video

 

 

 

 

ROMÂNCUȚA – BASARABEANCA

 

Nu port opincuţă,
Ciobaniţă nu-s,
Dar sunt romanucuţă,
Sus inima, sus.

 

Am o ţară, două n-am,
Nu-s de vină ca mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.

 

Cântă Ciocârlia
Şi-mi şopteşte aşa:
Tu eşti româncuţă
Eu sunt vocea ta.

 

Am o ţară, doua n-am,
Nu-s de vina că mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.

Sus la iconiţă
Busuioc am pus
Eu sunt româncuţă
Sus, inima, sus!

Am o ţara, două n-am,
Nu-s de vina că mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.

Tot românul are
Ochii inlacrimaţi
Noi dorim Unirea
Fiindca suntem fraţi.

Am o ţară, două n-am,
Nu-s de vină că mi-i neam,
Că mi-i neam şi o iubesc
Şi-o sărbătoresc.

România-i Ţara mea,
Şi-o să ne unim cu ea
C-aşa vrem şi tu, şi eu,
Dar şi Dumnezeu.