CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Românii din șesul Tisei

Motto:

 

 „Fiecare loc de pamânt are o poveste alui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s’o auzi, si trebuie si un dram de iubire ca s’o întelegi”.

(N. IORGA)

 

 

 

 

 

 
 

 

 

 

 

Românii asezati în Câmpia Tisei sunt resfirati peste aceasta întindere de ses, începând din regiunile apusene ale judetului Satu-Mare si pâna în preajma Muresului, pe teritoriul comitatelor Beke si Csanad.

Repartizati pe regiuni naturale acesti Români alcatuesc urmatoarele grupe:

 

A) Acei din valea Somesului asezati la Vest si Nord-V. de orasul Satu – Mare. Grupa lor este alcatuita din 17 localitati populate cu Români, care din pricina vitregiei vremurilor sunt aproape cu totul desnationalizati.

Afara de populatia ce locuieste în aceste sate, mai întâlnim pe Români împrastiati  si prin alte localitati, asezate pâna în preajma varsarii Somesului în Tisa.

B) Grupa Românilor dintre Bateau si cele trei Crisuri este alcatuita din 25 localitati, unde neamul nostru traeste amestecat aproape peste tot cu populatia ungureasca.

C) Grupa Românilor raspândita prin satele dintre Crisurile unite, Mures si Tisa, este alcatuita din 24 localitati.

Datele istorice si statistice referitoare la trecutul populatiei din stânga Tisei înfatiseaza elementul românesc ca fiind resfirat peste aceasta întindere vasta de ses înca din Evul mediu.

Pe timpul cât zona câmpiei a fost supusa stapânirii turcesti (1526-1699) au avut de îndurat si Românii alaturi de iobagii unguri un sir nesfârsit de greutati.

Luptele continui purtate în aceste parti aproape un veac si jumatate, apoi nenumaratele impozite în natura si în bani pe cari au fost nevoiti sa le plateasca toti locuitorii supusi steagurilor semilunei, au nimicit o buna parte din Românii asezati prin satele acestui ses, iar pe altii i-au îndemnat sa-si paraseasca caminurile si sa-si caute scaparea mai ales în regiunile de dealuri si munti, unde vieata si conditiile de trai le erau mai asigurate.

Cu toate greutatile ocupatiei turcesti, elementul românesc din sesul Tisei s’a pastrat în tot cursul Evului mediu nu numai la sate, ci si în orase. Despre Românii asezati în centrele urbane fac pomenire mai multe acte publice ale oraselor si în deosebi procesele verbale redactate în sedintele sfaturilor acestor localitati, în cari întâlnim de mai multe ori discutata problema Românilor din aceste parti.

Unele sfaturi – ca de pilda cel al orasului Debreczen tinut la 28 Aprilie 1697 – hotarasc: „Sârbilor si Românilor sa nu le fie îngaduita cumpararea de case, nici Ungurii sa nu le poata vinde acestora, ci ei sa locuiasca în bordee, ba nici bordee sa nu-si faca mai mult”.

Conscrierea populatiei diri orasul Debreczen aminteste la acest sfârsit de veac si pe Românii care erau de mult asezati aci. Întâlnim acum populatie româneasca si prin alte sate si târguri în deosebi în asa numita regiune a „haiducilor”.

Principii ardeleni trecuti la calvinism au încercat în mai multe rânduri sa atraga pe Românii asezati pe teritoriul judetelor: Bihor, Hajdu si Szabolcs, spre noua învatatura. Diferite sinoade calvinesti tinute în centrele mai importante din stânga Tisei, în tot cursul veacurilor XVI-XVII, trateaza în mai multe rânduri problema calvinizarii Românilor, hotarînd si mijloacele de propaganda de o parte, iar de alta parte designând persoanele, care aveau sa fie învestite cu titlul de pastor, adeca de preot pentru localitatile românesti.

Propaganda calvina facuta cu mare intensitate timp de aproape doua veacuri printre Românii acestor judete, ca si printre acei care se aflau resfirati prin alte localitati ale acestui ses, începând din tinutul Nyrsegului si pâna la Szeged a avut urmari fatale pentru neamul nostru. Cei mai multi dintre Românii satelor si târgurilor s’au calvinizat, pierzându-se pentru totdeauna în massa ungureasca.

Datele istorice si statistice referitoare la populatia din sesul Tisei, ajung din ce în ce mai bogate în veacul al XVIII-lea. Dupa aceste izvoare, vedem ca Românii erau risipiti peste toata întinderea sesului, – trecând sub forma de pastori, agricultori, si mai târziu de negustori – pâna în tinutul dintre Dunare si Tisa sau chiar pâna dincolo de Dunare.

În veacul al XIX-lea, statul unguresc a început lupta de desnationa-lizare a populatiei românesti, având ca obiectiv principal tocmai pe Românii din câmpia Tisei. Lupta a fost purtata de stat pe toate caile si cu toate mijloacele, iar rezultatul ei a fost ca multi dintre fratii nostrii risipiti peste suprafata acestui ses, au fost înghititi si contopiti în massa ungureasca.

Românii din sesul Tisei se îndeletnicesc astazi în deosebi cu agricultura si cresterea animalelor. Pamântul bogat în materii hranitoare a îngaduit aici desvoltarea unei agriculturi intensive si extensive. Acolo unde odinioara stapâneau vaste întinderi de ape si paduri de ierburi, astazi se leagana grânele în bataia soarelui. Ogoarele sunt cultivate cu toata grija, si în vremea din urma alaturi de cereale a luat o mare desvoltare însamân-tarea plantelor industriale, textile si oleaginoase.

Datorita acestei desvoltari agricole, satele Românilor din sesul Tisei si-au schimbat înfatisarea într’o mare masura. Pe când înainte cu un veac casele erau ridicate aproape numai din pamânt batut, înfatisând aspectul unor bordeie îngropate pe jumatate în pamânt, acum ele se construesc din caramida, cu câte doua sau trei încaperi, având acoperisul din tigla, care a înlocuit în o mare masura trestia si paele de odinioara.

Aspectul general al satului a ajuns mai ordonat, s’au deschis drumuri largi si drepte, si s’au plantat pe marginile lor pomi roditori sau salcâmi.

Pamântul arabil al satelor fiind asezat departe de vatra comunii, a îndemnat pe Românii din acest ses sa desvolte o agricultura aparte, numita agricultura prin „salase”. Salasul este o mica gospodarie asezata în mijlocul hotarului, pe pamântul stapânului. Aici traeste fie proprietarul, fie unul dintre membrii familiei sale, împreuna cu servitorii, aproape tot timpul anului.

Aici îsi tin animalele si paserile de curte, locuinta din sat servindu-le numai pe timp de iarna, ori în Dumineci si sarbatori, când si cei dela salas pleaca în sat la biserica ori la diferite evenimente savârsite în familie.

Numarul Românilor din judetele sesului Tisei este astazi de aproximativ 60.000 suflete. Pentru cunoasterea vietii lor spirituale ca si pentru studierea manifestarilor legate de vieata lor materiala, este necesara înfiintarea acelui institut menit „studiului Românilor de peste hotare”.

Chemarea acestui institut ar fi sa se îndeletniceasca, cu cercetarea – sub toate aspectele – a insulelor etnice românesti ramase departe peste granitele României, pe meleaguri straine, unde astazi fratii nostri lupta cu nespus de mari greutati, pentru a-si apara fiinta etnica.

 

 

 

 

de Prof. ST. MANCIULEA

Membru al T. C. R., Sectia.Fratia Munteana”

scritub.com.

17/06/2014 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , | Un comentariu

Gândul zilei

 

 

 

“Nu exista un stat in Europa orientala, nu exista o tara de la Adriatica pana la Marea Neagra, care sa nu cuprinza bucati din nationalitatea noastra.

Incepand de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia si Ertegovina, gasim pas cu pas fragmentele acestei mari unitati etnice in muntii Albaniei, in Macedonia si Tesalia, in Pind ca si in Balcani, in Serbia, in Bulgaria, in Grecia pana sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa incepand, in toata regiunea Daciei Traiane pana dincolo de Nistru, pana aproape de Odesa si de Kiev.”

 

 

 

 

 – Mihai Eminescu –

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mihai Eminescu, cel mai iubit poet al romanilor s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850.

A fost  al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu (“Fiind băiat…” sau “O, rămîi”).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.


1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, “Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia “La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou, debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în “Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în “Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este  student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi.

Activează în rîndul societăţilor studentesti, se împrieteneşte cu Ioan Slavicisi  o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la “Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestredar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877.

E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iaşi “.

Continuă să publice în “Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea.

Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul “Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă  Viena.În decembrie îi apare volumul “Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

Legea supremă  a marelui poet roman a fost  conservarea nationalitatii și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

Referindu-se la  imperialismul rusesc, Eminescu spunea:

„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi.

Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.”(TIMPUL, ianuarie 1878).

Eminescu a murit pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața,  în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă.

Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: “Eminescu nu mai este”.

Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad.

Un cor dirijat de muzicianul C.Barcanescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs funebru.

Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.

Patru elevi ai Scolii normale de institutori din Bucuresti  au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu.

Despre moartea poetului, criticul George Calinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Un alt mare critic român,Tudor Vianu, spunea: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci.”

 

17/06/2014 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: