CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

SUPRAVIETUIREA ROMANITATII SI PECETEA IDENTITATII NOASTRE IN SECOLUL GLOBALIZARII


 

 

salut-romanesc

Pecetea identitatii

 

O serie de gânditori privesc entităţile colective de genul culturilor sau naţiunilor asemeni unor organisme vii, care traversează toate stadiile aferente unei individualităţi biologice: de la copilărie, trecând prin maturitate şi sfârşind cu senectutea ca stare prevestitoare a sfârşitului.

Alţii consideră aceste entităţi colective ca fiind articulate în jurul câte unei idei.

Ele trăiesc astfel câtă vreme această idee reuşeşte să emane suficientă putere de atracţie pentru energiile umane menite să o reprezinte în faţa universalităţii. Teologia ortodoxă afirmă chiar că rosturile ultime ale acestor entităţi colective, în special ale neamurilor, au un caracter transcendent.

Esenţele acestora nu sunt altceva decât creaţii divine. Ele reprezintă acele “permanenţe” care nu au cum să dispară definitiv, nici măcar acum, când ne aflăm în plină eră a “globalizării”.

Chiar dacă şi în ceea ce priveşte aceste proiecte globalizante la scară europeană sau chiar mondială putem vorbi de o “idee”, sunt prezente nişte deosebiri fundamentale faţă de organicitatea manifestată de culturile sau neamurile care s-au afirmat până acum în cadrul istoriei. Căci în zilele noastre avem de-a face cu idei mai degrabă artificiale, ce ţin de ingineria socială.

Ele sunt născute mai mult din dorinţa pragmatică de a subordona totul unei concepţii uniformizante cu caracter materialist.

Dar nu numai atât. Aceste idei sunt izvorâte şi din dorinţa mai mult sau mai puţin mărturisită de a “dizolva” toate structurile tradiţionale, naţionale sau religioase, care prin însăşi natura lor reprezintă un obstacol incomod pentru monocultura umanismului materialist şi raţionalist.

Avem de-a face cu o tensiune mocnită, care îi opune, pe de-o parte, pe cei aflaţi în posesia pârghiilor economice şi politice, iar pe de alta, acele energii spirituale care încă mai gravitează în sfera de atracţie a ideilor-forţă care reprezintă pecetea identităţilor colective.

Când a fost nevoie, de-a lungul istoriei oamenii nu au pregetat să-şi dea şi viaţa pentru apărarea acestora. Astfel a fost şi cazul României în secolul trecut, care a dat numeroşi martiri pentru neam şi credinţă prin opoziţia cu toată fiinţa lor faţă de un proces cu aceleaşi finalităţi cu cel la care suntem martori acum: “comunizarea”, dezintegrarea valorilor tradiţionale şi instaurarea unui totalitarism feroce de factură materialist-atee. Direcţia în care se îndreaptă astăzi întreaga lume este una asemănătoare, numai că brutalitatea a fost înlocuită de o serie de pârghii şi metode de persuasiune mai subtile.

De pildă elitele intelectuale din domeniile “umaniste” pot să-şi câştige existenţa practic numai cu preţul alinierii la trendul oficial, al “corectitudinii politice”.

Ca disident de la această linie nu e neapărat obligatoriu să fii persecutat. Dar, pentru început, nu eşti luat în seamă, eşti exclus din zona vizibilă, din sferele de unde se poate influenţa opinia publică.

Iar dacă cineva totuşi reuşeşte să ajungă acolo, etapa următoare e cea a “demonizării”, a linşajului mediatic, produs prin implicarea acelui regiment de intelectuali ai oficialităţii, care pretind a pune monopol pe ideile de bine şi de moralitate.

De fapt, cea mai mare parte a acestora face parte mai degrabă din categoria oamenilor adaptabili oricărui context: ieri cel comunist, azi cel globalist. Aşteptând să vadă ce va aduce ziua de mâine, când caracterul lor cameleonic îi va îndruma cum să se orienteze. Atunci vor spune că au dat dovadă dintotdeauna de spirit critic, chiar şi atunci când au fost implicaţi din plin în contextul anterior.

Nu putem întrevedea de pe acum ce va aduce această zi de mâine. Dar e posibil ca raţionalităţii şi totodată caracterului utopic al unor proiecte colective la scară largă să li se opună tot mai mult elementele de ordin iraţional care au fost nesocotite în mod deliberat.

E vorba de acele sentimente care determină identităţile colective tradiţionale, coagulate printr-un liant mult mai solid şi mai profund decât nişte simple idei născocite de mintea umană. Vremurile pe care le trăim acum abundă de semne în această direcţie, iar dispariţia barierelor din actuala Uniune Europeană nu face de fapt decât să accentueze aceste realităţi.

Contextul este cel al unui proces de migraţie fără precedent. Ne referim aici în special la neamul românesc, deşi nu e singurul afectat de acest proces. În cadrul acestuia toate popoarele europene se văd confruntate cu probleme de identitate. Milioane de români s-au stabilit pe alte meleaguri, unde încearcă să-şi găsească un rost mai bun decât în propria patrie.

Aceasta a ajuns o ţară condusă de o clasă politică incompetentă şi coruptă, care s-a dovedit incapabilă de a crea o atmosferă menită să stimuleze acele elanuri colective care ar putea duce la redresarea României.

Şi nu ne referim aici la o posibilă propagandă găunoasă de stat, ci pur şi simplu la crearea unui cadru propice şi a unei atmosfere salubre, care să încurajeze munca cinstită, valoarea umană şi conduita onestă.

În faţa acestui val de compatrioţi care a străbătut continentul european până la celălalt capăt al său, au fost ridicate însă în numeroase ţări o serie de afirmaţii alarmiste, menite să trezească acele forţe iraţionale din sufletele popoarelor respective. Anume că “românii” ar reprezenta un pericol pentru aceste culturi, că le-ar submina temeliile civilizaţiei lor, că ar strica piaţa forţei de muncă sau ar greva fondurile de asigurări sociale, etc.

O asemenea zvonistică nu s-a dat în lături de la exagerări şi mistificări, prin asocierea generalizantă a românilor cu romii, adică cu ţiganii. Realitatea este însă aceea că, pe lângă aceste aspecte reale, anume migraţia cetăţenilor români de etnie ţigănească (sau romă), sau cazurile celor care nu urmăresc munca, ci doar beneficiile sociale, cea mai mare parte a românilor plecaţi în occident a plecat la muncă cinstită.

Ei reprezintă chiar o forţă de muncă utilă, de multe ori chiar extrem de calificată, pentru ţările de adopţie. Sunt ţări cu un nivel de civilizaţie ridicat, dar care se confruntă totodată cu o mare problemă privind rata natalităţii. Soluţia este aici una singură: imigraţia, importul de forţă de muncă.

Fără acest fenomen, ţările respective ar merge încontinuu pe o pantă descendentă, spre un declin inevitabil. Germenii care le afectează identitatea lor profundă trebuie căutaţi prin urmare mai degrabă înlăuntrul lor şi nu în cei care vin din afară.

Dar şi poporul român, la rândul său, îşi are propria substanţă profundă de ordin sufletesc. Şi care se află în aceste vremuri în faţa unui fenomen fără precedent din istoria neamului nostru: milioane de români trăiesc şi muncesc în afara graniţelor ţării.

Cu siguranţă că în suflet ei îşi poartă dorul de casă, dragostea pentru tot ce înseamnă identitate românească, obiceiuri şi credinţă străbună. Cu siguranţă că în sinea lor le mijeşte speranţa că într-o bună zi le va merge mai bine decât în ziua în care au fost nevoiţi să plece pe alte meleaguri. Chiar şi acolo unde s-au stabilit, pe tot întinsul continentului european, românii nu se comportă asemeni unor indivizi izolaţi, puşi doar pe propria căpătuială.

Acest individualism le este străin celor mai mulţi dintre ei. Pretutindeni s-a reuşit închegarea de comunităţi româneşti, insule de păstrare a tradiţiilor şi de cultivare a propriei identităţi. Peste tot se înfiinţează noi parohii, nuclee în jurul cărora se adună românitatea, aşa cum a făcut-o încă din negura vremurilor, când încă nici nu existau formele statale. Astăzi aceste forme există, ce-i drept, dar sunt golite de orice fel de conţinut. Ele nu mai sunt în niciun fel de relaţie cu profunzimile sufletului românesc.

Acesta continuă să existe şi să supravieţuiască conform peceţii care îl defineşte, dar simţindu-se străin atât în propria ţară, cât şi pe meleaguri îndepărtate. Îşi trăieşte astfel, mai departe, în mod discret, această idee care l-a caracterizat dintotdeauna: cea a firescului credinţei creştine a unui neam care s-a născut deja astfel.

În vremuri ca cele de acum, când asemenea idei sunt mai puţin relevante la scară politică mondială, românitatea supravieţuieşte cu gândul şi cu speranţa zilei de mâine, cu nădejdea că Dumnezeu îşi va întoarce faţa către ea atunci când va veni ceasul potrivit. Azi e încă vremea altora. Dar ziua de mâine va aparţine celor care au ştiut să rabde până la sfârşit, când va veni cu siguranţă şi momentul lor.

Bogdan Munteanu – Permanente, prin FrontPress.ro

08/02/2014 - Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: