UN CRIMINAL CELEBRU – RÂMARU

Râmaru, vampirul din Bucuresti

Râmaru Ion a fost, de departe, cel mai sadic criminal in serie intalnit in analele Politiei Romane. El a comis nu mai putin de trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol, o talharie si trei furturi. Criminalul a actionat in Bucuresti in anii 1970 – 1971.

Cazul  Râmaru a starnit curiozitatea nu doar judiciaristilor, ci si multor psihologi si criminalisti. Reputatul comisar de politie Traian Tandin a scris chiar o carte despre odiosul criminal.

Râmaru, supranumit “vampirul din Bucuresti”, a ramas, peste ani, cu reputatia celui mai sinistru criminal roman.
Nascut la Corabia, pe 12 octombrie 1946, Ion Râmaru si-a manifestat inclinatia spre infractiuni inca de la 18 ani.

Atunci a fost condamnat pentru prima data pentru talharie.
In cea de-a doua jumatate a anului 1970 si primele luni ale anului 1971 o serie de crime, comise cu o cruzime greu de descris au zguduit Capitala.

 Un individ necunoscut ataca dupa miezul noptii femei singure, pe care le lovea cu un ciocan sau toporisca.

Un alt element comun era faptul ca individiul actiona numai in noptile cu fenomene meteorologice deosebite : ninsoare, ploaie torentiala cu tunete si fulgere, furtuna si vant puternic, ger cumplit, ceata, pacla.

Dupa cateva crime comise in circumstante similare, a devenit clar pentru judiciaristi ca era vorba despre un asasin in serie.

Dupa un an de ancheta, cu ajutorul descrierilor facute de victimele care au avut norocul sa ramana in viata, pe 27 mai 1971, politistii au reusit sa-l prinda pe ucigas.

In timpul anchetei, Ion Râmaru si-a recunoscut aproape tot “palmaresul”.

Iata 16 dintre cele mai grave crime pe care le-a comis Râmaru, in ordine cronologica:

• 8/9 aprilie 1970 – Elena Oprea – crima cu premeditare (nu a fost violata pentru ca un vecin l-a speriat si a fugit)
• 1/2 iunie 1970 – Florica Marcu – viol (a fost lovita pana a lesinat, carata pana la cimitirul Sfanta Vineri, violata, injunghiata si i-a fost supt sangele in timp ce mergea spre casa cu Ramaru, a fost salvata de un camionagiu).
• 19/20 iulie 1970 – OCL Magazin de Confectie – furt.
• 24 iulie 1970 – Margareta Hanganu – furt in forma agravata.
• 22/23 noiembrie 1970 – Olga Baraitaru – tentativa de crima, viol si furt in forma agravata.
• 15/16 februarie 1971 – Gheorghita Sfetcu – tentativa de crima si furt.
• 17/18 februarie 1971 – Elisabeta Florea – tentativa de crima.
• 4/5 martie 1971 – Fanica Ilie – crima cu premeditare, viol si furt.
• 8/9 aprilie 1971 – Gheorghita Popa – crima deosebitde grava, viol si furt (48 de placi injunghiate la cap, piept si picioare, 5 lovituri la cap, coaste rupte, partea genitala rupta cu gura).
• 1/2 mai 1971 – Stana Saracin – tentativa de viol.
• 4/5 mai 1971 – Mihaela Ursu – crima deosebit de grava, viol (a fost intrerupt in timpul actului, lasandu-l nesatisfacut, conducand la cautarea altei victime).
• 4/5 mai 1971 – Maria Iordache – tentativa de crima (atacata la 2 ore dupa Ursu; a scapat cand i-a cazut bara de metal cu care o batea in timp ce alerga).
• 6/7 mai 1971 – Viorica Tatu – tentativa de crima.
• 6/7 mai 1971 – Elena Buluci – tentativa de crima.
• mai 1971 – Iuliana Funzinschi – furt si violarea unei proprietati private.

Cu toate acestea, a incercat sa-i convinga pe anchetatori ca este un om bolnav psihic, care nu poate raspunde pentru faptele sale.

In acelasi timp, insa, incerca sa-i convinga pe anchetatori ca el este faptasul crimelor, de fiecare data insistand sa fie dus la locul in care a comis asasinatul. Momentul cel mai dificil atat pentru anchetatori, cat mai ales pentru victime, a fost cel al recunoasterii agresorului.

  Criminalul a fost asezat intr-un grup de persoane de aceeasi talie cu el si fizionomie asemanatoare. Inainte de intrarea in incapere a fiecarei victime, el isi fixa un alt loc in rand, la alegerea sa.

Victimele care au fost lovite cu toporul in cap sau taiate cu cutitul, in momentul in care intrau in incapere si dadeau cu ochii de el incepeau pur si simplu sa tremure, desi nu mai erau in pericol.

 Râmaru credea ca a reusit sa demonstreze anchetatorilor ca este un individ care nu poate raspunde pentru faptele sale. A suferit un soc in momentul in care a citit materialul de urmarire penala.

In cartea “Cazul Ramaru”, comisarul de politie Traian Tandin descrie cu lux de amanunte acel moment : “Ramaru l-a citit cu foarte mare atentie si, vazand ca expertii nu-l considerau, asa cum sperase el, iresponsabil, si-a schimbat brusc atitudinea si a spus : «Nu mai recunosc nimic din ceea ce v-am spus». In continuare, n-a mai raspuns nici la intrebarile avocatului”…

Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigasul primea pedeapsa maxima: moartea.

In momentul in care a fost citita sentinta, in sala de judecata a izbucnit un ropot de aplauze. Râmaru a facut recurs, insa Tribunalul Suprem a considerat ca sentinta trebuie sa ramana definitiva.

La data de 23 octombrie, 1971, Ramaru a fost dus la Inchisoarea Jilava intr-o duba. A fost tarat pana la locul executiei din momentul in care a parasit duba. Pana cand a murit, a fost intr-o continua stare de furie si incerca sa evadeze. Cei trei ofiteri insarcinati cu impuscarea lui, l-au legat de un stalp.

Intrebat, in concordanta cu legea, daca are vreo ultima dorinta, a spus nu.  Din cauza miscarilor sale constante, era greu sa tintesti cu acuratete si intr-un final, spatele i- a fost sfasiat de gloante (se intorsese total cu spatele).

A fost ingropat in cimitirul din oras; mormantul sau ramane nemarcat.

Ultimele sale cuvinte aveau insa sa ramana intiparite in mintea celor prezenti si se vor dovedi ulterior extrem de adevarate:  “Chemati-l pe tata, ca sa vada ce imi faceti! Faceti-l sa vina! El este singurul vinovat!” si “Vreau sa traiesc!”

 Ce vroia oare sa spuna criminalul?

Florea Ramaru – Ereditatea crimei

Anii din timpul ultimului Razboi Mondial au fost, fara doar si poate, unii extrem de tulburi pentru toate tarile Europei. Lipsurile si atrocitatile razboiului dusesera la o recrudescenta fara egal a crimelor, iar Romania isi avea si ea tristii reprezentanti.

Era anul 1944, atunci cand o serie de crime zguduia Bucurestiul. Intr-un singur an, cinci femei fusesera ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autoritatile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, asadar, de un individ fara antecedente penale.

Cu toate acestea, timpul a trecut iar criminalul nu a fost niciodata identificat. Misterul iesea din nou la iveala in anii ’70, atunci cand seria de crime a lui Ion Ramaru ingrozea intreaga Capitala.

Spre surprinderea criminalistilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944.

Cum ar fi fost insa posibil asa ceva? In fond, trecusera peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit sa aiba o varsta inaintata, posibilitate exclusa din start de autoritati. Si totusi, modul de operare si de infaptuire a crimelor erau aproape identice. Notorietatea cazului Ramaru si prinderea temutului criminal aveau sa arunce din nou in uitare celebrele amprente din timpul razboiului.

O stranie coincidenta raspundea totusi intrebarilor care existau de atatia ani.

La exact un an de la executia lui Ion Ramaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicina Legala era adus cadavrul unui barbat care aparent cazuse din tren.

Examinarea acestuia aducea un rezultat socant.

Amprentele celui care murise in bizarul accident, erau cele ale ucigasului din 1944.

 

Era nimeni altul decat Florea Ramaru, tatal celui mai cunoscut asasin in serie din istoria Bucurestilor.

Surse: “Cei mai odiosi 100 criminali romani” – Traian Tandin, Editura Tritonic”,crimetv.ro si  blogul Domnisoara D .

Gândul zilei

 

 

 

 

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.”

 

 

 

 

 

– Mihai Eminescu –

 

 

 

 

 

 

 

Mihai Eminescu, cel mai iubit poet al romanilor s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850.

A fost  al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu (“Fiind băiat…” sau “O, rămîi”).

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, “Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti”, în care apare şi poezia “La mormîntul lui Aron Pumnul”, semnată M.Eminovici.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou, debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”.

Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în “Familia” încă 5 poezii.

Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul.

Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale. Continuă să publice în “Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este  student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi.

Activează în rîndul societăţilor studentesti, se împrieteneşte cu Ioan Slavicisi  o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la “Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă, cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre,dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877.

E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul “Curierul de Iaşi “.

Continuă să publice în “Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea.

Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul “Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea.

Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă  Viena.

În decembrie îi apare volumul “Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

Legea supremă  a marelui poet roman a fost  conservarea nationalitatii și întărirea statului național.

Referindu-se la  imperialismul rusesc, Eminescu spunea:

„Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi.

Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine şi ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei şi pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.
Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene”. (TIMPUL, ianuarie 1878).

Eminescu a murit pe data de 15 iunie 1889 în jurul orei 4 dimineața,  în casa de sănătate a doctorului Șuțu, din strada Plantelor, București, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă.

Ziarul Românul titra in  ziua următoare la știri: „Eminescu nu mai este”.

Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Barcanescu a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D.Laurian  a rostit al doilea discurs funebru.

Apoi cortegiul, la care s-au  adaugat diverși trecători a  pornit pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și s-a îndreptat spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu.

Patru elevi ai Scolii normale de institutori din Bucuresti  au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellun alt mare critic roman,cum scria chiar Caragiale în necrologul său, „În Nirvana”.

Despre moartea poetului, criticul George Calinescu  a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Un alt mare critic roman,Tudor Vianu, spunea: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci.”

Ar trebui sa ii plângem pe ucraineni ?

 

 

 

 

Există în ultimele zile o sensibilitate deosebită faţă de Ucraina, dupa ce Rusia a invadat Crimeea, pe care acum o stăpâneşte.

Aparent, am fi în pragul unui război rece, iar Rusia nu doreşte să bată înapoi.

Pentru România, o Ucraină democratică, cel puţin la nivelul ţării noastre, ar fi perfectă, dar e posibil oare acest lucru?

Iată câteva motive pentru care noi, românii, cu siguranţă nu trebuie să îi plângem prea mult pe ucraineni (sau să fim ultimii care facem acest lucru):

 

– în 1918 au dorit anexarea Basarabiei şi doar prezenţa militară a românilor a forţat retragerea acestei cereri;

– în 1945 au dorit anexarea Basarabiei şi doar presiunea lui Stalin a forţat eliminarea acestei pretenţii;

– în 1992 au participat cu trupe la războiul de pe Nistru, alături de trupele ruse împotriva celor româneşti, pentru a desprinde regiunea transnistreană, pe care şi-o doreau atât de mult pentru ei;

– din 1992 până în prezent au fost parte activă din formatul de negociere pentru regiunea transnistreană; în mod permanent au susţinut poziţia Rusiei şi au făcut tot ceea ce este posibil ca negocierele să fie formale şi să eşueze;

– cea mai mare parte a mafiei ce a condus Republica Moldova după 1991 este reprezentată de ucraineni şi nu de ruşi; aceştia aveau rolul clar dat de la Kiev ca Republica Moldova să eşueze pe toate planurile;

– cei care au condus regiunea transnistreană, care promovează separatismul la Bălţi, Cahul şi Găgăuzia sunt ucraineni şi nu ruşi;

– ucrainenii au dus o politică de distrugere a identităţii româneşti din teritoriile ocupate, mai dură chiar decât Stalin în restul imperiului;

– Ucraina a preluat Insula Şerpilor, pământ românesc ce niciodată nu i-a aparţinut; timp ce câţiva ani ne-am certat pe la Haga, iar acum ei sunt foarte supăraţi pe noi pentru pierderea platformei continentale;

– una din problemele principale ce stă în calea reunirii celor două state româneşti este tocmai Ucraina, ce manifestă o opoziţie mai mare chiar decât Rusia; ea vede în această reunire eventuale pretenţii teritoriale ale ţării noastre asupra teritoriului ucrainean;

– prima măsură luată de “europeniştii ucrainieni” a fost aceea de a interzice limbile regionale, inclusiv limba română; tare mă tem că poporul a vrut ceva şi va obţine altceva;

– Crimeea nu a aparţinut niciodată Ucrainei, iar aceştia sunt minoritari acolo; ea a fost dăruită în semn de prietenie de către Rusia în perioada sovietică, un gest mai mult formal şi niciodată efectiv; cererea Rusiei este una normală (din perspectiva dreptului istoric şi nu cel internaţional) din moment ce aceasta era un inel de nuntă; voi face o analogie uşor forţată – e ca atunci când Ardealul era la Unguri.

De Lulea Marius Dorin – Adevarul