CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CE ŞTIM DESPRE POCUŢIA ŞI DESPRE ROMÂNII DE ACOLO ?

 Fişier:Moldova Stefan cel Mare.png

 

Pocuția este un teritoriu istoric al Galiției, în zilele noastre parte a Ucrainei, cuprins între râurile Prut și Ceremuș. Din punct de vedere istoric, a fost o regiune culturală distinctă, locuită de ucraineni, polonezi și români. Centrul istoric al regiunii a fost orașul Colomeea. Denumirea regiunii poate fi tradusă prin „lângă colț”, după numele orașului Cuturi (Cuti), care la rândul lui înseamnă „colț”.

 

TOTUL DESPRE ROMÂNII DIN POCUŢIA

POCUŢIA, DESPRE CARE în anii de şcoală reţinem doar că se află acolo unde harta se agaţă în cui (triunghiul dintre Maramureş şi Bucovina), este o regiune istorică, astăzi constituind partea de sud a regiunii Ivano-Francovsk din Ucraina. În Pocuţia se află izvorul Nistrului.

În cele ce urmează aprecierile privind trecutul românesc în zonă nu se vor opri la Pocuţia propriu-zisă ci şi la Galiţia şi întreg sudul Poloniei medievale sau vestul Ucrainei actuale.

Începuturile în zonă le vor fi făcut dacii întinşi în nord până la Vistula. Rezultat al romanizării populaţiei dace (carpe) din aceste părti, românii erau locuitori de baştină în Galiţia, lor adăugându-li-se imigranţi români din Transilvania.

În secolele XIII-XIV oficialităţile poloneze încurajau colonizarea cu români a sudului Poloniei.

În secolele XV-XVI un mare număr de sate din Galiţia se conduceau după dreptul românesc (ius valachicum). Dovadă e şi numele de provenienţă românească a zeci şi zeci de sate.

Istoria cunoaşte Pocuţia ca parte a cnezatului slav de Halici. Însă nu rareori documentele afirmă caracterul ei românesc. Principatul Halici e definit de izvoarele mameluce ca ,,ţară a românilor şi a ruşilor” şi interpretări recente dau Pocuţia ca parte integrantă a ,,ţării alanilor (iaşilor)”, ce se întindea de la Carpaţi, Nistru şi până la mare, anterior descălecatului Moldovei.

Cronica lui Nestor vorbeşte despre cucerirea ţării slavilor de către ,,volochi” înainte de năvălirea ungurilor. În 1164 Andronic Comnenul este prins la marginile Galiţiei de vlahi.
După A.Boldur, românii din zonă alungaţi şi-au îndreptat exodul lor silit probabil în direcţia N-E deoarece curând după aceea apar ştiri despre ţările româneşti ale bolohovenilor şi brodnicilor.

Primele menţiuni ale bolohovenilor sunt din 1150, 1172 iar din 1231 principii bolohoveni apar antrenaţi în lupte cu Haliciul, Kameneţul, polonezii, tătarii iar între 1146-1254 sunt pomeniţi în documente brodnicii, localizaţi între principatele Halici la vest, Vladimir- Volânschi la NV şi Kiev la E.

Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca românii din ţara brodnicilor şi bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul maramureşenilor.

Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV. În Volânia, Podolia, Kiev şi Galiţia se găsesc sute de denumiri care arată o concentrare a elementului românesc pe care slavii îl numeau volohi, bolohi, vlahi, vlasi, etc.

Identitatea denumirilor de râuri şi localităţi din Moldova şi zona amintită poate fi explicată ori prin aducerea lor în Moldova din nord ori invers.

Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow.

Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei.

În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, cneazul rus al Haliciului. Amănuntele permit să se admită că ţara voievodului român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi.

Huţulii localizaţi în zona muntoasă a Galiţiei, ar fi după Eminescu, daci slavizaţi vorbind un subdialect al limbii slave, cu influenţe polone şi mai ales româneşti (terminaţia ,,escu”, nume de persoane, port, fizionomie).

Şi Miklosich găsea un caracter românesc numelui huţulilor şi un caracter absolut românesc tuturor munţilor lor, felului de viaţă, tehnicii şi pregătirea brânzei.

Cronicarul polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,ruteni, valahi şi lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.[ În documentul obţinut de Drăgoşeştii din Maramureş de la patriarhul Constantinopolului ca protectori ai ortodoxiei se îngrijeau ca legea românilor să fie respectată şi în Galiţia unde existau numeroase sate de ,,drept valah“.

Acelaşi Dlugosz pomeneşte de o expediţie polonă în Moldova la 1359 înfrântă într-o pădure din ţara Şipeniţului.

În Pocuţia e pomenit la 1378 proprietarul Alexandru Românul. Şi o inscripţie runică din insula Sjonhem menţionează în aceste părţi o ţară a vlahilor.

În 20 ianuarie 1388, Petru I Muşat în unire cu fratele şi co-regentul său Roman, împrumută pe socrul său Vladislav, regele Poloniei, cu 4000 de ruble reduse mai apoi la 3000 de ruble (493,440 kg argint fin)  primind zălog Haliciul, înlocuit apoi cu Pocuţia, pentru cazul în care suma nu ar fi fost restituită în trei ani.

,,Noile hotare“ nu erau deloc un ţinut străin dat fiind prezenţa elementului românesc în zonă, arătată mai sus. N. Iorga afirmă că de fapt acest act însemna o cesiune.

Lui Petru îi trebuia la nord, hotar pe Nistru iar regele Poloniei nu îl putea ceda chiar când trebuia să facă dovada destoiniciei sale ci vându sub forma unui împrumut, teritoriul încălcat de moldoveni (vine în sprijinul acestei teze şi formula ,,să-i rămână” din act).

Aceasta era o practică feudală şi asupra Poloniei se întinsese influenţa noului sistem ungar. Ca să nu dăm exemple mai îndepărtate vom aminti doar că între 1331 şi 1463, Podolia este cumpărată, răscumpărată, cedată ca moştenire de câteva ori între Lituania şi Polonia sfârşind la 1463 când Polonia o răscumpără adunând banii printr-un impozit aplicat locuitorilor provinciei. Polonezii nu au avut intenţia să plătească şi nici nu au restituit suma niciodată Moldovei.

Petru îşi întinse administraţia în Pocuţia, ţinut cu 15 oraşe. Alexandru cel Bun la 1411 stăpânea şi el Pocuţia cu Sniatynul şi Colomeea. Când Moldova arăta slăbiciune, Polonia reocupa acest ţinut.

În 1490, Ştefan cel Mare s-a socotit îndreptăţit să reia Pocuţia pe care Ştefan (fratele lui Iliaş) o pierduse. Detaşamente ale oştirii Moldovei au pătruns în Pocuţia şi la 22 august trupele lui Ştefan cel Mare deţineau deja Colomeea, Halicul şi asediau cetatea Sniatyn, polonezii propunând negocieri în rezolvarea litigiului.

Prin victoria de la Codrii Cosminului, Ştefan îşi întăreste autoritatea. Polonezii vor tergiversa tratativele şi ca urmare în octombrie 1502 trupele domnului Moldovei au pătruns în Pocuţia prin locuri neştiute de poloni. Ştefan cel Mare a numit în fruntea administraţiei provinciei, moldoveni, a preluat veniturile provinciei, a reglementat ridicarea la oaste şi în paralel invită partea adversă la tratative.

Ca dovadă de încredere îşi va retrage mai târziu administraţia însă comisia de delimitare a frontierei româno-polone între Nistru şi munţi nu se poate forma din lipsa delegaţiei polone.

Ca urmare el îşi reinstalează administraţia în provincie. În 22 nov. 1503 Ştefan trimite pe solul său Luca la Liublin pentru a-l îndupleca pe regele Poloniei să renunţe la Pocuţia. Polonezii nu mai dispută acest teritoriu până la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare.

Urmaşul lui Ştefan cel Mare, voievodul Bogdan în primăvara lui 1509 a alungat garnizoanele polone din Pocuţia. Va trece şi Nistrul, asediind cetatea Cameniţa, va înainta până la Lemberg unde se zice că a lovit cu suliţa poarta cetăţii de a rămas semn în poartă şi aduce înapoi clopotele din bisericile prădate şi o mulţime de ruşi pe care-i colonizează în nordul Moldovei.

Pocuţia a constituit obiect de dispută între Moldova şi Polonia pe tot parcursul istoriei medievale. În vremea lui Petru Rareş existau în Pocuţia 13 oraşe şi târguri şi câteva sate locuite atât de ruteni cât şi de moldoveni care se conduceau după jus valachicum. Cronicarul Ureche referindu-se la Pocuţia notează: ,,Văzând Pătru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa, gândi cu sabia să o ia.”

În decembrie 1530 trupele moldovene iau în stăpânire principalele târguri şi cetăţi ale Pocuţiei, Rareş lăsând 12 garnizoane pentru pază. După ce polonezii vor alunga garnizoanele moldovene, domnul Moldovei cu 20000 ostaşi intră în Pocuţia însă în august 1531 suferă o severă înfrângere la Obertyn.

Pe tema Pocuţiei, Rareş mai poartă discuţii cu Ferdinand de Habsburg compromisul fiind un armistitiu pe 3-4 ani iar Poarta îl anunţă că i-ar recunoaşte pe veci Pocuţia dacă l-ar ajuta pe Ioan Zapolya. Acelaşi subiect îl au tratativele de la Cracovia din 1538.

Din veacul al XVI-lea la Lemberg există o suburbie moldovenească, biserică moldovenească cu ctitorul Constantin Corniac şi bourul moldav zugrăvit pe zid.

Arhivele din oraş găzduiesc un întreg capitol de viaţă românească dincolo de hotarele Moldovei.

Numeroase şi bine organizate coloniile de români din Polonia sudică îşi aveau crainicii lor care conduceau districtele româneşti din Galiţia. La 1568 erau crainici în stărostiile Premysl, Sambor, (cu zeci de sate), Sanok.

Mihai Viteazul a trimis pe Baba Novac cu circa 7000 oşteni şi pe Deli Marcu cu alţi 3500 în Pocuţia cu scopul de a face demonstraţie de forţă şi de a întârzia riposta Poloniei la opera unificatoare a voievodului.

După ce între 1388 şi 1530 cu unele mici întreruperi Pocuţia aparţinuse Moldovei, la 1772 este împărţită între Austria şi Polonia.

Pe 20 mai 1919 comandamentul aliat şi Polonia (care nu mai putea respinge atacurile detaşamentelor ucrainiene) cer României să ocupe Galiţia Orientală.

Între 20 mai şi 24 august se va afla sub ocupaţia trupelor române Pocuţia cu oraşele Kolomyja, Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow.

Intervenţia românească a provocat o reacţie violentă a ucrainienilor.

Pocuţia, ca de altfel întreaga Galiţie Orientală era un mozaic de populaţii ucrainieni, polonezi, evrei, germani, ruşi, români.

Deşi cu trupe în zonă şi cu puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocuţia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române să rămână în Pocuţia”), România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei.

La Riga e semnat în martie 1921 tratatul care stabileşte graniţa Poloniei incluzând Pocuţia şi Lwowul, după ce pe tot parcursul războiului Galiţia şi-a schimbat de mai multe ori ocupantul.

Din perioada celui de al II-lea război mondial, Pocuţia e parte a Ucrainiei, în regiunea Ivano-Francovsk.

 

Prof.Viorel Dolha

03/03/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Originile rusofobiei la români si istoria relaţiilor tensionate ruso-române din ultimele două secole

1878 este identificat drept anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna“.

Poporul nostru şi-a schimbat sentimentele faţă de vecinii de la Răsărit după ce aceştia, aliaţi în lupta contra turcilor, ne-au trădat la negocierile de pace şi ne-au ameninţat cu războiul.

Caricatura politica aparuta in presa occidentala din 1877 infatisand tendintele expansioniste ale Rusiei in Balcani si Asia Mijlocie

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, se pare, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, “şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie.

Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci“, după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu mult entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Timp de decenii înaintea acestui război – vom vedea – blestemat pentru poporul nostru, imperiul ţarist şi-a făcut o abilă propagandă în Peninsula Balcanică (şi, implicit, în Principate), prezentându-se drept apărătorul ortodoxiei, urmaşul Imperiului Bizantin şi eliberatorul de sub jugul turcesc.

În ţara noastră, mai ales călugării ruşi, în număr foarte mare, au acreditat la ţară, în rândul maselor, această idee. De aceea, în momentul în care ruşii chiar au intrat cu armata în Moldova şi Muntenia, populaţia nu numai că i-a întâmpinat cu o explozie uriaşă de bucurie, dar i-a şi ajutat să lupte împotriva turcilor.

În 1806, după ce Rusia a ocupat Moldova, numai zvonul că ar urma să se apropie o oaste şi de Bucureşti a fost suficient pentru ca populaţia să nu-şi mai ascundă ura faţă de turcii care jefuiau ţara de secole şi să măcelărească garnizoana. Când pâlcul de soldaţi ruşi condus de generalul Miloradovici a intrat în oraş, Bucureştiul era deja curăţat de armata turcă.

Iniţial, românii îmbrăţişaseră cauza „Sfintei Rusii“

Boierimea, care era clasa conducătoare autohtonă, a fost, de asemenea, favorabilă la început ruşilor. Neagu Djuvara relatează cum privea pătura înstărită conflictul ruso-turc ca pe o şansă de eliberare de sub jugul otoman. „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole.

O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajazeră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000.

Cei mai mulţi proveneau dintre ţărani, însă erau din toate straturile sociale, inclusiv din marea boierime, ca de pildă fraţii Mihail şi Pârvu Cantacuzino (ultimul, care era şi mare ban al Craiovei, a căzut în luptă)“.
Numărul românilor înrolaţi în armata rusă este absolut remarcabil, în condiţiile în care turcii interziseseră de foarte mult timp dreptul Principatelor de a mai avea armată proprie, iar domnitorii fanarioţi impuşi începând cu 1711 apelau, ca forţe de menţinere a ordinii, mai ales la străini (de obicei, albanezi).

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia celor două provincii româneşti era undeva, pe la două milioane de locuitori, ceea ce înseamnă că peste 1% dintre bărbaţi se înrolaseră în această armată străină, rusească, în războiul contra turcilor!

Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii“ ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri, cei care alcătuiau ceea ce în jargon modern numim «clasa politică», începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului“.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii nemaiîntâlnite şi nemaiauzite până atunci la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Practic, în acele momente s-a pus sămânţa rusofobiei poporului român.
Acest comportament, manifestat nu numai faţă de români, ci şi faţă de celelalte popoare cu care au intrat în contact, a indus aceste sentimente profund resentimentare la toţi vecinii Rusiei: ţările baltice, polonezi, unguri, cehi, finlandezi, chinezi, afgani, iranieni.
Unele dintre mărturiile acestor atrocităţi inimaginabile vin chiar din tabăra ocupanţilor de la răsărit.

Contele francez Langeron, ofiţer în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în Memorii un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788, titlul întâmplării fiind grăitor: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor“.

Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari care nu au răspuns la interogatoriu şi a dat ordin ca un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă în timp ce temperatura coborâse la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat.

Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.

„Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii ruşi se dedau în Moldova“

Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva.

Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic altceva de făcut decât să-ţi iei singur cele ce-ţi trebuie – ceea ce se şi face de obicei, şi să laşi banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna“.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu mai erau, în marea lor majoritate, favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita“ să se întoarcă acasă după ce se încheie conflictul. Se ajunsese, spre cumpăna anilor 1800, la o situaţie paradoxală, dar atât de familiară României de-a lungul timpului, în care clasa conducătoare nu ştia care e răul mai mic.

Iată ce scria contele de Ligne în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă“.

Contele de Langeron sintetiza felul în care ajunseseră să fie priviţi ruşii, după ce, iniţial, beneficiaseră de un mare capital de simpatie: „Partidul rus era cel mai slab, sau, mai bine zis, ca şi inexistent“.
Ocupaţi de ruşi, muntenii şi-au schimbat atitudinea de la sprijin la piedici puse pretutindeni armatei invadatoare, care jefuia şi ucidea cu o sălbăticie cutremurătoare. În urma „săpăturilor“ făcute de boierii munteni la temelia ocupaţiei ruse, pe care în faţă o sprijineau, iar în ascuns o sabotau, în primăvara anului 1809 s-a consemnat o mare înfrângere a acestora.

Ruşii pregătiseră în secret o ofensivă asupra cetăţii Giurgiu, deţinută de turci. Îl mituiseră pe comandantul garnizoanei şi obţinuseră de la acesta promisiunea că, în ajunul atacului, va evacua artileria şi cea mai mare parte a trupelor, urmând ca, la momentul decisiv, să părăsească Giurgiul şi cu restul efectivelor.

Boierul Filipescu, care încurajase legătura amoroasă dintre fiica sa şi comandantul rus Miloradovici, a spionat actele de pe biroul generalului şi a dat de ştire la Istanbul. Turcii l-au schimbat pe şeful garnizoanei Giurgiu, pe care au fortificat-o suplimentar, iar atacul rus a fost un dezastru.

Coperta ziarului “Dimineata” din mai 1912, cind se implineau 100 de ani de la anexarea Basarabiei de catre Rusia

Napoleon ne-a salvat de la statutul de gubernie.

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau, nici mai mult, nici mai puţin decât anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a decis să invadeze Rusia, s-a dovedit întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.

Dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România s-a procopsit cu problema Basarabiei, sunt neclare şi în acest moment, după 200 de ani.
În contextul în care invazia franceză în Rusia era iminentă, nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace în urma căreia Imperiul Otoman a pierdut Basarabia.

Actele s-au semnat pe 28 mai 1812, iar trei săptămâni mai târziu, Napoleon invada Rusia. Puţină răbdare le-ar fi adus turcilor condiţii mult mai avantajoase la încheierea păcii cu ruşii.
S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite pe acest subiect. Un lucru e însă cert: turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele-vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă prea târziu. „Dar nu era destul ca să ne luăm noi îndărăt Basarabia“, concluzionează Neagu Djuvara.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate: ruşii intenţionau să transforme Moldova şi Ţara Românească în gubernii ţariste. Comentariul contelui de Langeron, ofiţer în armata ţaristă, arată adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră“.

„Toţi călătorii spun că ţinuturile acelea sunt cu totul pustiite“

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit infinit mai hrăpăreţi decât turcii, iar acest lucru l-au simţit românii chiar în timpul ocupaţiei dintre 1806-1812. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident“: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare ballot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie.

La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă“.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în cea mai neagră situaţie din istoria cunoscută. Iată ce raporta către superiori un ministru al Saxoniei la Constantinopol, pe 10 septembrie 1812: „Domnitorii aceştia (n.r. – fanarioţii Gheorghe Caragea la Bucureşti şi Scarlat Callimachi la Iaşi), care vor ocârmui cele două Provincii de dincolo de Dunăre, se vor putea îmbogăţi numai dacă vor rămâne multă vreme în scaun.

Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de multă grijă ca să arate iar aşa cum au fost mai înainte“.

Pe la 1830, românii se săturaseră deja de „fraţii creştini“ ruşi. Iată cum consemnează Neagu Djuvara această întorsătură în sentimentele poporului nostru faţă de vecinii din Răsărit: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment aproape generalizat în toate păturile populaţiei, cu excepţia câtorva personaje sus-puse sau a câtorva ofiţeri orbiţi de luxul şi de strălucirea ofiţerilor ţarului“.

Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint+Marc Girardin printr+o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându+se, venind înapoi şi întorcându+şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!“.

In 1878, dupa victoria contra Turciei, Rusia ne-a luat si ultimele trei judete din Basarabia, dindu-ne in schimb Delta Dunarii si Dobrogea

„Războiul“ ruso-român de la 1878

Consolidarea „simpatiei“ pe care poporul român avea s+o nutrească din acel moment pentru totdeauna faţă de ruşi avea să se producă însă chiar după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Eludate de istoriografia comunistă, gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute de poporul român.

Practic, după ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de însuşi Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda eforturilor disperate făcute de domnitorul Carol şi de clasa conducătoare, în frunte cu I. C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

A fost un duel dur pe teren diplomatic, în care românii au reuşit să intercepteze telegrame compromiţătoare ale ruşilor, au dus o puternică activitate de lobby pe lângă marile puteri, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între armata română şi cea rusă, care staţiona deja pe teritoriul ţării noastre.

Schita cu armata rusa defiland prin fata tarului Alexandru al II-lea la intrarea in Ploiesti, in 1877

Buni în faţa Plevnei, „uitaţi“ la tratative

Cel mai grav este că ruşii au practicat un dublu limbaj, ţarul Alexandru al II-lea dându-le lui Brătianu şi Carol, pe de o parte, asigurări că România „nu va regreta niciodată intrarea în război“, iar pe de altă parte, urmărind să anexeze Sudul Basarabiei ca fiind „teritoriu turcesc“!

La 16 ianuarie 1878, guvernul Rusiei anunţa public intenţia de a reocupa cele trei judeţe basarabene, oferind României, drept compensaţie, Dobrogea. Domnitorul Carol nu s-a împăcat cu situaţia, i-a trimis personal o scrisoare ţarului în care se declara împotriva planului şi menţiona: „Îndrăznesc a nădăjdui că Guvernul Majestăţii Voastre va găsi o soluţiune ce n-ar micşora demnitatatea României şi ar ocroti interesele sale“.

Lucrurile s-au tensionat tot mai tare, pe măsură ce devenea evident că ruşii n-au de gând să se răzgândească. Tratatul de pace dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano, în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României“, modul în care au procedat „aliaţii“ ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica.

Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României“) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria“.

Ruşii asediază Bucureştii, Carol se refugiază în Oltenia

Desen din “The Illustrated London News” care infatiseaza armata rusa intrand in Bucuresti, in 1877

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti şi de încercarea acestuia de a câştiga simpatia Cabinetelor europene în favoarea cauzei româneşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti.

Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române».

Deloc intimidat de avertisment, Carol I a replicat: «O armată care a luptat la Plevna în faţa Împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmat㻓, scrie Damean în aceeaşi carte.

„O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»“, se consemnează în lucrarea numită mai sus.

„(…) fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia.

Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, când trupele ruseşti, istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să fie măcelărite în Muntenia“, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II“ despre aceleaşi evenimente.

„Prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită“

Le Journal illustre – sosirea tarului Alexandru al II-lea in gara din Ploiesti, 1877

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea. În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu.

„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit“, scrie Stoenescu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) avea să consemneze despre acel episod: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă.

Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna“.

Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist.

A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile“.

Atentatele, trădarea, tezaurul, Basarabia, Bucovina…

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I. C. Brătianu şi fiul său, Ionel I. C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui“.

În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat“, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori şi agenţi ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.

Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, le-au dat noi motive de resentimente românilor.

A urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.

După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei şi a Transnistriei, nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.

http://mateiudrea.wordpress.com

03/03/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: