Miedul – băutura zeilor, dacii si… românii

 

 

Miedul sau hidromelul, este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din viţă de vie, cereale sau fructe.

După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar avea 6.000 de ani.

În epoca preistorică mierea a fost singura substanță dulce concentrată folosită pe scară largă în alimentație iar din cercetările arheologice miedul (hidromelul, vinul din miere) a fost prima băutură alcoolică fermentată apărută cu mult înaintea băuturilor obținute din fructele pomilor fructiferi, viță de vie și cereale.

Prepararea si folosirea hidromelului este amintita si in scrierile antice geto-dace, celto-germanice, balto-slave, finno-ugrice, babiloniene, egiptene, romane dar si elene. Dacia, in care apicultura era dezvoltata, folosea mierea si celelalte produse apicole. Cateva marturii ale istoricilor antichitatii arata ca nivelul de cultura si civilizatie al Tracilor n-a fost egalat in antichitate pe intreg teritoriu European.  

Daco-getii s-au desprins din masa triburilor Trace, incepand sa-si contureze un profil de civilizatie distincta pe la inceputul primului mileniu inainte de Cristos. Cateva marturii ale istoricilor antichitatii arata profilul poporului si folosirea produselor apicole si al didromelului.

“Posidoniu afirma ca misii, neam Trac din dreapta Dunarii se feresc din cucernicie a manca vietati motiv pentru care nu se atingeau de carnea turmelor lor. Se hranesc insa cu miere, lapte si branza, ducand un trai linistit.” (Straban, Geografia-in jurul anului 25-a.Ch.)

“Lcuitorii din Dacia sunt obisnuiti cu miere cu lapte si fier.” (Ptolemeu, Geografia -in jurul anului 150 p.Ch).

“De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o campie a Banatului si am trecut peste mai multe rauri navigabile, dintre cele mai mari, dupa Istru, era asa-numitul Drecon, apoi Tigas si Tifisas. Pe acestea le-am trecut in barcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poarta in carute, deoarece locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare si anume in loc de grau, mei, iar in loc de vin, mied dupa cum il numesc localnicii.” (Priscus, sec.V.p.Ch).

Dupa ce marele preot Deceneu, colaboratorul apropiat al regelui Burebista, a poruncit sa se distruga plantatiile de vita de vie si sa nu mai bea vin, poporul (tracii sudici) a continuat sa prepare bere Tracica sau mied intrucat aveau miere din belsug.

Traditia folosirii miedului se pastreaza in continuare la Geto-Dacii romanizati, la proto-romanii din perioada de trecere la feudalism, precum la urmasii populatiei romanizate din tinuturile romanesti.

Miedul este perparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, soc, mure, inclusiv lavandă.

Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi – cărămizile din care sunt construite proteinele – și monoxid de azot care susține sănătatea sexuală. Se crede că reduce anxietatea sexuală, inclusiv temerile de performanță inadevată.

Cuvântul românesc „mied” își are rădăcina etimologica în sanscritul „madhu” unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată și de alcool.

Găsim aceeași rădăcină sanscrită și în alte limbi indo-europene: greacă „methy”, slavonă „medŭ”, irlandeză „mid”, germană „met”, engleză „mead”, în daneză, norvegiană și suedeză „mjöd”, lituaniană „medus”.

Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, după cum ne lasă mărturie Ptolemeu (Geografia – în jurul anului 150 d.Hr) ”Locuitorii din Dacia sunt obisnuiti cu miere, cu lapte si mied.”

In secolul III i.Hr. dacii exportau miere si mied.

O spune asta si naturalistul roman Aelianus in sec III i.Hr. Bautura zeilor sau „melikraton”, cum ii zicea Homer, cucereste Europa, pornind din inima Daciei.

Miedul se prepara pe la sfarsitul verii ori in primele zile ale toamnei, cand, dupa obicei, erau „sacrificati’ stupii batrani. Impletiti din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de cativa ani.

Cand incepeau sa se rupa, albinele erau roite in stupi noi, iar mierea era stoarsa. Fagurii ramasi dupa stoarcere se puneau intr-un vas mare de lemn, plin cu apa curata.

Se acoperea cu un capac impletit din nuiele si se lasa la fermentat aproximativ o luna. Mierea si polenul se dizolvau incet in apa, in vreme ce ceara invechita intretinea fermentatia. 

Bautura avea gust acrisor, pisca la limba si era usor alcoolizata. Dacii (si mai tarziu romanii si protoromanii) i-au spus: mied. Si asa i-a ramas numele.

  Strabon scria, in „Geografia”, ca tracii de la sud de Dunare „nu se atingeau de carnea turmelor lor”. Spunea istoricul si geograful antic ca ei obisnuiau sa se hraneasca „cu miere, lapte si branza, ducand un trai linistit”.

Ptolemeu scria si el ca locuitorii Daciei erau obisnuiti sa manance „miere si lapte” – si sa nu va ganditi ca acestea erau mierea si laptele care curgeau, rauri-rauri, in Paradis, dar erau cele mai simple dintre bucatele lor.

Ar mai trebui sa trecem pe lista branza si varza (cele ale caror etimologii sunt recunoscute ca fiind din fondul dacic/tracic al limbii romane).

Alte informatii intalnim in „Ambasadele lui Priscus (diplomat roman) carescria prin sec. V d.Hr:

„De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o câmpie (a Banatului de azi) şi am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre cele mai mari, după Istru, era aşa numitul Drecon, apoi Tigas şi Tifisas.

Pe acestea le-am trecut în bărcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase.

Prin sate ni se aducea de mâncare, şi anume în loc de grâu, mei, iar în loc de vin, mied, după cum îl numesc localnicii”.

„: „Prin sate ni se aducea de mancare si anume in loc de grau, mei, si in loc de vin, mied, cum il numesc localnicii”.

Aproape fiecare dintre autorii antici aminteste de acest mied, bautura cea mai populara a antichitatii, dupa vin.

Se arata chiar ca, atunci cand Deceneu a dispus taierea viilor, pentru ca dacii sa nu mai aiba vin, ei au continuat sa prepare aceasta bautura slab alcoolizata, care devine mai puternica si mai piscatoare la limba dupa trei-patru luni de fermentatie, bautura care le era la indemana, caci miere aveau din belsug. Iar miedul pornea a se face cam la vremea asta, imediat dupa mijlocul verii, cand, dupa traditie, se scotea si mierea din stupi.

Despre consumul de mied al moldovenilor din secolul XVII, aflăm de la cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669): “…pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câțiva.”

Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”.

Pentru vikingi, miedul este cel ce a daruit omului inspiratia poetica. De asemenea, este bine-cunoscut ca Odin a facut din “miedul poetilor” o licoare magica, ce asigura puterea premonitiei.

Odin l-a invins pe gigantul Suttung pentru a castiga miedul, pe care acesta-l pastra ascuns într-o incapere subterana. In mod traditional, miedul era oferit la toate reuniunile solemne, iar actul de a bea impreuna asigura o legatura magica, nu doar intre cei prezenti, ci mai ales intre oameni si zei.

În urma numeroaselor studii aparținând unui institut londonez, s-a concluzionat că acest amestec de miere, apă pură și polen este un adevărat cocktail de vitamine, enzime și hormoni naturali. Acesta este miedul* – o bautura alcoolică slabă**, obținută prin fermentarea mierii amestecate cu apă și polen, ce grăbește vindecarea rănilor.

S-a discutat însă că nu ar fi doar o simplă băutură alcoolică slabă, ci unul dintre cele mai vechi remedii, stimulente, reîntineritoare și afrodisiace cunoscute, mergându-se până la a fi considerat elixirul tinereții, el redând pofta de mâncare, pofta de viață și acționând contra sterilității.

S-au făcut referiri chiar la o tinerețe veșnică, obținută prin consumarea în combinații cu anumite ierburi care creșteau la poalele munților Himalaya.

Ca medicament era pretuit ca preventiv impotriva ciumei.

 

În Europa de vest se produce puțin hidromel în ziua de astãzi, de pildã producția francezã nu depãşeşte 3000 de hectolitri.

Polonia are douã feluri tradiționale de mied: dwojniac (învechit 5-7 ani) şi trojniac.

La 1970 în America de Nord existau trei companii producãtoare.

Pregãtit în condiții optime dupã una dintre metodele consecrate (Godan – cu maia de struguri; Derosne/Layens – cu pasturã; Cabas/Ware – cu drojdie de vin sau Jacquemine – cu fermenți selectivi), miedul poate concura fãrã probleme orice vin prestigios.

Simbolistica licorilor încadreazã hidromelul în categoria celor dãtãtoare de nemurire.

Este bãutura zeilor de pe lumea cealaltã şi bãutura care se serveşte la ospețele ritual.

Ce-i drept, cãlugãrii care au transportat legendele l-au mai înlocuit cu vinul. Celții îl consumau la toate sãrbãtorile, la concurențã cu Berea.

În Bretania încã se mai bea frecvent şi astãzi. Berea este pentru celți bãutura rãzboinicilor, iar miedul, cea a zeilor.

Prin participarea sacerdoților care întruchipeazã divinitatea la sãrbãtoarea Samain se confirmã statutul bãuturii.

Uneori, regele care îşi pierde tronul moare înecat într-un butoi cu hidromel.

Bãutura încã mai este consideratã divinã în Africa, unde pentru bãştinaşii bambara înseamnã cunoaştere, înțelepciune.

Compoziția lui o explicã prin aportul simbolic. Apa fertilizeazã, permite comuniunea, este origine a vieții, mijloc de purificare, centru de regenerare, conține sãmânța primordialã.

Cufundarea în apã semnificã reîntoarcerea la origini, la imensul rezervor de potential.

Pe de alã parte, mierea simbolizeazã prospețimea, claritatea, adevarul. Este totodatã principiu fecundator, izvor de viațã şi nemurire, hrana care oferã ştiința, dupã cum ne amintim şi din tradiția lui Pitagora, care s-ar fi alimentat doar cu ea.

Bãştinaşii bambara comparã adevãrul cu mierea, pentru cã asemenea fagurelui, nu are nici fațã, nici dos, şi este cel mai dulce lucru de pe lume. Unirea celor douã componente simbolice este facilitatã şi de forța stimulentã a celorlalte ingrediente, iar prin fermentație se sublimeazã calitãțile elementelor. Fermentând, hidromelul îmbatã, conform tradițiilor, cu… adevãr.

 

Desi Europa este locul de origine al prepararii hidromelului, astazi doar putin hidromel se produce in Europa de vest. In Anglia exista o companie care produce hidromel, in Franta productia industriala nu depaseste 3.000 de hectolitri.

Polonia produce doua feluri de hidromel dupa metodele traditionale: Dwojniac (invechit 5-7 ani) si Trojniac (invechit cel putin 3 ani).

Conform catalogului “wines and vines” (vinuri si vite de vie) in 1970 existau in America de Nord trei companii producatoare. Marea majoritate a vinurilor de miere este vin cuser.

Hidromelul se poate prepara prin:

1. Metoda Godan (cu maia de struguri)
2. Metoda Derosne si Layens (cu pastura)
3. Metoda Cabas si Ware (cu drojdie de vin)
4. Metoda Jacquemine (fermenti selectivi)

Dupa metoda de preparare hidromelul poate fi:

-sec
-dulce
-sampanizat

Preparat in conditii optime respectand tehnologia hidromelul poate concura cu succes vinurile de marca: vinurile de Rin, Champagne, Bordeaux, Xeres, Malaga.

Aceste scurte informatii speram sa va trezeasca curiozitatea si interesul pentru prepararea unei bauturi sanatoase, gustoase si reconfortante.

Bibliografie:

-Maria Teodorescu “Bauturi si preparate din miere” Editura Tehnica Bucuresti,1977. Prepararea, ingrijirea si obtinerea hidromelului este descrisa la paginile 5-107.
-Eva Cranc, Mierea, Editura Apimondia, 1977 – hidromelul este prezentat la paginile 385-400.

 

Surse:  Mied.ro ;   Historia.ro  si Kogaion.ro