CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Gândul zilei

 

 

 

 

Am observat la mai toţi oamenii bogaţi un fel de seriozitate întunecată, un aer grav, o căutătură încărcată de grijă.

Parcă mereu ar face socoteli în gând.

Bieţii oameni!

 

 

– Alexandru Vlahuta  –

 

 

 

 

 

 

 

 

Alexandru Vlahuta

 

 

 

 

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858 – d.19 noiembrie 1919), a fost un scriitor patriot, reprezentant de frunte al literaturii române din secolul al  XIX- lea.

Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale este ” România Pitorească”, despre care criticul Dumitru Micu zicea că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

Marele istoric Nicolae Iorga scria la moartea lui  Vlahuță:

“Țara a pierdut nu numai pe un mare scriitor, dar și unul din cele mai adânci suflete ale neamului, iar,  pentru vremea de azi, cel mai adânc.”

30/04/2014 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Batalia de la Kosovo Polje (1389), o clipa de istorie romaneasca in Balcani

 

 

Bătălia de la Kosovo Polje (sau Bătălia de la Câmpia Mierlei), a avut loc în ziua de Sf. Vitus (15/28 iunie 1389), între o coaliţie crestina compusa din  sarbi, albanezi, croati, romani, bosiaci etc. şi ostile Imperiului Otoman.

 Sunt puţine surse istorice care vorbesc despre această bătălie, dar o examinare critică a acestora şi o comparaţie cu bătălii similare contemporane acesteia (cum ar fi Bătălia de la Angora sau cea de la Nicopole), pot  permite o reconstituire aproximativ precisa.

 După înfrângerea otomanilor de către sârbi în Bătălia de la Plocnik, Murad I, conducătorul Imperiului Otoman, a început să-şi strângă trupele la Philippoupolis (Plovdiv) în primăvara lui 1389, şi a sosit la Ihtiman după un marş de trei zile.

De acolo, a ales ruta  Velbužd (Kyustendil) şi Kratovo si dupa  ce a ramas o vreme în Kratovo, Murad a trecut prin Kumanove, Presheve şi Gjilan spre Prishtina, unde a ajuns pe 14 iunie.

Nu se stie  sigur cât de mari erau cele două armate, pentru că sursele  tind să mărească numarul lor, ducându-le  chiar la  ordinul sutelor de mii de osteni.

 Potrivit unor cronicari, armata lui Murad ar fi numărat cca. 40.000 de soldati.

Luând drept reper acest numar, probabil că armata lui Murad avea 5.000 de ieniceri, 2.500 de soldaţi din garda de cavalerie , 6.000 de spahii, 20.000 azapi şi akingii şi 8.000 de oşteni ai vasalilor săi.

Se crede ca armata coalitiei balcanice condusa de catre  printul Lazar Hrebeljanovic al Serbiei ar fi avut intre 12 si 30.000 de osteni.

Sarbii pretind ca aceasta armata era in totalitate compusa din sarbi si  in mica masura  din croati, insa alti istorici  arata  ca la batalie  au participat alaturi de sarbi si osteni din  alte tari balcanice: albanezi, croati, romani, bulgari, bosniaci, unguri etc.

Dintre aceştia, câteva mii alcătuiau cavaleria, dar probabil numai câteva sute aveau armuri complete.

 Mircea cel Batran

Se stie ca domnul roman Mircea cel Batran a sustinut armata crestina la Kosovopolje  cu o  forta puternica, acesta fiind  si unul dintre motivele pentru care  domnul roman  a intrat în conflict cu Imperiul Otoman.

Din partea albanezilor, la aceasta batalie au participat  comandantii Gjergj Balsha II, Teodor Muzaka, Gjon Kastrioti (tatal lui Skenderbeg) etc.

 “Bătălia a fost purtată de o coaliţie regională în care albanezii participau în număr mare“, susţine dr.Alexandru Madgearu, cercetător ştiinţific principal al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, în „Originea medievală a focarelor de conflict din Peninsula Balcanică

La batalie au participat si forte conduse de catre banul croat Ivan Palizna.

 Trebuie mentionat, ca alaturi de armata otomana a participat in lupta si boierului sarb, Konstantin Dejanović, acest lucru facand ca unii dintre istoricii contemporani sa considere ambele armate drept coalitii.

 Armatele s-au întâlnit la Câmpia Mierlei. Centrul armatei turcești era condus de sultanul Murad, în timp ce Baiazid era pe flancul drept și Yakub pe cel stâng.

În jur de 1.000 de arcași se aflau în prima linie a flancurilor, urmați de azapi și apoi de akingii; în prima linie a centrului erau ienicerii, în spatele lor fiind Murad, înconjurat de garda călare;  logistica se afla în spate, păzită de un număr mic de soldați

 Bătălia a debutat cu un tir al arcaşilor turci, îndreptat impotriva adeversarilor crestini, care au  reuşit să pătrundă in flancul stâng al otomanilor, dar nu au avut acelaşi succes în centru şi în flancul drept.

Flancul stâng nu a fost înfrânt, ci doar împins înapoi.

http://cerulsipamantulnostru.files.wordpress.com/2010/01/5.jpg

Iniţial, coalitia crestina a obţinut  un avantaj după prima  şarjă, care a făcut ravagii în flancul turc  condus de Jakub Celebi.

În centru, creştinii au reuşit să împingă forţele otomane înapoi, lăsând flancul lui Baiazid să încerce să-i ţină în loc pe sârbii lui Vlatko Vuković.

Otomanii, într-un contraatac, au împins forţele balcanice înapoi şi au reusit sa obţina victoria spre seară, iar  Baiazid I (invins mai tarziu de Mircea la Rovine),  supranumit “Fulgerul”, datorită calităţilor demonstrate la conducerea acestui contraatac  decisiv, a  devenit sultan dupa batalie.

  Conform mai multor documente istorice turceşti,  sultanul a fost ucis în timp ce  inspecta câmpul de luptă după bătălie de un ostean  sarb, Miloš Obilić, care se prefăcea mort.

O altă variantă mentionata in  cronicile sârbeşti, spune că sultanul ar fi fost asasinat de Miloš Obilic, dupa ce acesta a ajuns în tabăra turcilor sub pretextul că este dezertor şi a îngenuncheat în faţa acestuia, iar  timp ce îngenunchea în faţa lui, l-a înjunghiat în stomac.

 

Dupa batalia de la Kosovopolje din  1389, incepe refugierea populatiei albaneze crestine din fata urgiei  otomane in Italia, Grecia si in aproape toata Peninsula Balcanica, unii albanezi gasind adapost  in secolele ce au urmat si in Tarile Romane.

 – Ku po shkojmë mori non?
– Na po ikim prej turku, i ka thon
– E kur vim ko, mori non?
– Kur çartojet turku, sikur na”…

– Unde mergem mama?

– Plecam din cauza turcilor.

 – Si cand ne vom intoarce,mama?

 – Cand or sa plece turcii…

Preluat din Kosovoperomaneste.wordpress.com

30/04/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

UN PROIECT PUŢIN CUNOSCUT SI PUŢIN STUDIAT – UNIREA UNGARIEI ŞI BULGARIEI CU ROMÂNIA


Între anii 82 şi 48 î.H., regele dacilor, Burebista, a reuşit să unifice majoritatea triburilor tracice într-un regat uriaş, mărginit la nord de teritoriile actuale ale Cehiei şi Slovaciei, la sud de Munţii Balcani, la vest de Dunărea de mijloc (cam pe unde e acum Viena) şi la est de gurile Bugului.

Aşa arăta Regatul Dacia condus de Burebista


Aşa arăta Regatul Dacia condus de Burebista


Acest regat, care cuprindea  teritorii intinse din Europa, era numit Dacia.

În anul 46 î.H., Burebista era considerat de istoricii greci “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânitor peste tot ţinutul de dincolo şi de dincoace de fluviu (Dunărea – n.r.)”.

Dacă proiectele politice de unire a Ungariei şi Bulgariei cu România ar fi reuşit, aşa ar fi arătat teritoriul condus de Casa Regală a României.

Problema autonomiei maghiarilor din Harghita şi Covasna, revenită în actualitate zilele acestea, ne-a făcut să ne întrebăm, pe bună dreptate: de ce şi-or dori cu atâta ardoare să se rupă de noi, în condițiile în care strămoşii lor au vrut, în 1919, ca Ungaria să se unească, sub conducerea Casei Regale de Hohenzollern, cu România?

Şi nu sunt singurii care au solicitat alipirea la țara noastră!

În urmă cu peste 125 de ani, în iunie 1886, Bulgaria s-a arătat dornică să formeze o confederație cu România!

 Cu cativa ani in urma, Nikolai Mladenov, ministrul bulgar de externe, a venit cu o propunere oarecum ieşită din comun: România şi Bulgaria să- şi unească forţele navale şi aeriene.

Adică o armată comună pentru două state vecine. Ideea a fost întărită luna trecută de premierul bulgar Boiko Borisov, care a declarat că Bulgaria şi România ar putea achiziţiona avioane de luptă în comun.

Această iniţiativă are un precedent, despre care s-a vorbit foarte puţin.


Carol I ar fi fost şi Regele Bulgariei.

În 1877, România a pornit, alături de Rusia, un război împotriva Imperiului Otoman.

Înfrângerea Turciei Otomane a avut drept rezultat independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Principatului Autonom al Bulgariei.

Conform volumului “Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, în iunie 1886, bulgarii i-au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii româno – bulgare şi crearea unei armate comune.


Între 1886 şi 1887 a fost pregătită în detaliu unirea României şi Bulgariei,sub sceptrul lui Carol I.

Rusia, care îşi vedea periclitate interesele în zonă, a ameninţat imediat România şi Bulgaria cu ocupaţia militară, dacă nu renunţă la ideea confederaţiei.

Pentru a evita un război, cele două state au abandonat proiectul pe 15 iunie 1887.

 

La începutul deceniului al treilea al sec olului XX, s-a lansat si  ideea unei uniuni dinastice româno-ungare.

Episodul este putin cunoscut si putin studiat în istoriografia româna si ramâne înca destul de confuz.

Contextul în care s-a nascut ideea, locul de unde a pornit, motivele pentru care a aparut merita o abordare mai serioasa.

În 1919, Ungaria se afla în ipostaza unui stat învins în Primul Război Mondial, izolat din punct de vedere politic, cu economia la pământ şi cu teritoriul redus la o treime din cât avea înainte de război.

 

Dupa încheierea Tratatului de Pace de la Trianon (1920), cercurile politice ungare l-au contestat, promovând o politica revizionista, de “reparare a nedreptatii istorice”…

Incurajat si sustinut de marile puteri revizioniste, revizionismul ungar viza, în egala masura, importante teritorii din Iugoslavia, Cehoslovacia si România, state aparute sau care îsi desavârsisera unitatea la sfârsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea Imperiului austro-ungar.

In 1921, fostul împarat habsburg, Carol al  IV- lea, a încercat sa revina ca rege pe tronul Ungariei.

Sosirea sa la Sopron, la 21 octombrie, a alarmat guvernul Horthy, care a adoptat o pozitie ferma, obligându-l pe fostul suveran sa paraseasca tara.

Aceasta tentativa a stârnit reactia prompta a Micii Intelegeri, care a solicitat Budapestei sa  puna capat pericolului creat de Casa de Habsburg în Europa Centrala.

Cele trei tari amenintate, au semnat  în 1920-1921, conventii de alianta defensiva, constituind, în 1921, Mica Intelegere.

De asemenea, Conferinta ambasadorilor marilor puteri a cerut Ungariei, pe un ton imperativ, sa proclame pierderea drepturilor la tron ale fostului rege-împarat.

In eventualitatea ca decizia era amânata, se legitima dreptul la interventie a statelor vecine.

Partenerii din Mica Intelegere au reactionat imediat: Cehoslovacia si Iugoslavia au mobilizat o jumatate de milion de oameni, iar România a concentrat opt divizii la granita de Vest.

Criza a fost depasita prin promulgarea unei legi  in Parlamentul ungar, prin care se evita restauratia habsburgica.

Au urmat alte momente de încordare. In ianuarie 1928, granicerii austriaci au descoperit la granita cu Ungaria cinci vagoane de marfa cu arme automate de fabricatie italiana, un transport expediat cu concursul lui Mussolini.

In acte, vagoanele respective figurau ca transportând masini.

La 1 februarie acelasi an, într-o nota diplomatica, guvernul de la Bucuresti preciza ca “pentru moment, nici un conflict real nu a aparut datorita acestui incident între statele direct interesate,si  nici nu dorim sa acuzam sau sa suspectam pe cineva în legatura cu aceasta”.

In replica, într-o cuvântare din 5 martie 1928, la Debretin, primul ministru ungar, contele Bethlen István, afirma ca Ungaria doreste sa ajunga la o întelegere cu vecinii ei, dar nu o poate face, deoarece acestia refuza sa încuviinteze revizuirea Tratatului de la Trianon.

El preciza: “Scopul nostru nu este revizuirea Tratatului de pace, ceea ce noi dorim sunt frontierele.

Cu actualele frontiere, nici o pace durabila nu se poate fonda — ele sunt o închisoare în care suntem închisi, având statele victorioase drept temniceri”.

In acest context, în Germania, principala inamica a tratatelor de pace încheiate dupa primul razboi mondial, a fost lansata ideea unei uniuni dinastice româno-ungare.

Proiectul mai aparuse în octombrie 1919, în discutile purtate de N. Petrescu-Comnen — trimis de guvernul român la Budapesta — cu unii fruntasi politici maghiari.

Uniunea ar fi trebuit sa se realizeze, atunci, sub sceptrul regelui Ferdinand I, suveranul întregitor al României Mari.

Acum, la începutul anilor ’30, un astfel de proiect de uniune personala româno-ungara a fost formulat într-un memoriu elaborat de un fruntas al Republicii de la Weimar (1919-1933), fostul cancelar (1928-1930) Hermann Müller, lider al Partidului Social-Democrat German.

Intitulat ” Problema viitorului României”, acest document din 1930 analizeaza situatia geopolitica, pornind de la constatarea ca, pentru dezvoltarea viitoare a României, “ca si pentru toate statele, are o însemnatate considerabila — în afara de consolidarea interna completa — si dezvoltarea statelor vecine. Pe lânga dezvoltarea viitoare a statelor din Mica Intelegere si a celor trei state vecie, este foarte natural ca România este interesata mult si de soarta si viitorul statului maghiar, precum si de raporturile cu acest stat”.

Era analizata apoi “problema Regiunii Dunarii, respectiv a Europei Centrale si, în legatura cu aceasta, punctul cel mai sensibil e viitorul Austriei”.

Soarta acesteia nu formeaza “numai punctul cardinal al problemei Europei Centrale, dar se prezinta si ca un motiv de cearta permanenta între Franta si Italia, Germania si Mica Intelegere, apt de a face cât mai dificila solutionarea acestor probleme si consolidarea Europei Centrale”.

O eventuala alipire (Anschluss) a Austriei la Germania era privita în mod diferit de Mica Intelegere. “Cehoslovacia ar vedea mai mare pericol în alipire Austriei la Germania”, pe când Iugoslavia se simtea amenintata de o “legatura strânsa între Italia si Austria”.

Din punctul de vedere al României, considera H. Müller, “o alipire a Austriei la Germania este aproape binevenita, fiind aceasta nu numai complet nepericuloasa, dar contine chiar si avantaje serioase pentru România, deoarece prin Anschluss s-ar elimina pentru totdeauna problema restaurarii monarhiei [habsburgice] si Ungaria ramâne si pentru mai departe un stat mic si nepericulos, care, indiferent de faptul daca în viitor ajunge sub influenta politicii germane sau italiene, n-ar putea sa conteze la marimea teritoriului sau spre Est, ci cel mult spre Sud sau Nord”.

Erau luate în discutie si probleme legate de existenta în jurul României a patru “state slave”…

In eventualitatea “unirii ideale” a acestora, Ungaria ar fi devenit pentru România “singurul vecin, cu interese comune fata de acest pericol slav”.

 

 

https://i2.wp.com/www.libertatea.ro/uploads/RTEmagicC_02-foto_3_-_ferdinand-I.jpg.jpg


Nobilii maghiari i-au propus regelui lui Ferdinand I să fie rege şi la Bucureşti, şi la Budapesta…

După ce trupele româneşti au alungat din Budapesta guvernul comunist al lui Bela Kun, în august 1919, elita politică maghiară a încercat o apropiere între Ungaria şi România.

Conform volumului “România şi Ungaria în cadrul Noii Europe”, între 1919 şi 1926, ungurii au cerut cu insistenţă unirea dinastică a Ungariei şi României sub un singur rege aparţinând Casei Regale a României, fie Ferdinand I, fie Carol al II-lea.


Adică tot o monarhie dualistă, cum fusese Austro-Ungaria, în care locul Austriei să fie luat de România.

Cei mai înfocaţi susţinători ai acestei idei au fost conţii Bethlen, Banffy, Teleki şi amiralul Miklos Horthy.

 Astfel, in locul ultimului imparat austro-ungar, Carol al IV-lea de Habsburg, coroana Ungariei ar fi urmat sa ii fie acordata regelui roman Ferdinand I de Hohenzollern sau fiului sau, Regele Carol al II-lea.

Planurile au fost agreate de cei doi monarhi, precum si de regentul-guvernator al Ungariei, amiralul Miklos Horthy, care si-a trimis ministrii, de mai multe ori, ca sa trateze problema.

Si asta, cu atat mai mult cu cat Miklos Horthy a ajuns la putere dupa ce armatele romane au infrant Republica Sovietica Ungara, creata dupa primul razboi mondial de catre comunistul Bela Kun.

Ca sa poata fi pastrat tronul Ungariei liber pentru regele Romaniei, au fost dejucate, chiar cu pretul varsarii de sange, tentativele lui Carol al IV-lea de Habsburg de a reveni pe tronul Ungariei, in anul 1921.

Istoricul roman Lucian Leustean a publicat o carte numita „Romania si Ungaria in cadrul Noii Europe (1920-1923)”, in care abordeaza fara prejudecati subiectul cu pricina.

Pertractari si negocieri secrete in Budapesta

  Conducatorii Ungariei au oferit, de mai multe ori, in intervalul 1920-1926, coroana maghiara Regelui Ferdinand I al Romaniei sau viitorului rege Carol al II-lea, pe atunci principe mostenitor al Romaniei.

Istoricul Lucian Leustean mentioneaza ca tratativele in acest sens au fost incepute de cumnatul lui Iuliu Maniu, artizanul Unirii Transilvaniei cu Romania.

Este vorba de Ioan Erdely, emisarul neoficial al Consiliului Dirigent Roman din Transilvania, fost parlamentar in Ungaria Mare si fost avocat la Budapesta.

Informatiile sunt confirmate de documentele personale ale lui Alexandru Vaida-Voievod, cel care proclamase independenta natiunii romane din cadrul monarhiei austro-ungare, precum si de rapoartele oficiale ale diplomatului roman Nicolae Petrescu Comnen.

Lucian Leustean scrie si ca „ideea unei uniuni intre Romania si Ungaria intrase in circuitul diplomatic european, ceea ce, spre exemplu, a determinat Foreign Office-ul (n.r. – Ministerul Britanic de Externe) sa ceara lamuriri reprezentantului sau in Romania, Frank Rattigan”.

Acesta raporta la Londra ca Take Ionescu il informase ca cercurile guvernamentale romanesti ar fi agreat ideea unei uniuni cu Ungaria.

Diplomatul englez din Bucuresti punea aceste informatii pe seama rivalitatii dintre Take Ionescu si premierul de atunci, Ionel Bratianu.

Tratativele au continuat si dupa retragerea armatei romane din Budapesta, in toamna anului 1919.

„La inceputul lui februarie 1920, guvernul de la Belgrad isi manifesta ingrijorarea cu privire la actiunile unor persoane din Budapesta in vederea realizarii unei uniuni personale a Ungariei si Romaniei, sub sceptrul Majestatii Sale Regele Ferdinand”, scrie Lucian Leustean.

 

Negocierile de la Sinaia

De partea ungara, cei mai ferventi sustinatori ai uniunii romano-ungare erau contii Banffy si Teleki.

In vara anului 1922, contele Miklos Banffy, fost ministru de Externe si fost ambasador ungar la Paris, a renuntat la cariera sa din Ungaria, s-a intors in Transilvania, a solicitat si a obtinut cetatenia romana.

Decorat de Horthy inainte de a parasi Ungaria, contele Banffy a fost bine primit de Regele Ferdinand in Romania, iar monarhul a oferit chiar si o receptie in onoarea celui care pledase atat de insistent pentru uniunea dinastica a celor doua tari.

Un raport al Directiei Politiei si Sigurantei Statului din Ministerul de Interne din Bucuresti arata ca, dupa intoarcerea contelui Banffy, acesta ar fi negociat timp de doua saptamani, la Sinaia, cu Regele Ferdinand.

Acelasi raport consemneaza ca tratativele de uniune ar fi esuat din pricina opozitiei taranilor romani din Transilvania, care se temeau ca nobilii maghiari isi vor recastiga pamanturile, dar si a liberalilor lui Bratianu, care se temeau ca maghiarii ar fi primit rolul preponderent in noul stat.

Ferdinand a fost încântat de idee, dar opoziţia liberalilor lui Ion I. C. Brătianu, care se temeau că maghiarii vor primi rol preponderent în noul stat, a dus la eşecul tratativelor.

 

Citiţi  mai mult în :


http://www.libertatea.ro/detalii/articol/ungaria-si-bulgaria-au-cerut-unirea-cu-romania-341254.html#ixzz2yVmBVsw8   

şi

http://www.vistieria.ro/index.php/istoria-romanilor/articole/perioada-contemporana/122-proiecte-de-uniune-dinastic-romano-maghiar.html

 

 

CITIŢI Şi :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/04/dosare-istorice-1916-trupele-puterilor-centrale-ocupa-bucurestiul/

 

 

 

30/04/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: