Soluţia slovaca pentru problema iredentismului maghiar

 

 

Slovacia – o tara europeana demna, care trebuie respectata de noi romanii

Maniera intransigentă, corectă şi europeană în care Slovacia a rezolvat problema neorevizionismului maghiar intern – care ameninţă siguranţa sa naţională – mi-a generat un sentiment de admiraţie totală şi de respect sincer faţă de această ţară.

Slovacia dovedeşte Europei şi lumii întregi că, deşi este un stat mic ca teritoriu şi populaţie, posedă o splendidă calitate, specifică numai statelor puternic consolidate ca democraţii, anume aceea a unei impresionante demnităţi naţionale şi prin aceasta că este un stat mare.

Principiul care a generat o asemenea atitudine politică şi naţională a Slovaciei nu este o invenţie a acestei ţări, nici nu a fost descoperit acum după îndelungi căutări, necunoscut zilelor noastre, ci este unul vechi decând lumea şi la îndemâna oricărei ţări care doreşte cu adevărat să-şi apere interesele naţionale fundamentale.

A fost şi este un principiu axat pe patriotism, demnitate naţională şi apărarea cu fermitate a intereselor supreme de stat.

Rememorarea câtorva acţiuni întreprinse de statul slovac împotriva neorevizionismului revanşard, şovin şi exclusivist etnic, practicat tenace de Ungaria, se impune pentru noi românii.

România este, la fel, o ţintă permanentă a politicii extremist – revanşarde a Budapestei iar atitudinea Slovaciei ne oferă modul în care această ţară a ştiut să contracareze acţiunile respective şi să se protejeze.

Un exemplu elocvent în acest sens l-a reprezentat refuzul autorităţilor slovace de a permite, în august 2009, intrarea în ţară a preşedintelui Ungariei, Laszlo Solyom, cu intenţia de a inaugura o statuie a „Sf.Stefan”, în localitatea Komarno, cu concentraţie de etnici maghiari.

Refuzul Slovaciei a avut o motivare inatacabilă anume că vizita preconizată coincidea cu împlinirea a 41 de ani de la invazia trupelor Tratatului de la Varşovia, între care şi cele ale Ungariei, în Cehoslovacia.

Întrucât nu s-a ţinut seama de anunţul făcut pe canale diplomatice că „vizita nu este binevenită”, Laszlo Solyom a fost oprit la graniţa statului slovac fiind nevoit să facă cale întoarsă; a fost declarat „persona non grata”!

Prin această decizie autorităţile slovace au preîntâmpinat organizarea pe teritoriu slovac a unor manifestări cu caracter revizionist, revanşard şi şovin maghiare ce erau preconizate a se desfăşura cu prilejul vizitei lui Solyom.

De asemenea, Slovacia a făcut faţă cu succes intenţiei Ungariei de a acorda cetăţenia ungară etnicilor minoritari maghiari de pe teritoriul naţional slovac prin adoptarea de către parlamentul ungar a unei legi în acest sens (mai 2010).

Reacţia a fost una la fel de fermă, neezitantă şi perfect legală prin adoptarea legii care prevede că se interzice dubla cetăţenie iar etnicii maghiari care deţin cetăţenia ungară nu pot ocupa funcţii publice în Slovacia.

Atitudinea statului slovac, în acest caz, a fost una logică fiind arhicunoscut faptul, probat nu de puţine ori de-a lungul istoriei, că loialitatea nu poate fi împărţită, ea poate fi doar una şi faţă de o singură ţară.

Cu atât mai mult cu cât politica Ungariei faţă de Slovacia este una revanşardă, de revizuire a tratatelor de pace, de după Primul Război Mondial, care au consfiinţit crearea statului Cehoslovac şi de realizare a iluzoriei Ungarii Mari!

Semnificativă în această situaţie a fost solidarizarea cu Slovacia a lui Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei.

La fel, în baza aceluiaşi principiu al primordialităţii interesului naţional, autorităţile slovace au implementat regionalizarea respingând organizarea administrativ-teritorială pe criterii etnice, evitând astfel apariţia acelei „mici Ungarii” pe teritoriul său, atât de mult dorite de Ungaria şi subordonate total intereselor acesteia, nu numai în cazul de faţă dar şi în cel al României, Ucrainei, Serbiei, etc., peste tot unde există o minoritate maghiară.

Deosebit de consecvent în planul contracarării acţiunilor neorevizioniste, extremiste, revanşarde şi de amestec în problemele sale interne, iniţiate în prezent de Ungaria, statul slovac a interzis desfăşurarea pe teritoriul său, la Komarno, în ziua de 27 iunie 2012, a şedinţei unei comisii a Parlamentului Ungariei.

Şi în acest caz, ca şi în altele, Ungaria fidelă „principiului” care guvernează politica sa externă în raport cu ţările pe teritoriul cărora există etnici minoritari maghiari, respectiv amestecul în treburile interne ale acestor state, a intenţionat organizarea şedinţei menţionate fără a consulta, în prealabil, autorităţile slovace.

În acest context, mai amintim de fatul că trupa rock Karpatia, din Ungaria, este interzisă pe teritoriul Slovaciei datorită mesajelor extremiste, şovine, xenofobe, rasiste şi de susţinere a refacerii aşa zisei Ungarii Mari cuprinse în repertoriul ei.

O menţiune se impune, anume că măsurile aplicate de Slovacia, la care am făcut referire, nu au fost criticate de ţările membre ale Uniunii Europene, ele nefiind considerate nici nelegale, nici antidemocrate, nici antieuropene, nici antimaghiare!

Fie şi la o simplă privire este evidentă asemănarea izbitoare a modului de acţiune practicat de Ungaria, în virtutea doctrinei hungariste a neorevizionismului, extremismului, exclusivismului etnic, separatismului teritorial şi şovinismului, în cazul Slovaciei şi României!

Toate situaţiile din Slovacia, enumerate mai sus, s-au petrecut copie la indigo în România.

Trebuie spus, însă, că în timp ce Slovacia a rezolvat, ferm, logic, fără ezitare, în favoarea sa această situaţie, România, datorită atitudinii de espectativă şi ezitante a autorităţilor statului, a fost umilită şi sfidată de Ungaria!

Din această perspectivă, comparativ, vorbim de un stat slovac puternic apărat printr-o demnitate naţională impresionantă şi de un stat român vulnerabil în care această calitate esenţială pare să nu mai existe.

Autorităţile ţării mele, România, nu au considerat până în prezent necesar să găsească şi să aplice soluţii la aceaşi problemă.

Cu siguranţă că nici nu au fost interesate, în acest sens, dacă este să ţinem seama numai şi de faptul că modelul slovac era aproape şi la îndemână!

Autor: Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

 

Foto: Extremisti iredentisti  din Ungaria

 

sursa: romaniincanada.org

Publicitate

Drumul europenizării minorităţilor – maximă egalitate în drepturi, fără modificări de graniţe

Despre identitatea naţională în Transilvania. Drumul europenizării minorităţilor – maximă egalitate în drepturi, fără modificări de graniţe

Jo napot kivanok – Bună ziua. Magyarul beszélnek? – Vorbiţi ungureşte? Cu acest mesaj telefonic sunt bombardaţi zilnic românii din vestul ţării, cum ar fi din judeţul Arad, care sunt invitaţi să obţină cetăţenia maghiară, pe lângă cea română.

Procedura care li se prezintă este extrem de simplă. Nu trebuie decât să declari că unul dintre strămoşii tăi a vorbit limba maghiară sau că ai avut în familie un nume unguresc, chiar dacă acesta ar fi fost maghiarizat (de exemplu Fekete în loc de Negru), şi poţi obţine dubla cetăţenie.

Lucru care s-a şi întâmplat, astfel că mulţi români, printr-o simplă completare a unei cereri, au obţinut în timp record şi cetăţenia ungară.

Unii dintre confraţii noştri fac acest lucru pentru a beneficia de spaţiul Schengen, alţii pentru a putea obţine diverse avantaje comerciale şi fiscale din partea statului ungar, alţii din simplă curiozitate sau, pur şi simplu, pentru că s-au săturat de România, ori pentru că nu le strică o legitimaţie în plus.

Cert este că asistăm la o maghiarizare cu arme extrem de diplomatice, la un fel de retrocedare, dar nu de pământuri, de moşii şi de păduri, de castele, palate şi alte imobile, ci de una la fel de periculoasă, cum ar fi aceea de identitate naţională, ce aminteşte de vechea politică de asimilare forţată lingvistică şi politică din vechea Ungarie nobiliară şi imperială.

Se reia, de fapt, sau mai bine zis se continuă ideea ungurească de stat, de mare imperiu al coroanei Sfântului Stefan, în spaţiul dunărean. Orice om care se considera ungur şi vorbea ungureşte se bucura şi avea aceleaşi şanse de promovare.

Se urmărea şi se urmăreşte o renaştere a spiritului şi a statului maghiar, sub semnul limbii materne maghiare, esenţa şi formula concentrată a identităţii etnico-naţionale şi, totodată, a existenţei politice a Ungariei Mari.

De fapt, se reia politica mai veche de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din fosta monarhie austro-ungară: români, slovaci, ruteni, sârbi, croaţi, germani, ce avea să se dovedească a fi catastrofală şi avea să ducă în final la dezagregarea Ungariei Mari, pentru că transformarea unui stat al naţionalităţilor într-un stat naţional şi centralizat pur maghiar a fost un proces sortit eşecului, ca şi toată politica de maghiarizare forţată.

Potrivit principiului că prin limba ei trăieşte naţiunea maghiară, au fost emise, în special în perioada dualismului, o serie de legi şcolare (1879, 1883, 1891) prin care limba maghiară a devenit obligatorie în grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale.

Iar prin legile lui Albert Apponyi din 1906 şi 1910, numărul şcolilor naţionalităţilor s-a înjumătăţit.

Noroc că din lipsa mijloacelor materiale nu s-a putut realiza şi o etatizare completă a şcolilor confesionale cu altă limbă de predare decât cea maghiară. Consecinţele au fost dezastruoase pentru minorităţi şi, mai ales, pentru copiii acestora.

Preponderenţa maghiarilor a sporit rapid şi se reflectă şi în aceea că 84 la sută dintre absolvenţii celor 8 clase de şcoală gimnazială şi 89 la sută dintre studenţi erau maghiari, în condiţiile în care ponderea maghiarilor se cifra la doar 48,1 la sută din totalul populaţiei.

In 1910, aveau ca limbă maternă maghiara 96 la sută dintre funcţionarii de stat, 91,2 la sută dintre funcţionarii publici, 96,8 la sută dintre judecători şi avocaţi, 91,5 la sută dintre profesorii de gimnaziu şi 89 la sută dintre medici. ªovinismul lingvistic maghiar era, deci, în plină floare.

Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, viziunea unor noi state naţionale pe ruinele Ungariei câştiga tot mai mult contur. Chiar prinţul moştenitor Rudolf, educat din copilărie în spirit filomaghiar, a făcut o critică dură politicii ungare a naţionalităţilor.

Partea tristă pentru Ungaria este, scria el, că niciun maghiar nu vrea să recunoască şi să priceapă că evident cu tratament rău, cu dispreţ şi cu măsuri vehemente momentane nu se realizează nimic în relaţia cu naţionalităţile superioare numeric şi absolut indispensabile pentru menţinerea statului ungar în aceleaşi dimensiuni pe care azi le mai are încă.

In multe, aproape în cele mai multe locuri din regiunile coroanei lui Stefan nu mai sunt unguri, decât nobilimea, funcţionarii şi evreii, poporul însă aparţine altor neamuri.

Perfect adevărat. Ce să mai vorbim de faptul că întreaga avere, peste o treime din suprafaţa ţării, era în mâinile a circa două mii de mari moşieri, iar biserica catolică avea peste un milion de hectare.

Cei mai mulţi din marii aristocraţi nu ştiau ce averi aveau, atât de bogaţi erau. Ei trăiau de fapt mai mult la Viena şi de multe ori nu ştiau nici limba maghiară, vorbind mai mult în germană.

Nu-i de mirare, deci, că după o astfel de politică naţională de maghiarizare, tot mai neînfrântă, materială şi spirituală, s-a ajuns la… Trianon.

A fost răsplata dreaptă primită pentru politica total şovină pe care au dus-o în privinţa naţionalităţilor. O răsplată cu care ungurii nu s-au împăcat şi nu se împacă, astfel că singura chestiune care a preocupat majoritatea covârşitoare a politicienilor maghiari de dincolo şi de dincoace de noile graniţe a fost revizuirea Tratatului de la Trianon, din 4 iulie 1920.

Pe cale paşnică ori printr-un război victorios.

Pe calea războiului nu se mai poate pentru că suntem aliaţi în cadrul aceleiaşi alianţe, în NATO, şi Ungaria nu mai poate declara un război Statelor Unite, aşa cum a făcut-o la 13 decembrie 1941, fapt ce a dat naştere celui mai cunoscut banc unguresc din timpul războiului.

Este vorba despre o convorbire între preşedintele Roosevelt şi ministrul său de Externe, Hull. O reproducem spre amuzamentul dumneavoastră:

Hull: Trebuie, din păcate, să vă informez, domnule preşedinte, că Ungaria ne-a declarat război.

Roosevelt: Ungaria? Ce fel de ţară este aceasta?

Hull: Este un regat.

Roosevelt: Cine este regele?

Hull: Ei nu au rege.

Roosevelt: Un regat fără rege? Cine este şeful statului?

Hull: Amiralul Horthy.

Roosevelt: Amiral? Avem, deci, după Pearl Harbour, din nou o flotă care ne ameninţă?

Hull: Nu, domnule preşedinte, Ungaria nu are flotă, nici măcar o coastă maritimă.

Roosevelt: Ciudat. Atunci ce vor de la noi? Au, poate, pretenţii teritoriale?

Hull: Nu. Vor teritoriu de la România.

Roosevelt: Au declarat război României?

Hull: Nu, domnule preşedinte, România este aliatul lor.

Şi dacă pe calea războiului nu se poate, pe cale paşnică, pas cu pas, iredentiştii unguri speră să refacă Ungaria Mare. Numai că şi aici, prin alegerea căii, aceeaşi cale greşită a maghiarizării forţate, sub masca dublei cetăţenii, nu au nici o şansă, cu atât mai mult cu cât regele Stefan cel Sfânt le-a transmis un sfat foarte clar şi înţelept: Slabă şi neputincioasă este o ţară cu o singură limbă şi cu o singură datină.

Un sfat de care politicienii revizionişti de astăzi nu prea ţin cont şi vor cu orice preţ să-i maghiarizeze din nou pe românii din Transilvania, ademeniţi cu mirajul dublei cetăţenii.

Ei vor ca cel puţin 4 milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş să se declare şi cetăţeni maghiari, pentru ca la un eventual referendum să aibă un atu puternic, inclusiv la Uniunea Europeană şi la marile curţi ale Europei, acolo unde susţin ei că nu a fost bine reprezentată comunitatea maghiară în 1920, la Trianon, cum declara, recent, Bela Marko.

Ce ar trebui făcut pentru contracararea acţiunii revanşarde maghiare a dublei cetăţenii? De exemplu, în Slovacia, Guvernul a interzis acordarea cetăţeniei maghiare slovacilor, sub interdicţia cu confiscarea averilor şi expulzarea din ţară.

La noi, cred că ar trebui avută în vedere o altă cale, definită de istorica hotărâre de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, care proclama: Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.

Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

In spiritul acestei istorice rezoluţii, Statul Român de ieri şi de azi a asigurat egalitatea în drepturi civile şi politice şi libera practică religioasă, libertatea de a utiliza limbile minorităţilor în conversaţiile private, societatea civilă şi procedurile legale, dreptul de a înfiinţa şcoli cu predare în limbile minorităţilor şi cu finanţare privată, cât şi dreptul la o educaţie primară în limbile minorităţilor finanţate de stat, acolo unde minorităţile reprezintă o proporţie considerabilă din populaţie.

Putem spune, deci, că la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918, s-au pus şi bazele unei noi politici naţionale, a unei adevărate Charte a drepturilor şi libertăţilor pentru toţi cetăţenii României, indiferent de naţionalitate.

Din acest punct de vedere, Alba-Iulia şi judeţul Alba sunt ele înseşi un exemplu, un model, dacă avem în vedere că aici fiinţează cele mai reprezentative şi tradiţionale instituţii bisericeşti şi laice, culturale şi spirituale ale maghiarilor din România, care au fost păstrate, dezvoltate şi consolidate de Statul Român democratic de azi.

Iar faptul că şi Cetatea, simbolul stăpânirii habsburgice austro-ungare în Transilvania, a fost recuperată, restaurată şi renovată este o dovadă şi în acelaşi timp un nou simbol că Alba-Iulia a fost şi va rămâne oraşul în care spiritul şi solidaritatea, convieţuirea istorică româno-maghiară, deplina libertate, drepturile omului, ale cetăţeanului, au atins standarde europene.

Ce să mai vorbim despre faptul că ungurii au o viaţă politică exemplară, nemaiîntâlnită în alte ţări din Europa, ei având deputaţi şi senatori în Parlamentul României, miniştri în Guvernul României şi tot felul de şefi şi şefuleţi centrali şi locali, primari, prefecţi şi preşedinţi de consilii judeţene, prin intermediul cărora participă activ, uneori chiar prea activ, la treburile ţării în care trăiesc şi muncesc.

Ca orice român, ca orice cetăţean, ca orice european. Mai mult de atât nu cred că se poate. Adică Nec Plus Ultra, că tot le place lor limba latină, ca nobili ce se cred din moşi-strămoşi!

Sursa: publicaţia bilunară Condeiul ardelean, nr. 261 din mai 2014, Gheorghe Ciul

 

Organizația „Tinerii Moldovei”apreciază că 2 milioane de cetățeni ai R.Moldova s-au declarat VORBITORI DE ROMÂNĂ la recensământ

 

La recensământul populației care a avut loc în perioada 12-25 mai 2014, 800 mii de moldoveni s-au declarat români, iar 2 milIoane de cetățeni au spus că vorbesc limba română, potrivit informațiilor organizației  Tinerii Moldovei, care s-a ocupat de monitorizarea recensământului.

„Oare cât din aceste cifre se vor regăsi în rezultatele finale? Nici măcar nu contează.

Oamenii care gândesc și-au făcut deja o părere”, scriu reprezentanții organizației Tinerii Moldovei .

“Recensământul din 2014 va intra în memoria colectivă a poporului nostru ca un exercițiu ratat de guvernanții noștri. Nu putem decât să constatăm eșecul total al Executivului în general și al BNS-ului, în special”, constată organizația Tinerii Moldovei.

Reprezentanții organizației spun că pe parcursul desfășurării recensământului au depistat mai multe încălcări.

Este vorba în special de obținerea unor informații eronate de la populație cu privire la etnie și limba vorbită.

Rezultatele recensământului vor fi prezentate la sfârșitul anului. Cheltuielile totale s-au ridicat la 89 de milioane de lei.

Numărătoarea populației are loc odată la zece ani.  Ultimul recensământ a avut loc în 2004.

 

Florin Driu

http://deschide.md/ro