CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Crimele structurilor represive sovietice din Basarabia în primul an de ocupaţie (1940/1941)

Teritorii romanesti  cotropite de sovietici in 1940.

 

 

Structurile de securitate sovietice din Basarabia, în primul an de ocupaţie (1940/1941).

Instalarea organelor N.K.V.D. în Basarabia ocupată. Organizare şi reorganizare.

 

în urma realizării prevederilor Pactului Molotov-Ribbentrop, Uniunea Sovietică a ocupat la 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei.

Tancurile sovietice aduceau pentru basarabeni şi bucovineni un regim cu totul inedit, despre care doar auziseră şi de care li era frică.

Această frică a fost justificată, căci a urmat un an de groază, însoţit de multiple măsuri represive din partea noilor autorităţi.

Retragerea administraţiei româneşti din aceste teritorii peste Prut, urma să dureze doar patru zile, adică, până la 2 iulie inclusiv, timp în care trebuiau evacuate autorităţile, bunurile Statului român, precum şi o bună parte a populaţiei, care nu dorea să rămână sub regimul sovietic de ocupaţie.

Şi cu toate că, s-a stabilit un termen de patru zile pentru evacuare, sovieticii au încercat să zădărnicească pe toate căile operaţiunea de retragere.

Urmărindu-se acest scop, ocuparea armată a Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a făcut în cel mai scurt timp posibil şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie.

La orele 13.20 din data de 28 iunie, V. Homenko, locţiitorul comandantului trupelor de grăniceri ale N.K.V.D. al R.S.S. Ucrainene, a solicitat şi a obţinut aprobarea Consiliului militar al Frontului de Sud, pentru ocuparea pichetelor de grăniceri, părăsite de grănicerii români.

La 28 iunie, oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă – importante noduri de comunicaţii – erau deja ocupate de unităţile militare sovietice. în cursul zilelor de 29-30 iunie, pe unele direcţii, elemente militare rapide sovietice, întrecând ritmul de evacuare convenit, depăşeau trupele române în retragere, generând incidente locale. „în acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică”.

Mulţi dintre militarii români au fost dezarmaţi şi arestaţi.

în sprijinul unităţilor militare sovietice, operau mai multe grupuri teroriste, formate din comunişti (şi simpatizanţi) localnici sau din elemente venite cu trupele sovietice.
Acestea, la fel, încercau să împiedice evacuarea, „executând arestări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi”, etc.

La ora 14.00, în ziua de 3 iulie 1940, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă.
în data de 8 iulie 1940, unităţile militare sovietice de pe graniţa sovieto-română, au fost retrase şi aduse detaşamentele de grăniceri ale N.K.V.D. (7 detaşamente, divizate pe 120 de pichete), pentru paza noii frontiere.

După instalare în teritoriile ocupate, autorităţile sovietice au declarat în afara legii fostele organe administrative, organe judiciare, militare, poliţieneşti.

A fost interzisă activitatea partidelor politice (cu excepţia celui comunist) şi a sindicatelor (considerate fasciste şi reacţionare). Asupra teritoriului Basarabiei au fost extinse legile din U.R.S.S., iar basarabenii au fost declaraţi „cetăţeni sovietici”.

Iniţial, funcţiile administrative au fost preluate de comisariatele militare şi de organele politice ale Armatei roşii, acestea din urmă asumându-şi prerogativa formării noilor organe administrative locale.

Au fost create consiliile săteşti (selsovet), comitetele executive raionale (ispolcom) cu secţiile: agrară (raizerno), financiară (raifino), etc.
Au fost instituite tribunale, secţii de miliţie, reprezentanţe ale Securităţii statului.
în cazul organelor securităţii statului, era vorba de faimosul N.K.V.D. (Народный Коммисариат Внутренних Дел – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne), care şi-a extins competenţele din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.) asupra Basarabiei ocupate.

Unele organe teritoriale de securitate şi-au amenajat sediile chiar în lăcaşurile sfinte, aşa precum a fost la Soroca, unde biroul N.K.V.D.-ului şi-a început activitatea în localul parohiei din oraş.

După 28 iunie 1940, conducerea R.A.S.S.M., şi-a extins împuternicirile asupra Basarabiei doar formal, toate directivele venind de la Moscova.

Prima decizie oficială, privind instaurarea regimului bolşevic în noile teritorii ocupate, a fost cea din 2 iulie 1940, întitulată Probleme ale C.C. al P.C. (b) din Ucraina.

Aceasta prevedea constituirea comitetelor judeţene de partid şi a comitetelor executive în Basarabia şi nordul Bucovinei.

Deja pe 3 iulie, Biroul politic al C.C. al P.C. (b) din Ucraina, a aprobat preşedinţii şi membrii comitetelor executive judeţene ale Sovietelor şi ale comitetelor judeţene de partid din Basarabia şi nordul Bucovinei.

Din totalul persoanelor confirmate în funcţiile de conducere (51), numai două erau de origine română – T. A. Konstantinov şi S. S. Zelenciuk (transnistreni), din care, nici un basarabean.

In ziua de 2 august 1940, la Moscova şi nu la Chişinău, pentru românii-basarabeni, fără participarea împuterniciţilor din partea majorităţii lor, prin hotărârea sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S., a fost decisă crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.), prin unirea („reuniunea” (sic!), potrivit Legii de alcătuire a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Unionale), Basarabiei cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească.

De subliniat este că, faimoasa Constituţie stalinistă din 1936, acorda dreptul Sovietului Suprem al U.R.S.S. să accepte includerea unei noi republici în componenţa U.R.S.S., dar nu şi să creeze noi republici în teritoriile Uniunii Sovietice.

Şi după ce la 2 august a fost creată R.S.S. Moldovenească, la 3 august s-a adoptat decizia privind includerea ei (precum şi a R.S.S. Lituaniene, şi a nordului Bucovinei în cadrul R.S.S. Ucrainene) în componenţa U.R.S.S.

Proclamarea R.S.S.M. s-a făcut înainte de a i se fixa frontierele. Doar la 4 noiembrie 1940, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., privind delimitarea frontierei dintre R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească, au fost stabilite frontierele R.S.S.M. Basarabia pierdea judeţele Ismail, Cetatea Albă şi Hotin (peste 15.000 km2), care intrau în componenţa R.S.S. Ucrainene şi era unită cu un teritoriu din stânga Nistrului (raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol), mult mai mic decât fosta R.A.S.S.M., din care o bună parte (8 raioane) i-a fost dată tot Ucrainei.

 

In aceiaşi zi, în componenţa R.S.S. Ucrainene, a fost inclusă partea de nord a Bucovinei, denumit „regiunea Cernăuţi”. R.S.S.M. avea o suprafaţă de 33,7 mii km2 şi o populaţie de aproximativ 2,7 mil. de locuitori.

Ca rezultat al politicii Kremlinului, R.S.S. Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Marea Neagră şi Dunăre. Pentru R.S.S.M., ca subiect al Uniunii Sovietice, au fost stabilite frontierele: la nord, est şi sud – cu Ucraina Sovietică, iar la vest, pe Prut, – cu România.

Posturile importante din cadrul noii administraţii a R.S.S.M., au fost încredinţate funcţionarilor aduşi din Rusia şi Ucraina, dar şi unora din fosta R.A.S.S.M., consideraţi de mare încredere.

Comuniştii basarabeni, (în număr de 285 în luna august 1940, dintre care 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruşi şi 21 români), mizând pe susţinerea P.C. (b) din Uniunea Sovietică, sperau că anume ei vor veni la putere în Basarabia ocupată.

Insă, C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. nu i-a răsplătit pentru serviciile lor şi nu numai că nu i-a numit în conducerea R.S.S.M., dar i-a şi lăsat în afara partidului bolşevic: la 14 august 1940, organizaţia regională de partid din R.A.S.S.M. a fost transformată în Partidul Comunist (bolşevic) al Moldovei, în care nu a intrat nici unul din comuniştii basarabeni.

Comuniştii-ilegalişti basarabeni, care au activat într-un teritoriu aflat sub „dominaţia burghezo-moşierească” şi deci, erau dubioşi şi periculoşi, căci puteau fi recrutaţi de serviciile speciale inamice, au fost declaraţi indezirabili. Mulţi dintre ei au fost deportaţi în Siberia sau condamnaţi la ani grei de puşcărie.

Elocvent este cazul unui basarabean, condamnat de autorităţile române pentru activitate comunistă şi persecutat de noua autoritate.

Acesta a declarat în faţa instanţelor sovietice de judecată că, a lucrat pentru Soviete şi i s-a răspuns: „D-stră aţi lucrat pentru noi fiind plătit, noi recunoaştem numai pe aceia care au activat din convingere”.

In postul de prim-secretar al C.C. al P.C. (B) M., a fost numit P. G. Borodin, ex-prim-secretar al organizaţiei de partid din R.A.S.S.M.

Şi în alte funcţii importante au fost numiţi funcţionari din stânga Nistrului; la conducerea Procuraturii nou înfiinţatei republici, era desemnat Serghei Bondarciuk, care până atunci activase în procuratura fostei R.A.S.S.M. în primăvara anului 1941, din cei circa 9.000 de comunişti din R.S.S.M., aproape jumătate erau veniţi din alte republici sovietice.

La 8 august 1940, prin ordinul N.K.V.D. al Uniunii Sovietice cu nr. 00961, a fost înfiinţat N.K.V.D.-ul R.S.S. Moldoveneşti, care urma să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu Hotărârea Comitetului Executiv Central al U.R.S.S. din 10 iulie 1934, despre formarea N.K.V.D., ca o componentă a N.K.V.D. al U.R.S.S.

La conducerea N.K.V.D.-ului R.S.S.M. a fost numit Nikolai Stepanovici Sazîkin, general-maior de securitate şi acolit al comisarului N.K.V.D. al U.R.S.S., Lavrentii Beria (1938-1946; 1953).

S-a dovedit a fi cea mai bună candidatură trimisă de la Moscova, menită să contribuie la instaurarea şi consolidarea regimului sovietic în Basarabia, prin anihilarea antisovietismului şi a viziunilor „burgheze”, unde era necesară o persoană „aspră, întreprinzătoare şi care îşi atinge scopul propus prin orice mijloace”.

Era ajutat de locţiitorul său, Iosif Lavrentievici Mordoveţ, precum şi de Serghei Arsentievici Goglidze, împuternicit al C.C. al P.C. (b) şi al C.C.P. al U.R.S.S pentru R.S.S. Moldovenească (numit în această funcţie doar la 7 mai 1941).

Numirea primului şef al N.K.V.D.-ului R.S.S.M., a fost precedată de demiterea ultimului şef al N.K.V.D.-ului R.A.S.S.M., Vladimir Matveevici Trubnikov (3 septembrie 1939-7 august 1940), trecut în funcţia de şef al Direcţiei N.K.V.D. a regiunii Jitomir, (7 august 1940-28 martie 1941), apoi transferat în funcţia de şef al Direcţiei N.K.G.B. al regiunii Cernăuţi.

N.K.V.D.-ul era alcătuit din aparatul central, direcţii, secţii şi servicii. Componentele de bază ale sistemului organelor afacerilor interne din 1940 erau: Direcţia miliţiei muncitoreşti-ţărăneşti, Secţia instituţiilor penitenciare, Secţia serviciului de pompieri, Secţia arhive, Serviciul securităţii de stat şi paza frontierei.

In baza aceluiaşi ordin din 8 august 1940, au fost înfiinţate 6 secţii judeţene ale organelor afacerilor interne şi 14 secţii raionale în stânga Nistrului.

La 3 februarie 1941, la nivel unional a avut loc reorganizarea N.K.V.D.-ului, prin dedublarea căruia s-a creat N.K.G.B.-ul (Народный Коммисариат Государственной Безопасности – Comisariatul Poporului al Securităţii Statului), condus în R.S.S.M., începând cu 26 februarie 1941, de Nikolai Sazîkin.

Misiunea N.K.V.D.-ului – activitatea căruia era coordonată de comisarul Iosif Mordoveţ, locotenent major, – rămânea a fi prevenirea şi combaterea crimelor de drept comun, iar a N.K.G.B.-lui – prevenire şi combaterea crimelor îndreptate împotriva securităţii statului.
Pe atunci, nu s-a spus care era cauza acestei reorganizări.

Dar se susţine că, s-a făcut pentru a nu concentra în mâinile unei singure persoane toate prerogativele de ordine publică şi securitate, transformând-o într-o persoană extrem de influentă şi temută.

La sfârşitul anilor `30 – începutul anilor `40, dar şi mai târziu, în cadrul conduceri U.R.S.S. existau două tabere în această problemă: una susţinea păstrarea N.K.V.D.-ului ca structură unică centralizată, iar alta milita pentru divizarea instituţiei în două organisme – pentru afacerile interne şi pentru securitatea statului.

Existenţa unui supermonstru, precum N.K.V.D., părea pentru mulţi extrem de periculoasă. în acelaşi sens, se mai susţine că, toate reorganizările care au avut loc, nu erau dictate de o oarecare logică, ci de dorinţa lui Stalin de a mai vântura încă o dată structurile de securitate ale statului.

Potrivit altor opinii, reorganizarea din februarie 1941, a fost dictată de anexarea la U.R.S.S. a unor noi teritorii (Ţările Baltice, Basarabia şi nordul Bucovinei), în care erau multe „elemente contrarevoluţionare” şi pentru anihilarea cărora era necesară o instituţie separată care să se ocupe de reprimarea elementelor ostile statului.

După izbucnirea Războiului germano-sovietic, s-a revenit la vechea organizare, căci pe timp de război, era necesară centralizarea eforturilor serviciilor speciale sovietice împotriva inamicului: prin decretul Prezidiului Consiliului Suprem al U.R.S.S. din 20 iulie 1941, N.K.G.B.-ul a fost reintegrat în N.K.V.D., sub conducerea lui Beria.

Apoi, la 14 aprilie 1943, I. Stalin iarăşi a divizat N.K.V.D.-ul: Vsevolov Merkulov a fost numit la conducerea N.K.G.B., iar activitatea N.K.V.D.-ul era coordonată, în continuare, de Lavrentii Beria.

Această măsură s-a impus după bătălia de la Stalingrad, când trupele sovietice au recucerit teritorii cu numeroase „elemente antisovietice”, care au colaborat cu autorităţile germano-române de ocupaţie, s-au implicat în lupta armată contra regimului sovietic şi de care acum trebuiau să se ocupe organele N.K.G.B.

Această organizare a serviciilor speciale sovietice a durat până la 15 martie 1946, când comisariatele poporului au fost transformate în ministere. Atunci, a fost format Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Securităţii Statului (M.G.B. – Министерство Госсударственной Безопасности – Ministerul Securităţii Statului), condus de Vsevolod Merkulov.

Direcţia Generală de contrainformaţii militare din cadrul Ministerului Apărării al U.R.S.S., cunoscută sub denumirea de SMERŞ (СМЕРШ de la aglutinarea cuvintelor Смерть шпионам – „moarte spionilor”), a fost trecută în cadrul M.G.B.-ului, cu denumirea de Direcţia Generală a III-a, responsabilă de contrainformaţii în armată.

Au urmat alte reorganizări similare: la 15 martie 1953, cele două instituţii au fost comasate, formând Ministerul Afacerilor Interne, iar exact peste un an de zile, la 13 martie 1954, au fost iarăşi divizate, în M.A.I. şi K.G.B. (Comitetul Securităţii Statului – К.Г.Б. – Комитет Государственной Безопасности).

Activităţi de anihilare a „elementelor contrarevoluţionare”.

Procesul de sovietizare şi comunizare a teritoriilor ocupate a început imediat. Urma procesul de „curăţire a teritoriului” de elementele ostile şi periculoase, de lichidare a tot ceea ce era considerat „burghez” şi antisovietic. De subliniat este că, „Exemplul basarabean se distinge în ansamblul arealului românesc prin faptul că, în comparaţie cu România, Basarabia a cunoscut experienţa comunistă în varianta sa clasică, sovietică.

Dacă în România inamicii regimului comunist erau identificaţi, de regulă, din rândurile claselor exploatatoare, în Uniunea Sovietică, mai ales în republicile naţionale preponderent rurale, duşmanul de clasă coincidea adesea cu o anumită comunitate etnică”.

Toate organele, instituţiile, partidele politice, sindicatele, asociaţiile, societăţile, ligile, etc. din trecut, au fost scoase în afara legii. întreaga societatea trebuia trecută pe calea „construcţiei socialiste”. Au început transformările „menite să schimbe modul de producţie capitalist prin acel socialist”.

Economia basarabeană trebuia urgent integrată în spaţiul sovietic, aşa că, la 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, a emis decretul Cu privire la naţionalizarea băncilor, întreprinderilor industriale şi comerciale, a transportului feroviar şi pe apă, a mijloacelor de comunicaţie ale Basarabiei.
Potrivit decretului, toate mijloacele de producţie au fost declarate, încă din 28 iunie 1940, proprietate a statului sovietic.

Au fost naţionalizate toate întreprinderile Statului român şi cele ale cetăţenilor care au reuşit să se evacueze peste Prut. A urmat apoi şi naţionalizarea întreprinderilor, a căror proprietari nu au reuşit să se evacueze.
In aceiaşi zi, de 15 august, a fost declarată naţionalizarea pământului în Basarabia, astfel fiind stabilite formele sovietice colectiviste de folosire a lui.

Unii ţărani au fost împroprietăriţi cu pământ, însă după ce a fost cultivat şi însămânţat, a început crearea gospodăriilor agricole colective de producţie.

La data de 15 februarie 1941, oficial existau 29 de colhozuri, înglobând 3.629 de gospodării individuale.

Tot în data de 15 august 1940, a fost decretat sistemul fiscal sovietic, cu impozite extrem de grele pentru ţăranii basarabeni.
Măsurile noii autorităţi în domeniul economic, au perturbat întreaga viaţă social-economică. Aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare, scăzuse brusc.

Ţăranii nu mai erau interesaţi să-şi vândă produsele lor la oraş. Multă lume a rămas fără lucru şi o ducea extrem de greu. Multe mori şi fabrici de ulei fuseseră demontate şi transportate peste Nistru.

Deşi locuitorilor Basarabiei li s-au eliberat paşapoarte, ei erau legaţi de locul de trai, având dreptul să se deplaseze doar în baza unor permise speciale, de la caz la caz, nu mai mult de trei luni de zile.

A fost declanşată şi o intensă campanie propagandistică, „de denigrare a armatei şi autorităţilor române, de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea Sovietică”.

Propaganda era desfăşurată de agenţii comunişti, „plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord” (până la ocupaţie), precum şi de cei veniţi cu primele unităţi sovietice.

Aceştia, „au făcut aprecieri jignitoare şi de ponegrire a armatei române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S.”.

Agenţii sovietici de propagandă declarau că, „în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane, au ocupat Bucureştiul pentru a restabili ordinea”.

Basarabenii şi bucovinenii, încercau să fie convinşi a nu se evacua peste Prut, promiţându-li-se de către propagandişti, „acelaşi regim de bunăstare” ca cel existent în U.R.S.S. Se tindea spre provocarea unui spirit de ostilitate faţă de România şi de stopare, prin propagandă, a evacuărilor.

 

 

 

Pe parcursul întregului an de ocupaţie (1940/1941), organele N.K.V.D. şi-au adus din plin contribuţia la instaurarea şi consolidarea noului regim al „dictaturii proletariatului” în R.S.S.M., comiţând un şir de crime, care au îngrozit întreaga populaţie a Basarabiei, iar pretinşii „eliberatori”, în ochii basarabenilor de atunci, erau simpli criminali, preocupaţi de jafuri şi profanarea tuturor valorilor.

Primele arestări, operate cu concursul unor elemente din sânul populaţiei minoritare, au avut loc chiar în timpul ocupării teritoriului dintre Nistru şi Prut, şi i-au vizat în primul rând, pe ostaşii români care se evacuau, fiind reţinuţi şi dezarmaţi (au fost arestaţi 282 de ofiţeri, din care aproximativ 100 erau activi).

Motivele arestării erau unele imaginare: „ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo”; „au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anticomunist şi antisovietic”; „au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă”; „au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual război împotriva U.R.S.S.”; „au făcut propagandă antisovietică printre soldaţi şi populaţia civilă”; „au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi bucovineană”; „bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României”; „în general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate”.

Ofiţerii arestaţi erau închişi în subsolurile clădirilor Facultăţii de Teologie din Chişinău, unde N.K.V.D.-ul îşi amenajase una din închisori, (specializată, mai cu seama, în anchetarea ostaşilor răpiţi în timpul retragerii).

Condiţiile de detenţie în care erau ţinuţi ofiţerii şi soldaţii români, au fost din cele mai inumane. Cercetarea lor se făcea de regulă noaptea, „sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături”.

Erau forţaţi să semneze diverse declaraţii al căror conţinut nu-l cunoşteau, căci era scris de organele anchetatoare în limba rusă. Li se cerea „să dea informaţii asupra organizării, dotării şi comandamentului armatei române”.

Au fost obligaţi să declare domiciliile şi rudele lor din România. Majoritatea au fost impuşi să semneze o declaraţie pe propria răspundere că, „vor servi statul sovietic, dând informaţii asupra intenţiilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui [despre] tratamentul la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării”.

Unor ofiţeri li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice, „cu aceleaşi grade sau altele mai superioare”.

După o perioadă, majoritatea au fost lăsaţi să plece în România. însă, „Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată”.
Aşadar, unor militari li s-a propus să rămână în „armata moldovenească”, altora li s-a propus să facă spionaj, să fie gazde de spioni.

Majoritatea au fost exploataţi informativ în privinţa Armatei române.

Ca recompensă, unora li s-au promis grade militare foarte mari (de colonel sau general), „atunci când trupele roşii vor ocupa România”.
După cum rezultă din documentele serviciilor speciale româneşti, unii militari au acceptat ca la reîntoarcerea acasă, în România, să lucreze în interesul spionajului sovietic.

Au fost descoperiţi agenţi externi sovietici, trimişi din Basarabia pentru spionaj în România, care urmau să se întâlnească cu agenţii sovietici locali – reveniţi din Basarabia, unde făceau armata.

Arestărilor au fost supuse şi persoanele considerate suspecte din punct de vedere al sentimentelor faţă de noul regim.

Era vorba, în primul rând, de funcţionarii Statului român, care nu s-au refugiat peste Prut (sau au fost împiedicaţi să se refugieze) – prefecţi, primari, poliţişti, jandarmi, agenţi fiscali, etc.

Erau arestaţi, averile lor – confiscate, iar familiile lor – lăsate pe drumuri, „fără nici un mijloc de trai” sau arestate şi ele.

Mulţi erau executaţi doar în baza bănuielilor că ar fi ostili regimului sovietic.

Toate acestea se făceau în urma denunţurilor făcute de agenţii comunişti locali sau în baza informaţiilor culese înainte de ocupaţie de către agenţii sovietici, care au venit în România cu misiuni informative.

Conform unor date, până la 3 iulie 1940, regimul sovietic a arestat în Basarabia 1.042 de oameni bănuiţi de colaborare cu Statul român.

Mulţi foşti funcţionari români, care nu au fost arestaţi în primele zile după ocupaţie, au fost obligaţi să-şi continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi judecaţi pentru sabotaj.

Represiunea i-a vizat şi pe foştii oameni politici, în special pe foştii deputaţi ai Sfatului Ţării, care în 1918 au votat unirea Basarabiei cu România, iar acum erau arestaţi sub învinuirea „de trădare şi pactizare cu autorităţile române”.

Potrivit informaţiilor deţinute de serviciile secrete româneşti la data de 18 iulie 1940, în Basarabia au fost arestaţi de N.K.V.D. un număr de cinci foşti deputaţi ai Sfatului Ţării, un fost senator, doi foşti ofiţeri în Armata albă şi numeroşi funcţionari civili şi militari români (Pan Halippa, N. Secară, I. Ignatiuc, G. Turcuman, Şt. Botnariuc, A. Baltaga, T. Neaga, V. Bodescu, P. Sinadino, C. Bivol, I. Codreanu, F. Uncu, E. Catelei).

Aceştia au fost întemniţaţi la Chişinău şi apoi o parte, transferaţi la Tiraspol, deoarece în închisoarea din capitala Basarabiei nu mai era spaţiu.

Situaţia foştilor deputaţi ai Sfatului Ţării, rămaşi sub ocupaţie, era necunoscută la Bucureşti. Doar la 24 februarie 1941, Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.), prin şeful lui, Eugen Cristesci, a informat conducerea României că, foştii deputaţi ai Sfatului Ţării nu au fost judecaţi sau deportaţi în interiorul U.R.S.S. şi sunt „concentraţi la închisorile din Chişinău şi Tiraspol”. S.S.I.-ul considera că, aceştia vor fi aduşi în faţa instanţei de judecată, dar fără să li se prezinte acuzaţiile.

Era remarcată atitudinea dârză a unor foşti deputaţi – Ion Codreanu, Catelli, Leancă, Secară şi alţii, care au declarat că: „Au votat Unirea fiindcă aşa le-au dictat convingerile şi conştiinţa românească.

Republica Moldovenească actuală este un instrument de dezbinare a poporului român.

Basarabia fiind plămădită cu sângele şi oasele strămoşilor lor, va rămâne totdeauna românească şi, orice ar face Sovietele, ea fiind a românilor, tot lor le va reveni”.

La repetatele cereri ale autorităţilor române pentru eliberarea acestora, sovieticii nu au dat nici un răspuns.

Dar, în final, au acceptat eliberarea lor, condiţionată de schimbarea lor cu un lot de 246 de persoane comuniste, aflate în închisorile româneşti, condamnate pentru spionaj, trădare şi activitate comunistă.

Până la urmă, sovieticilor li s-a predat un număr mai mic de persoane, printre care figura: Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Liuba Chişinevski ş.a.
Prigoana a fost întreprinsă şi împotriva legionarilor, a foştilor militari din Armata albă, a bogătaşilor, indiferent de naţionalitate şi religie.

Toţi aceştia, dacă nu erau asasinaţi, erau arestaţi (de obicei, noaptea, între orele 1 şi 3, pentru ca efectul psihologic (de intimidare) să fie cât mai mare) şi internaţi în închisori, unde li se aplica tratamentul deţinuţilor de drept comun, însoţit de ură şi batjocură.

Unii, din cauza torturilor fizice şi psihice, nu au rezistat şi au decedat, alţii s-au sinucis.

De subliniat este că, cei vizaţi de acţiunile represive sovietice (inclusiv în anii postbelici), de regulă erau egalaţi cu criminalii de drept comun.

Din această cauză, cercetând documentele de epocă, este dificil să se facă o diferenţiere între criminalii de drept comun şi cei condamnaţi pe motive politice.

Apoi, represiunea s-a îndreptat spre cei care se opuneau „reformelor” ocupantului sovietic. în special, procesul de naţionalizare a general o rezistenţă dârză din partea populaţiei.
De pe urma represiunii şi a reeducării sovietice a avut de suferit majoritatea populaţiei.

Unul din martorii calvarului basarabean, relata despre acele timpuri: „Peste câteva zile de la aşa-zisa «eliberare», mascată cu manifestări stradale, cu agitatori sovietici, dar şi de ai noştri (mai mult evrei), care îşi rupeau gura, făgăduiau o viaţă nouă, fericită, bună pentru toţi, au început arestările.

Ele se făceau mai mult noaptea, venea „duba” (ciornîi voron) şi stăpânul casei dispărea, era dus la închisoare. închisorile erau pline, gemeau.

Arestau pe foştii membri ai Sfatului Ţării, pe primari, prefecţi, preoţi, comercianţi, pe foştii poliţişti, pe foştii ofiţeri din armata română, dar şi din cea ţaristă, intelectuali, membri ai partidelor politice, funcţionari.

Sovieticii, lucrătorii N.K.V.D.-ului, aveau liste, în care erau înscrişi toţi acei care luptaseră cu cuvântul şi fapta împotriva sovieticilor, în fosta ţară România, pe acei în care nu aveau încredere, care nu simpatizau noul regim.

Bineînţeles că, aşa cum e la moldoveni, s-au găsit uscături, lichele, care pe din dos, dar şi cu spumă la gură, îşi trădau nu numai cunoscuţii şi prietenii, dar şi duşmanii.

Din închisori au fost eliberaţi toţi hoţii şi delicvenţii, care acum se răzbunau slujind noii stăpâniri”.

Pentru judecarea celor arestaţi, la 9 iulie 1940, pe când Basarabia şi nordul Bucovinei aveau doar statut de teritorii cucerite, Consiliul Comisarilor Poporului al U.R.S.S. a aprobat hotărârea secretă, „Cu privire la activitatea tribunalelor militare în teritoriile Basarabiei şi Nordului Bucovinei”.

Potrivit ei, tribunalele militare au fost împuternicite, temporar, să examineze cazurile privind „crimele contrarevoluţionare şi de banditism a locuitorilor Basarabiei şi Nordului Bucovinei”, precum şi a celor referitor la „specula cu mărfuri şi produse alimentare”, şi să le judece în baza Codului penal al R.S.S. Ucrainene.

Numărul celor arestaţi era extrem de mare, încât închisorile au devenit neîncăpătoare.

Organele speciale aveau foarte mult de lucru, fiind necesară sporirea numărului de oameni pentru executarea represiunii.

In acest sens, la 10 iulie 1940, Lavrentii Beria, comisarul poporului al afacerilor interne al U.R.S.S., a solicitat aprobarea preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S., Veceaslav Molotov, pentru suplimentarea numărului trupelor de escortă ale comisariatului de interne până la 1.910 de persoane, în vederea constituirii unui regiment şi a unui batalion.
Era necesară mărirea efectivului de pază al închisorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, precum şi al celui implicat în arestări şi escorta deţinuţilor.

Din cauza ostilităţii înverşunate a populaţiei faţă de noile autorităţi, capitala R.S.S. Moldoveneşti – oraşul Chişinău – a devenit oraş cu regim special: potrivit Hotărârii Consiliului Comisarilor Poporului al U.R.S.S. nr. 1.667 din 10 septembrie 1940, Chişinăul a fost trecut în categoria oraşelor cu regim special de gradul II, în care nu aveau dreptul să locuiască persoanele condamnate penal (în conformitate cu prevederile Codului penal al Ucrainei, aflat în vigoare în R.S.S.M. până în anul 1961), în baza articolelor: 58 (crime contrarevoluţionare), 59-3 (banditism), 74 (acte de huliganism din partea indivizilor cu două condamnări), 107 (speculă), 193-24 (spionaj).

De asemenea, nu aveau dreptul să locuiască în Chişinău, persoanele condamnate în baza legii sovietice „despre lupta împotriva sustragerii din proprietatea socialistă” din 7 august 1932.

Foştilor condamnaţi penal, nu li se permitea nici măcar să viziteze capitala. De respectarea acestor prevederi era responsabil N.K.V.D.-ul.
Acest regim special pentru Chişinău, s-a menţinut şi în anii postbelici.
în septembrie 1940, Nikolai Sazîkin insista asupra soluţionării grabnice a tuturor problemelor provocate de „elementele vechi” – adepţi ai aşa-zisei „românizări” a populaţiei basarabene.

R.S.S.M. era considerată o periculoasă pepinieră de atitudini antisovietice şi burgheze.

Dar cel mai mult organele unionale ale securităţii statului erau deranjate de problema orientării clare proromâneşti a majorităţii populaţiei.

„Soluţionarea” tuturor acestor probleme, a fost însoţită de un şir de asasinate politice comise la Chişinău, Ismail, Cetatea Albă şi în alte localităţi ale Basarabiei ocupate, finalizate cu deportarea din iunie 1941, a unui număr însemnat de basarabeni în Siberia.

Revenirea autorităţilor româneşti în vara anului 1941, în Basarabia, a făcut posibilă descoperirea multora din acele asasinate, executate de autorităţile sovietice în acest teritoriu timp de un an de ocupaţie.
Rezultatele uneia din investigaţiile efectuate în capitala Basarabiei au arătat că, „în partea din fund a curţii fostului local al Consulatului italian din Chişinău, strada Viilor nr. 97, devenit în timpul regimului sovietic sediul central al N.K.V.D.-ului local, în prezent distrus complet, într-un loc acoperit cu scânduri înalte, s-au descoperit două gropi mari şi altele mai mici, în care au fost îngropate ultimele victime ale N.K.V.D.-ului”.
Raportul inspectorului regional de poliţie, Alfred Pacsimade, menţiona că, execuţia s-a făcut în beciul fostului Consulat italian, unde au rămas urme evidente şi unde s-au găsit două tărgi pline de sânge.
După săpături intense au fost deshumate 85 de cadavre, din care un grup de 15 persoane aruncate într-o groapă comună aveau mâinile, iar un grup şi picioarele legate.

Unele cadavre erau în costume sumare (pijama, cămaşă de noapte), ceea ce denotă că victimele au fost ridicate în timpul nopţii de acasă şi executate imediat fără a fi cercetate. S-au găsit, de asemenea, şepci de elevi, un grup de 6 ceferişti, doi preoţi.

După sentinţele de condamnare, s-au putut identifica fraţii Petre şi Pavel Tanţu, Cernovschi, fost şef de secţie de gardieni publici în Chişinău; ceferiştii Ion Teslaru, Ilie banu, Dionisie Doroftei, Grigore Ene Tluşca, Dimitrie Vieru, Teodor Guţu, David Filipenco, Melentievici şi Şevcenco. După anumite indicii, a fost identificat şi unul dintre preoţi, care ar fi fost fruntaşul legionar Gh. Tudorache. în buzunar la Pavel Tanţu, s-a găsit o sentinţă dată de Tribunalul militar al N.K.V.D., circumscripţia Kiev, prin care condamna pe aceşti doi fraţi, în ziua de 21 iunie 1941, la moarte prin împuşcare şi confiscarea averilor, ca fiind fii ai unui fost ofiţer din Armata albă.
S-a constatat că, împuşcarea s-a făcut în serie, iar cadavrele au fost aruncate în stare muribundă în gropi, în dezordine. Majoritatea cadavrelor au rămas neidentificate, căci fuseseră mutilate, batjocorite, arse la flacără în timpul „anchetei”, iar după moarte date cu var nestins şi cu acizi.

In subteranele Palatului Mitropolitan din Chişinău, unde s-a aflat Consistoriul bisericesc şi fabrica de lumânări, şi unde sovieticii aveau secţia de spionaj a N.K.V.D., s-au descoperit mai multe celule individuale, unde erau deţinute cele mai suspecte şi mai importante persoane, care trebuiau să fie cercetate cu o grijă deosebită. în aceiaşi subterană, s-au găsit instrumente speciale de tortură, unele cu folosirea curentului electric.

Sovieticii au distrus aceste instalaţii în timpul retragerii, însă specialiştii români au fost în măsură să le reconstituite.

La data de 7 septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor 450 de persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan, Facultăţii de Teologie, multe ramase neidentificate din pricina mutilărilor.

La 16 octombrie 1941, Guvernământul Basarabiei raporta Preşedinţiei Consiliului de Miniştri despre săpăturile efectuate în beciul imobilului din str.
General Văitoianu nr. 25 din Ismail, fost sediu al N.K.V.D.-ului local. Acolo s-au găsit cadavrele a cinci bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 45-60 de ani şi a unei femei de 22-23 de ani.

„Cadavrele – se spunea în raport Guvernământului Basarabiei – au fost îngropate cu capul în jos, legate cu mâinile la spate şi la ochi.

Din expertiza făcută s-a stabilit că sunt îngropaţi de aproximativ 7-8 luni.

Cadavrele prezintă arsuri pe corp, deducându-se că au fost stropiţi cu vitrol.
Descoperirea a făcut adâncă impresie în rândurile populaţiei din oraşul Ismail şi acest fapt a mărit ura populaţiei contra evreilor din ghettoul local.

Populaţia a venit în pelerinaj compact, crezând că va identifica vreun membru al familiilor, dispăruţi sub ocupaţia bolşevică. Până în prezent nu s-a putut identifica nici un cadavru.
Din partea poliţiei şi garnizoanei locale, s-au luat măsuri de menţinerea ordinii”.
La Cetatea Albă au fost descoperite 19 jertfe ale totalitarismului comunist, majoritatea foşti militari din Armata ţaristă.

în perioada, noiembrie 1940 – ianuarie 1941, organele N.K.V.D. au realizat verificarea şi trierea întregii populaţiei a R.S.S.M., cu scopul fixării vizelor de reşedinţă şi a paşaportizării generale a populaţiei.

Pentru eliminarea anumitor persoane din viaţa socială şi politică, în paşapoarte li s-a indicat categoria de indezirabilitate.
Mulţi cetăţeni nici nu bănuiau că, în paşapoartele lor deja există informaţia necesară organelor sovietice de securitate, pentru a şti la momentul oportun, cum să procedeze cu fiecare în parte. Unora li se fixa domiciliu obligatoriu, pentru a puteau fi supravegheaţi mai uşor.

De rând cu transformările politice şi social-economice, însoţite de anihilarea elementelor ostile, mulţi tineri basarabeni au fost mobilizaţi la munci forţate în regiunile industriale ale U.R.S.S. – Dondass, Ural, Siberia, etc. – de unde, o bună parte, nu s-a mai reîntors acasă. Basarabenii erau trataţi de sovietici ca o sursă de forţă de muncă ieftină, necesară şantierelor industriale şi minelor de cărbune din diferite regiuni ale U.R.S.S.

Deja la o lună de la ocupaţie, în august 1940, organele locale de stat şi de partid, au mobilizat şi trimis la muncă forţată în interiorul U.R.S.S., 53.356 de tineri din satele Basarabiei. Unii încercau să scape de această deportare la munci forţate, prin fugă.
După o statistica sumară, alcătuita de autorităţile româneşti (după 1941), între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 300.000 de persoane.

După arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 de români în 1940/1941, reprezentând 12,23% din populaţie, în 1944, procentul victimelor avea să urce la peste o treime din totalul populaţiei.

Crimele comise de regimul sovietic în Basarabia şi cruzimea cu care erau executate, au îngrozit populaţia.

Cei care au adus noua autoritate în teritoriul dintre Nistru şi Prut, făceau parte dintr-o cu totul altă civilizaţie, cu o altă mentalitate, în care valorile general-umane au fost deturnate, iar sentimentele lichidate.

Două decenii de comunism în Rusia, însoţite de transformări social-economice şi politice nemaiîntâlnite, soldate cu milioane de oameni morţi, au format un cu totul alt individ, care venise acum în Basarabia să realizeze aceleaşi transformări.

Cineva, după eliberarea din 1941, spune că, „Am mai trăit noi cu ruşii, dar aceia aveau teamă de Dumnezeu: dar «tovarăşii» iştia, cum li se spune, sunt alţi ruşi; îs păgâni, lepădaţi de lege…”.
Chiar şi cei ce s-au bucurat de instaurarea regimului sovietic în Basarabia, la scurt timp au avut de regretat.

Unii din ei declarau că, „Noi am crezut că tovarăşii au venit pentru a ne elibera şi nu pentru a ne sugruma”. Alţii îşi manifestau public nemulţumirea. Astfel, în februarie 1941, elevi şi studenţi de la şcoala nr. 2 şi Şcoala Pedagogică din Orhei au scos un manifest pe care l-au lipit pe uşa şcolii.

Manifestul, printre altele, conţinea următoarele revendicări: „Ne-am săturat de pâinea sovietică. Vrem pâine românească. Jos Stalin şi comunismul. Jos N.K.V.D.-ul…”.

Autorii manifestului au fost denunţaţi de o colegă de-a lor, de origine evreiască, originară din comuna Leuşeni, jud. Orhei, evacuată în U.R.S.S. la retragerea armatelor sovietice în vara anului 1941.

Chiar a doua zi au început arestările: peste 40 de elevi şi studenţi au fost deportaţi în Siberia. Printre ei au fost: O. Frunză, D. Stâci, I. Balaş, S. Bacalu, Ciumac, V. Aşveţ, P. Bogos, V. Bogos, B. Veslovschi, A. Levinţa, V. Eprov, D. Avramoglu, T. Gojocaru, V. Guma, etc.
Pe parcursul întregului an de ocupaţie, N.K.V.D.-ul s-a dovedit a fi extrem de „eficient” în represiunile sale.

Aceasta denotă faptul că, avea adunate din timp, încă înainte de ocupaţie, materialele de acuzare, precum şi listele cu adresele celor care urmau să fie arestaţi.
Timp de un an de ocupaţie sovietică, în Basarabia şi nordul Bucovinei, haosul şi dezmăţul erau la ei acasă. Totul era dezorganizat.

Represiunea nu a contenit nici o clipă. Basarabenii şi bucovinenii erau deprimaţi, mulţi s-au refugiat în România, alţii nu au reuşit să se refugieze, dar îşi doreau să ajungă pe celălalt mal al Prutului.
Persoanele dornice de a pleca în România, „au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurilor lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că, după sosirea în România, vor activa în favoarea serviciului de spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici”.

Multora li s-au confiscat banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 de lei, restul sumelor fiind oprite, căci constituiau „o contrabandă de valută”.

Pe cei evacuaţi peste Prut, sovieticii doreau să-i transforme, prin diverse mijloace, în agenţii lor de spionaj şi propagandă.

Cu toate acestea, numărul celor refugiaţi (oficial şi neoficial) în stânga Prutului, era în continuă creştere. Spre sfârşitul lunii octombrie 1940, numărul celor plecaţi din Basarabia trecuse de 100.000 de persoane.

Exodul nu a încetat nici în lunile următoare.
Numărul doritorilor de a pleca era destul de mare. După cum estimau unii refugiaţi, „dacă s-ar lăsa graniţa deschisă”, 80% din populaţia Basarabiei ar fi trecut în România.

Alţii afirmau „că românii din Basarabia doresc din tot sufletul războiul, credinţa lor fiind că numai aşa vor scăpa de stăpânirea sovietică”.

Unii, neavând posibilitatea să se refugieze, din disperare, s-au sinucis.
Forme de rezistenţă armată organizată nu s-au înregistrat, însă au avut loc incidente între populaţia civilă şi autorităţi, în special în timpul implementării „reformelor sovietice”, a colectării impozitelor şi pe parcursul desfăşurării operaţiunii de deportare (din iunie 1941).

 

 

Pavel Moraru – Extras din lucrarea „Basarabia sub urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele securităţii statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” (1940-1991)” .

Publicitate

03/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | 5 comentarii

O lege de inspiratie sovietica ii pedepsea pe deţinatorii hărţilor României Mari

 

Un decret comunist ii  pedepsea detinatorii hartilor României Mari.

 

 

In perioada crunta a anilor 1945-1955, conducerea tradatoare comunista care a pus mana pe putere in România, in frunte cu Dej, Draghici, Ana Pauker, a transformat tara noastra intr-un imens lagar, intr-un imens gulag.

Oameni erau smulsi in miez de noapte de langa familiile lor, arestati si bagati in masini negre care dispareau rapid in noapte.


Inchisorile din România devenisera neincăpătoare, astfel ca s-au infiintat tabere de munca forţată, unde detinutii  se chinuiau in cladiri insalubre, fiind supusi unui regim de exterminare fizica.

In aceasta perioada a fost decimată cu salbaticie elita romanească, intelectualitatea, preotii si alte personaje marcante ale vieţii sociale românesti, care aveau  popularitate si influentă in randurile celor multi.


Printre cei care puteau ajunge la inchisoare, au fost si cei care păstrau hărti ale României Mari.

La „recomandarea” ocupantilor sovietici, comunistii nostri au dat un decret prin care se dispunea distrugerea tuturor harţilor României Mari si care pedepsea detinerea acestor harti.
Cu toate acestea, au fost români care le-au pastrat cu toate riscurile, prin poduri, prin anexele gospodaresti, pe oriunde au putut, ca pe niste relicve sfinte.

Unii, fara stirea nimanui, se duceau din când in când sa le vada, ca si cum s-ar fi dus sa vada niste icoane…


Mai stim noi acum, cand spunem ca suntem liberi si avem  democratie, sa cinstim aceste harţi asa cum facut acesti eroi anonimi, infruntand riscuri enorme?


De ce le-o fi fost frica sovieticilor si slugilor lor comuniste de la noi,  de hartile  României Mari?

De ce au vrut ei sa stearga istoria din constiinta acestui popor?

O simpla bucata de hârtie i-a speriat mai mult decât ar fi putut s-o faca armele, pentru ca ideile ii infricosau pe acesti criminali bolsevici, mai mult decat orice  pe aceasta lume.

 glasul-moldovei.blogspot.ro

03/06/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Gândul zilei

Tinereţea este o perioadă minunată a vieţii. Ea ne slujeşte să acumulăm greşelile numite ulterior experienţă.

 

 

– George Bernard Shaw –

george bernard shaw photo:  GBShawPic.jpg

 

 

 

 

 

George Bernard Shaw (26 iulie 1856 – 2 noiembrie 1950), a fost un dramaturg irlandez si  co-fondator al London School of Economics.

A scris mai mult de 60 de piese de teatru si  a fost, de asemenea, un mare eseist si romancier.

Aproape toate scrierile sale au abordat  problemele sociale, dar au si un filon de comedie care face ca temele lor grave să devină savuroase.

Este singurul scriitor  care a primit   un premiu Nobel pentru Literatura (1925) și un Oscar (1938), pentru contribuțiile sale la literatură și pentru munca sa la filmul Pygmalion (o adaptare  a piesei sale cu acelasi nume).

Shaw a vrut să refuze Premiul Nobel, pur și simplu pentru că nu avea nici o dorință de onoruri publice, dar l-a acceptat pană la urmă la insistentele soției sale, in semn de dragoste pentru Irlanda, patria poporului său.

  A  refuzat insa premiul bănesc, cerând ca acesta  să fie utilizat pentru a finanța traduceri din lucrarile marelui dramaturg  August Strindberg, din suedeză în engleză.

 

03/06/2014 Posted by | LITERATURA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: