De la Ordinul lui Lenin din 1922: „Împuşcați, împuşcaţi, împuşcaţi pe toţi burghezii şi popii”la Documentul SECRET care dezvaluie numarul victimelor din Basarabia ocupata de sovietici

Foto: Doi conducatori bolsevici vinovati de crime in masă – „tovarăsul Lenin impreună cu „tovarăsul”Stalin

Document SECRET care arată câți au avut de suferit de pe urma bolșevicilor

Ordinul lui Vladimir Lenin din 1922: „Împuşcați, împuşcaţi, împuşcaţi pe toţi burghezii şi popii” («Расстрелять, расстрелять, расстрелять всех буржуев и попов!») a fost executat cu râvnă de Stalin şi călăii lui.

Ca rezultat, preoţimea s-a redus la jumătate, dar şi intelectualii, şi ţăranii gospodari au fost nimiciţi de către regimul totalitar. Din emisiunea „ВНЕ ЗАКОНА» („În afara legii”) la Pervîi canal TV am aflat că cechistul Felix Dzerjinski a nimicit 1956 de preoţi.

Din aceeaşi emisiune am aflat că la 30 octombrie 1937 în URSS, pe poligonul Butov au fost împuşcați şi îngropaţi în groapa comună 20 mii de oameni nevinovaţi.

Această zi la ruşi a fost declarată ZI DE DOLIU în memoria VICTIMELOR REPRESIUNILOR POLITICE în Rusia.

La 28 februarie 1938 (numai într-o zi !) au împuşcat 560 de oameni. Ca urmare a teroarei stalinist-comuniste au fost omorâţi mai mulţi oameni, decât în anii războiului mondial.

Bolşevicii stalinişti s-au pătat cu sângele milioanelor de victime. Teroarea lor sângeroasă trebuie să fie condamnată de forţele progresiste din lume!

Unii din adepţii comuniştilor afirmă că partide comuniste există în multe ţări, cum ar fi Franţa, Cuba, China, Coreea de Nord…, deci şi în Moldova PCRM, după părerea lor, are dreptul la existenţă.

Dar oare măcar în una din aceste ţări au fost smulse din cuiburile lor sute de mii de oameni nevinovaţi, inclusiv copii şi bătrâni neputincioşi, au fost distruse mii de gospodării ţărăneşti aşa cum au procedat la noi?!

Din Basarabia noastră mică a fost represată şi deportată aproape o treime din populaţie!

Unde, în ce ţară din lume au avut loc aşa crime?! În așa măsură! În nici una! Aşa nedreptate, aşa teroare nu au avut seamăn în lumea întreagă!

 

Preşedintele rus de atunci, Dmitri Medvedev, la mitingul de doliu în Moscova în 2010 a spus : „Nimic nu se poate pune mai presus, decât valorile umane”.

E adevărat, dar pentru sutele de mii de basarabeni duşi la chinuri şi la moarte în nemărginitele ţinuturi ale URSS şi omorâţi în gulagul sovietic nu tot acelaşi Stalin cu călăii săi poartă vina?! De ce până azi nu se recunoaşte acest adevăr?!

La acel miting de doliu la Moscova a vorbit consilierul lui Medvedev responsabil pe drepturile omului, Mihail Fedotov: „Noi trebuie să ţinem minte că victima acestui regim criminal a fost însuşi poporul”.

Şi a mai menţionat: „În 1918 au fost împuşcaţi câteva mii de preoţi, în 1921 bolşevicii i-au nimicit pe marinarii-participanţi la răscoala din Kronştadt, mai târziu, la sfârşitul anilor douăzeci şi începutul anilor treizeci au fost distruse peste un milion de gospodării ţărăneşti, chiaburi, aproape 5 milioane de „culaci” exilaţi şi surghiuniţi.

Înainte de războiul din 1941-1945, care mai apoi a fost numit „Marele război pentru apărarea Patriei”, armata roşie a fost „curăţată” de un număr de 45% din corpul de ofiţeri. După război în lagăre au fost duşi mii de cetăţeni repatriaţi şi militari care au fost prizonieri la nemţi”.

Fedotov a mai constatat: „На государственном уровне, в том числе в Постановлении Конституционного суда от 1922 года «по делу КПСС» все оценки уже даны, однако стереотипы тоталитарного мышления до сих пор живут в сознании некоторых слоёв российского общества. („… stereotipurile regimului totalitar trăiesc până în prezent în conştiinţa unor pături ale societăţii ruseşti). Этот режим, существовавший десятилетия, был по сути диктатурой партии, основанной на насилии.»

( „Acest regim, care a durat decenii, a fost, de fapt, o dictatură a partidului, bazat pe violenţă”).

Acel stereotip de gândire totalitară, cu regret, mai persistă şi în conştiinţa multor cetăţeni din Moldova.

Dumnezeu le vede pe toate şi mai devreme sau mai târziu, le scoate la iveală. Aşa s-a întâmplat cu tragedia din Katîni. Zeci de ani propaganda sovietică a trâmbiţat că nemţii au împuşcat mii de ofiţeri polonezi. Polonezii i-au cerut Moscovei să recunoască că au fost împuşcaţi compatrioţii lor nu de nemţi, ci de ruşi.

Preşedintele rus Medvedev a fost nevoit să recunoască adevărul că 70 de ani în urmă în comunitatea Katîni, la 18 km de la Smolensk, ruşii au împuşcat mii de ofiţeri polonezi şi i-au îngropat în pădurea Smolenskului.

Conducerea Rusiei ar trebui să recunoască: „Basarabia a fost ruptă de la Moldova Românească şi ocupată de armata rusă ţaristă în anii 1812-1818 şi de armata sovietică în1940-41-44, însă o mai stăpâneşte în Transnistria”. Dar unde e demnitatea, voinţa politică şi patriotismul liderilor din ţara noastră?!

Mi-am amintit de cuvintele dintr-o scrisoare a unui bun prieten, de naţionalitate rusă, deportat şi el în anii treizeci care îmi scria în anul 1960: „Este totuşi Dumnezeu, fiindcă, deşi cu întârziere, El corectează greşelile comise de „microcreatorii” istoriei, deşi aceste greşeli costă viaţa părinţilor noştri, la fel şi noi am băut amarul vieţii înrobite cu pecetea de o viaţă de „duşman al poporului” pentru noi şi copiii noştri, care îşi vor aminti cu durere, cine au fost părinţii şi bunicii lor”.

Nici fasciştii nu şi-au distrus în aşa măsură poporul său, cum au făcut-o bolşevicii leninişti-stalinişti.

Nici o mamă adevărată nu şi-ar trimite puii săi la pierzanie, însă URSS, care se considera mama popoarelor, „Rodina-mati”, a trimis la chinuri şi la moarte milioane de oameni nevinovaţi de diferite naţionalităţi, inclusiv femei, bătrâni neputincioşi şi copii nevinovaţi.

Ciuma, fie ea brună sau roşie, tot ciumă rămâne. Şi acest adevăr trebuie să fie cunoscut.

 

ADEVĂRUL MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU IESE LA SUPRAFAŢĂ

Dovadă a crimelor regimului totalitar stalinist serveşte scrisoarea strict secretă a procurorului general al URSS, Rudenco, a ministrului de Interne, Kruglov, a ministrului de Justiţie, Gorşenin, către secretarul CC PCUS, N.S. Hruşciov despre revizuirea dosarelor persoanelor condamnate pentru crimele contrarevoluţionare de la 1 februarie1954.

Despre cultul personalităţii lui Stalin şi urmările lui.

STRICT SECRET

Conform semnalelor şi plângerilor de la un şir de persoane la CC PCUS despre condamnarea nelegitimă pentru aşa-zisele crime contrarevoluţionare în anii precedenţi de către Colegiul OGPU, „troicile” NKVD, Consfătuirile Excepţionale, Colegiul Militar, judecătoriile şi tribunalele militare, şi în conformitate cu indicaţia dumneavoastră despre necesitatea de a examina dosarele persoanelor condamnate pentru crimele contrarevoluţionare şi în prezent aflaţi în lagăre şi puşcării, raportăm :

Conform datelor de la Ministerul de Interne al URSS pentru perioada din 1921 şi până în prezent pentru crimele contrarevoluţionare au fost condamnate de către Colegiul OGPU, „troicile” NKVD, Consfătuiri Excepţionale, Colegiul Militar, judecătorii şi tribunale militare – 3 milioane 777mii 380 de persoane.

LA PEDEAPSA CAPITALĂ – 642.980 de persoane.

În lagăre şi puşcării până la 25 ani şi mai jos – 2.369.220 persoane.

Deportaţi şi surghiuniţi – 765.180 de persoane. Din numărul total de arestaţi, aproximativ, au fost condamnaţi: 2. 900.000 de persoane de către Colegiul OGPU, „troicile” NKVD şi Consfătuirile Excepţionale şi 877.000 de persoane – de către judecătorii, tribunale militare, Colegiul Special şi Colegiul Militar.

Crimele staliniste din Basarabia nu au avut seamăn în lume !

Elena Soimu-Postolachi, Floreşti

 

Publicat in  Timpul.md

Publicitate

Cum a pătruns proletcultismul în literatura română

Alexandru Toma, sau cum a pătruns proletcultismul în literatura română.

Cine și-a făcut studiile liceale prin 1950 a avut ocazia să învețe despre poezia lui A. Toma, unul din cei mai înverșunați proletcultiști ai poeziei românești.

 

Născut la Urziceni în 1875 și mort în 1954, „ poetul ” Solomon Moscovici, devenit  A. Toma, a deschis larg porțile realismului socialist în literatura română, dispunând de o toată autoritate a  partidului comunist pentru a îndruma tinerii scriitori spre noua linie literară, venită de la Moscova.

Tot el a fost câinele credincios care turna la securitate orice formă literară care se abătea de la doctrina partidului. Așa s-a întâmplat și cu Nicolae Labiș după ce a publicat „Albatrosul ucis”, fiind expus „oprobiului public” și luat în colimatorul securității.

 La  începuturi, îndrumat de Constantin Dobrogeanu Gherea și bucurându-se de aprecierile lui Caragiale cu care se lăuda, poezia lui epigonică, alegându-și modele saturate din seva dragostei de viață, așa zisa „poezie proletară”, care cânta avântul clasei muncitoare, aducea o tonalitate nouă în lirica proletară.

Pseudonimul literar de Alexandru Toma a fost ales chiar de Ion Luca Caragiale , în 1896, cu prilejul publicării unui poem în revista „Epoca literară”. 

 În 1919 a salutat în versuri avântate marea revoluție socialistă din octombrie, iar în 1932 a devenit membru al partidului comunist, introducând printre primii realismul socialist în literatură română.

 

 Ce era realismul socialist ? 

 

Realismul socialist reprezintă doctrina comunista  oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului Comunist  al Uniunii Sovietice  , privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelorplastice si muzicii , directive care mai târziu – după cel de- al doilea razboi mondial  – au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor comuniste satelite ale URSS.

În anul 1934  , la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietica,Andrei Jdanov , membru al Biroului politic al P_C al PCUS , ține o cuvântare prin care definește trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă în Uniunea Sovietică.

Așa cum reiese din statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară… în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.” 

Astfel, operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul comunist.

.Caracteristic pentru realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care – prin comportamentul său – trebuie să fie modelul „omului de tip nou”, cetățeanului societății comuniste.

Cunoscut pentru vederile sale comuniste și pentru introducerea  realismului socialist și a stalinismului în literatura română, în 1948 A. Toma a fost ales membru titular al Academiei Romane .

Pictorul Jean Steriadi  l-a imortalizat pe pânză într-un tablou numit „Academicianul A. Toma”. Ce ironie a soartei!

 Stalinismul cultural, dintre  anii 1948 si 1956 , distruge vechiul sistem românesc de valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-și realizarea omului „de tip nou”, după trăsăturile sovietice.

Ca și în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus prin forță, legăturile intelectualilor cu țările din vest au fost complet întrerupte, Academia Romana și asociațiile profesionale cu tradiție ca Societatea Scriitorilor Romani  sau Societatea Compozitorilor Romani  au fost desființate și înlocuite cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate.

În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de cărți și reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice și din manualele școlare.

 Operele unui număr de autori sunt interzise în întregime: Radu Gyr, Octavian Goga,Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu etc. În cazul literaturii și culturii universale, lista interdicțiilor este imensă: Platon, Spinoza,Nietzsche,Bergson,Edgar poe, Gide  s.a.  

După al doilea razboi mondial A. Toma  a fost director la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), publicând scriitori minori intrați în grația partidului comunist sau opere ale scriitorilor ruși.

Unele poezii „realiste” ale lui A. Toma, porneau de la o știre publicată în ziarul partidului comunist „Scanteia” , din care închega iute, indiferent la inadvertențe, un scurt poem în care faptele sunt conduse și reordonate după nevoia artistică a poetului, într-o flagrantă ignorare a veridicului.

În poezia La inaugurarea librăriei Cartea Rusă, publicată în revista „Veac nou“ din 10 ianuarie 1945, A. Toma celebra înființarea Editurii și Librăriei  ARLUS  – Cartea Rusă (decembrie 1944, respectiv ianuarie 1945) drept un act civilizator major.

  Vladimir Tismaneanu relatează o întâmplare la care a fost martoră jurnalista Tita Chiper: la o vizită a lui A. Toma la  Scoala de Literatura si Critica Literara „Mihai Eminescu” , prin 1953, acesta se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca „poemele antifasciste” pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

La întrebarea unui tânar poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt: „Tavarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în sticluțe de Urodonal”.

La o săptămână după dispariția lui Iosif Vissarionovici Stalin, în pagina a doua a ediției din 13 martie 1953 a ziarului Scânteia, Alexandru Toma (devenit celebru cu versurile : (“imperialist american/căde-ți-ar bomba-n ocean!”),a publicat o altă “capodoperă” literară:

Viață dați stalinistului gând!care se încheia cu versurile:

 

Fii ai muncii, noi azi, sub cernitul drapel

Al partidului nostru, — înălțăm jurământ

Să dăm iureș prin crâncene stăvili spre țel —

Cu acelaș avânt stalinist neînfrânt!

 

Toma, ca poet de cabinet, va porni, ca atatia altii in epoca, de la o știre publicată in Scânteia pentru a inchega iute, indiferent la inadvertente, un scurt poem in care faptele sunt conduse și reordonate dupa nevoia artistica a poetului intr-o flagranta ignorare a veridicului.

Alexandru Toma este autorul poemului „Silvester Andrei salveaza abatajul”.

Alături de „Lazăr de la Rusca” a lui Dan Desliu, este una din cele mai reprezentative poezii „de tip nou”, așa cum era dorita a fi poezia in „noul regim”.

In afara de povestea versificata a minerului Silvester Andrei, A. Toma s-a mai remarcat printr-o adaptare dupa calapodul vremurilor a unor poezii scrise la timpul lor de Mihai Eminescu, precum „Glossa” ori „Dintre sute de catarge”.

A mai scris versuri pentru copii, reunite in volumele „Suna ghiocel, suna clopotel” si „Piuici si fratii lui mai mici”.

 Minerul Boganici Neculai si vagonetarul Silvester Andrei, „fruntași in intrecerea socialista” si buni fârtati, nu apucă să se bucure de roada bogata/frontul bogat de carbune a noului abataj, ca sunt surprinși de o surpare a bolții.

Trupul lui Boganici este prins sub bolovani:

„Deodata, o ploaie de năruitura / Porni din inalt, si cura cu ură, / Tot mai larg căsca moartea lacoma-i gura, / Tot mai crunt iși scrâșneste deasupra-le colții, / Cu trosnet prăvale și un stâlp, propta bolții -/ Trup tânar, minere, sub greu-i tu pici / – Tu n-o sa mai bocăni pe-aici Boganici.” Primul gand al lui Silvester e sa fuga, „dar un geamat-cuțit crunt in piept l-a muscat: / „Geme-un om, un tovaras, lasi sa piara-un fartat?”.

Constiinta de clasa invinge si, o data decizia luata, in sapte versuri expeditive se va consuma ceac-pac, intr-o frenezie a verbelor actiunii, o celebra pagina de eroism socialist, comparabila, prin viteza a consumarii deznodamantului, cu cele ale lui Bolintineanu:

„Inșfacă trei scânduri, inșfacă securea – / Lucrează in friguri, lunatic, aiurea – / Sub grindina morții din acoperiș, / Iute, doua cruciș, stâlp a treia proptiș, / Și peste o clipa, inima-i tipă: / Salvat, abatajul! – grindina stete! / Ai luptat, ai invins, ai fost om, mai baiete.”

În „Marea preluare” viziunea revoluției se apropie de în limbaj trivial de o vulgaritate jalnică :

„Odesa, Crimeea..

Și acasă, pruncii, femeia, Păduchii foamea. Munca…

Pe când încuietorii bucatelor

Purtătorii păcatelor,

Mai marii,- măcelarii-

Lor huzurul, untul, șunca,

Șampania…

Paștele și grijania!…

Așa!

Cu gura plină de ură

Înjură!”

 

Poezia „Partidului” îi încoronează opera, aducând un omagiu solemn partidului comunist:

„Când stavili până-n cer ne cresc în cale,

Noi, comuniștii, nu cunoaștem jale :

Proptim largi umeri, toți- rostim PARTID-

Cad munți de fier, căi dalbe se deschid.//

Azi când ne creștia fi a tot stăpâni,

Bem crezul tău ca flacără-n plămâni.

Turnând nădejde, dragoste, mândrie,

În munca dezrobită pe vecie

……………………………………….

Căci omul nou nu-idornic doar de spor :

I-ai prins aripi și-i sufli vânt de zbor,

Și-și cere liber largul pământesc

Căci aripile cresc

și cresc

li cresc…”

Într-o luptă acerbă cu marele poet Tudor Arghezi, fiul său, Sorin Toma, care i-a continuat „opera” a scris celebrul articol „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” în care-l cobora pe Arghezi în infern și-și ura tatăl spre înaltele culmi ale poeziei.

„Sorin Toma a invocat nu doar faptul că l-a scris la comandă politică, ci şi lacunele sale de cultură literară. […] Ceea ce nega categoric era opinia generalizată că voise să-l dărâme pe Arghezi, pentru a-l impune ca poet naţional pe tatăl său, A. Toma.” 

Iată o declarație a lui Sorin Toma:

„În primul rând, tata nu trebuia reabilitat, nu avea de ce. Nu se punea această chestiune. Iar articolul meu, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, nu numai că a fost scris cu acordul partidului, dar a fost o sarcină de partid, care venea de sus de tot.

În volumul memorialistic Privind înapoi, p. 330-331, am explicat pe larg acest caz: „Sarcina de a scrie articolul şi indicaţiile corespunzătoare le-am primit direct de la Iosif Chişinevschi, membru al CC al PMR, şi nu prin intermediul lui Leonte Răutu, şeful Secţiei de Propagandă şi Cultură, prin care, în mod obişnuit, se ţinea legătura cu Scânteia.

Chiar acest fapt era de natură să-mi sugereze importanţa ce i se acorda articolului. Pe întreg parcursul elaborării lui, Chişinevschi a fost singura mea legătură. El a subliniat că îmi transmitea indicaţiile conducerii partidului şi că iniţiativa a avut-o «însuşi tovarăşul Dej».

De altfel, în etapele următoare, el s-a referit la conducerea partidului «şi» la Gheorghiu- Dej.

Am înţeles că au fost consultaţi şi alţi membri ai conducerii (mi-a atras atenţia şi vocabularul lui, oarecum deosebit, mai rafinat decât cel pe care Chişinevschi îl folosea în mod obişnuit).

Am scris acest articol pentru tânăra generație de intelectuali pentru a lua cunoștință de aventura prin care a trecut literatura română între anii 1950- și cu mici retușuri până în 1989, sub regimul comunist.

 

 

Ion Ionescu-Bucovu

 

 Revista agero-stuttgart. de