CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ADEVĂRATA ISTORIE A BASARABIEI , HĂRŢILE MOLDOVEI DE-A LUNGUL TIMPULUI ŞI NEGAREA OCUPAŢIEI RUSEŞTI

 

Ocupaţie moldovenească: negarea ocupaţiei ruseşti

 

 

Chiar va dispărea Moldova dacă se va afirma – adevărul – că Rusia a ocupat estul Moldovei în 1812?!

Lipsă de logică e puţin spus…

Celor care se lasă buimăciţi de dondăneala anti-moldovenilor le propun un exerciţiu de imaginaţie:

  • Dacă hoarda de slujbaşi ai Rusiei neagă faptul ocupaţiei ruseşti din 1812, cum explică ei retrocedarea în 1856 către Moldova a celor trei judeţe sudice – Cahul, Bolgrad şi Ismail? O consideră ocupaţie? Ocupaţie moldovenească a pământurilor moldoveneşti?

  • Dacă Rusia n-a ocupat estul Moldovei în 1812, reiese că nici Austria n-a ocupat nord-vestul Moldovei în 1774? Şi nici turcii n-au ocupat Chilia şi Cetatea Albă în 1484? Adică oricine năvălea peste moldoveni şi le răpea pământurile, o făcea cu acordul moldovenilor?!

  • Cum s-ar fi manifestat aşa-zişii „statalişti” dacă statul de dincolo de Prut s-ar fi numit azi Moldova? (pauză de gândire)

Răspunsul la ultima întrebare e cât se poate de simplu şi e luat din istoria de care se tem „fruntaşii” zilei: situaţia dată a existat!

Începând cu 1812, statul de dincolo de Prut s-a numit Moldova, iar ruşii au inventat o altă ţară – Basarabia, populată desigur cu basarabeni.

Aşa că „poporul moldovenesc” pe care se avântă să-l reprezinte astăzi tot felul de lepadaturi, ar fi fost azi „poporul basarabean” cu limba corespunzătoare – „basarabeană”. Oricâtă românofobie ar clocoti în indivizii în cauză, aceştia înţeleg foarte bine (sper) că de n-ar fi fost gura de aer naţional dintre anii 1918 şi 1940, azi n-am mai fi moldoveni. Demonstraţia e aproape, e dincolo de Nistru!

***

Orice eveniment istoric este complex în sine. Complexitate pentru înţelegerea căreia este obligatorie raportarea şi la alte evenimente istorice (şi ele complexe în sine), la prima vedere separate, dar care relevă un tablou, peste secole, unitar.

Hărţile de mai jos indică schimbările hotarelor Moldovei începând cu domniile urmaşilor lui Ştefan cel Mare până în prezent.

Concluzia principală care rezultă din istoria modificărilor teritoriale prin care a trecut statul Moldova este că pe tot parcursul existenţei sale, Ţara Moldovei, în hotarele ei tradiţionale recunoscute, a avut toate pământurile libere şi conduse de moldoveni doar de patru ori (perioadele medievale sunt aproximative):

  1. între 1426 şi 1436

  2. între 1465 şi 1484

  3. între 1918 şi 1940

  4. între 1941 şi 1944

Un total de numai 54 de ani de integritate statală moldovenească!

Dar „idealul” născut de domniile lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare a persistat în timp, şi, deşi istoria n-a fost deloc blândă cu Moldova, moldovenii au reuşit, pentru o scurtă perioadă ce-i drept, să aducă toate pământurile moldoveneşti în cadrul propriei ţări – România.

Tradiţional, hotarele Moldovei sunt Carpaţii, Nistrul, Dunărea şi Marea Neagră.

 

 

 

Odată cu înfrângerea de către otomani a armatei lui Ştefan cel Mare în 1484, sud-estul Moldovei începe să fie administrat direct de către turci, spre deosebire de restul Moldovei asupra căreia îşi vor manifesta doar suzeranitatea.

Astfel, întâi ţinuturile Chiliei şi Cetăţii Albe, iar mai apoi şi cel al Tighinei sunt transformate în raiale, teritorii în care se aplicau legile otomane şi în care staţionau permanent trupe ale sultanului.

În teritoriul rămas sub controlul domnitorilor Moldovei se aplicau legile locului, moschei nu puteau fi construite, iar prezenţa militară a turcilor nu era permanentă. Totuşi ţara era vasală, bir se plătea, iar domnii trebuiau confirmaţi de sultan.

 

 

 

 

La începutul secolului al 18-lea, în urma conflictelor militare tot mai dese cu Imperiul Rus, dar mai ales după trădarea din 1711 a lui Dimitrie Cantemir, Poarta Otomană formează o nouă raia, în ţinutul Hotinului.

 

 

 

 

În 1774 Imperiul Austriac (al Habsburgilor) ocupă nord-vestul Moldovei, pe care începe să-l denumească Bucovina.

 

 

 

În 1792 Rusia devine vecin cu Moldova. După ocuparea litoralului nordic al Mării Negre, Imperiul Rus începe colonizarea acestuia în special cu velicoruşi, a cărei consecinţă se resimte şi azi (sudul rusofon al Ucrainei).

 

 

 

 

După ce în 1792 a ocupat teritoriile estice ale Statului Polono-Lituanian, Rusia ocupă în 1793 şi restul teritoriului acestuia, aflat în vecinătatea Moldovei.

 

 

 

 

Pe 16 mai 1812 Rusia ocupă estul Moldovei.

Intenţia Imperiului Rus a fost anexarea ambelor principate române, ca mai apoi să insiste doar pe anexarea întregii Moldove, după – pe anexarea Moldovei dintre Siret şi Nistru, iar odată cu creşterea pericolului napoleonian să ajungă să ceară doar ţinuturile moldoveneşti aflate sub conducerea directă a turcilor, adică Hotinul, Tighina, Cetatea Albă şi Chilia.

Însă în rezultatul manevrelor diplomatice Imperiul Rus pune mâna şi pe ţinuturile aflate sub controlul domnilor moldoveni (Soroca, Orhei, Lăpuşna, Tigheci şi cea mai mare parte a ţinutului Iaşi). La fel ca în cazul anexării nord-vestului Moldovei de către austrieci, anexarea jumătăţii răsăritene a Moldovei s-a făcut cu încălcarea normelor internaţionale, prin cedarea unui teritoriu vasal (autonom).

Spre deosebire de statutul pe care îl avea Moldova în calitatea sa de vasal al turcilor (legi proprii, limbă proprie, biserică proprie), pământurile moldoveneşti ocupate de ruşi sunt integrate complet în imperiul rus, legile locale fiind înlocuite de cele ruseşti, limba rusească devine singura oficială, biserica moldovenilor este trecută ilegal în subordinea celei ruseşti.

 

 

 

 

În 1856, ca urmare a înfrângerii suferite în Războiul Crimeii, Rusia este obligată să retrocedeze Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail.

 

 

 

 

În 1859 Moldova şi Muntenia se unesc sub conducerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza.

Un lucru extrem de important pe care îl omit intenţionat anti-moldovenii aflaţi în slujba Rusiei este că Unirea din 1859 a fost făcută şi de moldovenii din stânga Prutului, din actuala Republică Moldova – Cahul, şi de moldovenii din sudul Basarabiei, din actuala regiune Odesa a Ucrainei – Ismail şi Bolgrad, dar şi de moldovenii din nordul ocupat al Moldovei, azi în regiunea Cernăuţi a Ucrainei – Herţa.

Actul Unirii Moldovei şi Munteniei a fost expresia voinţei tuturor moldovenilor liberi şi a fost singura cale de a rezista în faţa ambiţiilor expansioniste ale ruşilor.

 

 

 

 

În urma războiului cu turcii din 1877-1878, Rusia re-anexează judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, fiind de acord cu trecerea Dobrogei sub controlul României.

Deşi schimbul respectiv pare a fi echitabil, atât teritorial, cât şi economic, faptul că Rusia a oferit un teritoriu ce nu-i aparţinea – Dobrogea – în schimbul altui teritoriu care la fel nu era al ei, este elocvent în privinţa politicii duse de Rusia.

În acelaşi fel Rusia a procedat şi după al doilea război mondial când a acordat Lituaniei şi Poloniei teritorii asupra cărora nu avea niciun drept.

În privinţa celor trei judeţe moldoveneşti re-ocupate de ruşi a mai contat şi faptul că administrarea Dobrogei ca o exclavă nu era convenabilă, dar şi faptul că Rusia nu admitea retrocedarea teritoriilor pe care le-a ocupat cândva.

 

 

 

 

După ce la 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească, în hotarele pământurilor moldoveneşti ocupate de ruşi în 1812, şi-a declarat independenţa faţă de Rusia (lucru la fel ignorat de ţipătorii pro-ruşi), la 27 martie 1918 moldovenii dintre Prut şi Nistru decid să se unească cu România, care la acea dată înseamna, practic, doar vestul Moldovei.

În condiţiile în care sudul României, Muntenia şi Dobrogea, era ocupat de armatele Austro-Ungariei, Germaniei şi Bulgariei, regele, guvernul şi armata s-au retras în Moldova, Iaşiul devenind capitală. Cu atât e mai grăitoare voinţa moldovenilor din stânga Prutului de-a reveni în hotarele fireşti, cu cât situaţia în care se afla România era de-a dreptul dezastruoasă.

Or, moldovenii basarabeni au preferat unirea cu o ţară înfrântă în război, ocupată de inamic, obligată să plătească despăgubiri, cu o societate alarmată de consecinţele pierderilor suferite, decât să rămână într-o Rusie în care bolşevicul Lenin promitea marea şi sarea.

Iar celor care contestă Unirea din 27 martie 1918, le recomand să privească atent harta de mai jos. Moldova ocupată de ruşi s-a unit cu Moldova liberă !

 

 

 

 

La 28 noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei (nord-vestul Moldovei istorice) votează „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. E de remarcat menţinerea capitalei României la Iaşi, deşi trupele ocupante austro-ungare, germane şi bulgare au părăsit ţara.

Astfel pentru prima dată după 1484, în 1918 toate pământurile Moldovei s-au unit într-un stat propriu, liber şi independent.

 

 

 

În 1924 ruşii, plănuind re-ocuparea Moldovei dintre Prut şi Nistru, denumită de ei Basarabia, crează în cadrul Ucrainei sovietice aşa-zisa RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească). A se observa teritoriul întins pe care îl avea acestă entitate în raport cu Transnistria sovietică de mai târziu şi centrul aflat la Balta faţă de Tiraspol.

 

 

 

 

Pe 28 iunie 1940 URSS ocupă estul şi nordul Moldovei (Basarabia şi partea de nord a Bucovinei, dar şi ţinutul Herţei).

Ocupanţii ruşi formează aşa-zisa RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) din fostele judeţe interbelice Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina şi Cahul plus o fâşie îngustă de pământ de pe malul Nistrului din cadrul fostei RASSM.

Teritoriul fostelor judeţe Hotin, Ismail, Cetatea Albă, Cernăuţi, Storojineţ şi Rădăuţi, dar şi partea estică a RASSM au fost incluse în Ucraina Sovietică (RSSU).

 

 

 

 

În 1941 România recuperează teritoriile ocupate de sovietici în 1940, continuând să înainteze şi peste Nistru. În teritoriul dintre Nistru şi Bugul de Sud, ocupat de armata română şi de aliaţii germani, a fost instituită o administraţie românească.

 

 

 

 

În 1944 URSS re-ocupă teritoriile moldoveneşti ocupate în 1940, modificând hotarele RSSM, dar lăsând pământuri moldoveneşti în cadrul Ucrainei.

 

 

 

 

Pe 27 august 1991 Republica Moldova îşi declară independenţa faţă de URSS.

Din fostele raioane ale RASSM, Tighina şi câteva sate de pe malul drept al Nistrului, Rusia formează aşa-zisa Pridnestrovie, un stat-marionetă. Câteva localităţi de pe malul stâng rămân loiale Chişinăului, atrăgând de peste 20 de ani furia separatiştilor de la Tiraspol.

 

 

 

 

Deşi formal independentă, Republica Moldova rămâne şi azi, după 20 de la ieşirea din URSS, un stat ocupat de ruşi, atât militar, cât mai ales politic şi economic.

Dar şi religios, prin existenţa Mitropoliei ruseşti conduse de Vladimir Cantarean. În ce priveşte această grupare  anti-moldovenească de clerici trebuie precizat un amănunt: ei îşi zic Mitropolie a întregii Moldove!

Conform logicii fireşti acest lucru ar însemna următoarele:

1) Ruşii nu recunosc existenţa moldovenilor din afara Republicii Moldova, implicit nici a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, adevărata Biserică a moldovenilor, sau 2) Ruşii consideră că jurisdicţia lor se extinde până la Carpaţi, sau 3) Ruşii habar n-au de altceva decât de ei înşişi, denumind Mitropolia rusească din Chişinău după modelul moscovit (Patriarhia Întregii Rusii).

Această uniune de preoţi, apărută odată cu ocupaţia rusească din 1812, când un cleric, G. Bănulescu-Bodoni, proslăvit azi de clericii succesori, pleda pentru ruperea din cadrul Mitropoliei Moldovei, contrar normelor canonice bisericeşti, a eparhiilor moldoveneşti ocupate de Rusia, a slujit şi continuă să slujească stăpânului-patriarh de Moscova, prin extensie – statului rus…

Atitudinea ruşilor faţă de infima Moldovă şi faţă de istoria ei este de înţeles. Ei au istoria lor. Şi conducători care să le bage bine în cap că odată cu admiterea ocupaţiei Moldovei din 1812, vor fi nevoiţi, automat, să recunoască şi ocupaţiile din 1940 şi 1944.

Dar ce-o fi în mintea „moldovenilor”?!!…

Privind retrospectiv istoria zbuciumată a Moldovei se poate afirma cu certitudine că:

  • de ocupaţia turcească am scăpat.

  • de ocupaţia austriacă am scăpat.

Dar când scăpăm de ocupaţia rusească?!

Post-scriptum:

Toţi cei care-şi zic „patrioţi”, „statalişti”, „pragmatici”, „roşii”, „mai roşii”, „rozi”, „de stânga” etc. şi care admit ocupaţiile ruseşti, dar cu precizarea că ruşii, pe lângă războaie, foamete, deportări, crime, deznaţionalizare, au adus moldovenilor şi foloase de genul construirii şcolilor, spitalelor, uzinelor de tot felul, pot fi numiţi oricum, dar nu moldoveni.

Nici măcar mancurţi. Aceşti indivizi sunt slujbaşi conştienţi ai Moscovei. Şi nimic mai mult.

Chiar n-au vrut, ori să nu fi fost moldovenii capabili să-şi construiască şcoli, spitale şi industrie, dacă nu năvăleau (şi rămâneau) ruşii în 1812, în 1940 şi 1944?!…

 

 

SURSA

08/02/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 16 comentarii

Comunistii basarabeni visau la o „Moldova mare”, in cadrul „măreţei” Uniuni Sovietice

 

În perioada stalinistă s-a cerut unirea Moldovei istorice in cadrul URSS.

Acest caz în istoria Moldovei sovietice  este practic  necunoscut.
Nici un cercetător  basarabean, inclusiv şi autorul acestui text, care mai mult de 15 ani a studiat perioada postbelică a istoriei Moldovei, nu a găsit nici o menţiune   directa sau indirecta despre o astfel de initiativa.

Unica sursa  privind aceasta ne-o serveşte lucrarea lui V.Pasat „RSS Moldovenească în perioada stalinistă”.

Înaintarea  armatei sovetice în  1944 şi intrarea ei pe teritoriul Romîniei a insemnat pentru Uniunea Sovetică o nouă situaţie militar-politică, astfel incat onducerea RSSMoldovenesti, apreciind situaţia, a găsit că este moment propice pentru, a veni cu iniţiativa de lărgire teritorială a Moldovei sovietice spre vest, pe seama anexarii   unor judeţe din componenta Romaniei.

Pe 24 august 1944, aflîndu-se la Soroca, Preşedintele Prezidiumului Sovetului Suprem RSSM F.Brovco, Preşedintele Sovetului Comisarilor Poporului republicii T.Constantinov şi interimarul primului secretar CC PC(b)M N.Salogor au semnat şi înaintat  lui Stalin o scrisoare,  in care se propunea inglobarea în  republica moldoveneasca  sovietica,  a 13 judeţe romanesti cu o  populaţie de  aproximativ 2,5 mln. de oameni,incluzand 3 judeţe ale Bucovinei de sud (377 000 oameni) si  2 judeţe ale  Transilvaniei de nord şi Maramureş (306 000 oameni).

Justificîndu-si pretenţiile, conducerea RSSM  comenta ca : „După crearea RSS Moldovenească, mai mult de 3 milioane de moldoveni, ce trăiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu a lor capitala străveche Suceava şi cea nouă Iaşi, cu toate monumente lor istorice şi culturale continuă să rămînă în robia boierilor romini”.

Acest document a fost găsit în arhivele fostului Birou politic CC PCUS, dar pe el nu au fost lăsată nici o menţiune, care ar descrie reacţia conducerii din Moscova privind această iniţiativă.

Trebuie menţionat si că, desi  iniţiativa nu a fost susţinută de conducerea unională, caree avea pentru Romania alte planuri (transformarea acestei ţări în stat-satelit URSS), ideea reunirii întregii Moldove sub controlul sovietic nu s-a stins complet.

Unul din activiştii republicani, care admitea posibilitatea evolutiei  evenimentelor într-o  astfel de direcţie, a fost academicianul A.Lazarev, care în anii 1951-53 era  secretar cu probleme  ideologice al CC al PC (b)din Moldova sovietica.
Fiind o persoană cu o influenţă importantă în rîndurile inteligenţiei sovietice  basarabene , se poate presupune că această idee avea o anumita popularitate în anumite cercuri , iar  semne  privind aceasta,  au ramas  si în documente ale  Biroului CC al PCM  din anii 1950-60.

Aflam asta de la doctorul in istorie basarabean Ruslan Sevcenco,  autorul acestui articol

08/02/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

SUPRAVIETUIREA ROMANITATII SI PECETEA IDENTITATII NOASTRE IN SECOLUL GLOBALIZARII

 

 

salut-romanesc

Pecetea identitatii

 

O serie de gânditori privesc entităţile colective de genul culturilor sau naţiunilor asemeni unor organisme vii, care traversează toate stadiile aferente unei individualităţi biologice: de la copilărie, trecând prin maturitate şi sfârşind cu senectutea ca stare prevestitoare a sfârşitului.

Alţii consideră aceste entităţi colective ca fiind articulate în jurul câte unei idei.

Ele trăiesc astfel câtă vreme această idee reuşeşte să emane suficientă putere de atracţie pentru energiile umane menite să o reprezinte în faţa universalităţii. Teologia ortodoxă afirmă chiar că rosturile ultime ale acestor entităţi colective, în special ale neamurilor, au un caracter transcendent.

Esenţele acestora nu sunt altceva decât creaţii divine. Ele reprezintă acele “permanenţe” care nu au cum să dispară definitiv, nici măcar acum, când ne aflăm în plină eră a “globalizării”.

Chiar dacă şi în ceea ce priveşte aceste proiecte globalizante la scară europeană sau chiar mondială putem vorbi de o “idee”, sunt prezente nişte deosebiri fundamentale faţă de organicitatea manifestată de culturile sau neamurile care s-au afirmat până acum în cadrul istoriei. Căci în zilele noastre avem de-a face cu idei mai degrabă artificiale, ce ţin de ingineria socială.

Ele sunt născute mai mult din dorinţa pragmatică de a subordona totul unei concepţii uniformizante cu caracter materialist.

Dar nu numai atât. Aceste idei sunt izvorâte şi din dorinţa mai mult sau mai puţin mărturisită de a “dizolva” toate structurile tradiţionale, naţionale sau religioase, care prin însăşi natura lor reprezintă un obstacol incomod pentru monocultura umanismului materialist şi raţionalist.

Avem de-a face cu o tensiune mocnită, care îi opune, pe de-o parte, pe cei aflaţi în posesia pârghiilor economice şi politice, iar pe de alta, acele energii spirituale care încă mai gravitează în sfera de atracţie a ideilor-forţă care reprezintă pecetea identităţilor colective.

Când a fost nevoie, de-a lungul istoriei oamenii nu au pregetat să-şi dea şi viaţa pentru apărarea acestora. Astfel a fost şi cazul României în secolul trecut, care a dat numeroşi martiri pentru neam şi credinţă prin opoziţia cu toată fiinţa lor faţă de un proces cu aceleaşi finalităţi cu cel la care suntem martori acum: “comunizarea”, dezintegrarea valorilor tradiţionale şi instaurarea unui totalitarism feroce de factură materialist-atee. Direcţia în care se îndreaptă astăzi întreaga lume este una asemănătoare, numai că brutalitatea a fost înlocuită de o serie de pârghii şi metode de persuasiune mai subtile.

De pildă elitele intelectuale din domeniile “umaniste” pot să-şi câştige existenţa practic numai cu preţul alinierii la trendul oficial, al “corectitudinii politice”.

Ca disident de la această linie nu e neapărat obligatoriu să fii persecutat. Dar, pentru început, nu eşti luat în seamă, eşti exclus din zona vizibilă, din sferele de unde se poate influenţa opinia publică.

Iar dacă cineva totuşi reuşeşte să ajungă acolo, etapa următoare e cea a “demonizării”, a linşajului mediatic, produs prin implicarea acelui regiment de intelectuali ai oficialităţii, care pretind a pune monopol pe ideile de bine şi de moralitate.

De fapt, cea mai mare parte a acestora face parte mai degrabă din categoria oamenilor adaptabili oricărui context: ieri cel comunist, azi cel globalist. Aşteptând să vadă ce va aduce ziua de mâine, când caracterul lor cameleonic îi va îndruma cum să se orienteze. Atunci vor spune că au dat dovadă dintotdeauna de spirit critic, chiar şi atunci când au fost implicaţi din plin în contextul anterior.

Nu putem întrevedea de pe acum ce va aduce această zi de mâine. Dar e posibil ca raţionalităţii şi totodată caracterului utopic al unor proiecte colective la scară largă să li se opună tot mai mult elementele de ordin iraţional care au fost nesocotite în mod deliberat.

E vorba de acele sentimente care determină identităţile colective tradiţionale, coagulate printr-un liant mult mai solid şi mai profund decât nişte simple idei născocite de mintea umană. Vremurile pe care le trăim acum abundă de semne în această direcţie, iar dispariţia barierelor din actuala Uniune Europeană nu face de fapt decât să accentueze aceste realităţi.

Contextul este cel al unui proces de migraţie fără precedent. Ne referim aici în special la neamul românesc, deşi nu e singurul afectat de acest proces. În cadrul acestuia toate popoarele europene se văd confruntate cu probleme de identitate. Milioane de români s-au stabilit pe alte meleaguri, unde încearcă să-şi găsească un rost mai bun decât în propria patrie.

Aceasta a ajuns o ţară condusă de o clasă politică incompetentă şi coruptă, care s-a dovedit incapabilă de a crea o atmosferă menită să stimuleze acele elanuri colective care ar putea duce la redresarea României.

Şi nu ne referim aici la o posibilă propagandă găunoasă de stat, ci pur şi simplu la crearea unui cadru propice şi a unei atmosfere salubre, care să încurajeze munca cinstită, valoarea umană şi conduita onestă.

În faţa acestui val de compatrioţi care a străbătut continentul european până la celălalt capăt al său, au fost ridicate însă în numeroase ţări o serie de afirmaţii alarmiste, menite să trezească acele forţe iraţionale din sufletele popoarelor respective. Anume că “românii” ar reprezenta un pericol pentru aceste culturi, că le-ar submina temeliile civilizaţiei lor, că ar strica piaţa forţei de muncă sau ar greva fondurile de asigurări sociale, etc.

O asemenea zvonistică nu s-a dat în lături de la exagerări şi mistificări, prin asocierea generalizantă a românilor cu romii, adică cu ţiganii. Realitatea este însă aceea că, pe lângă aceste aspecte reale, anume migraţia cetăţenilor români de etnie ţigănească (sau romă), sau cazurile celor care nu urmăresc munca, ci doar beneficiile sociale, cea mai mare parte a românilor plecaţi în occident a plecat la muncă cinstită.

Ei reprezintă chiar o forţă de muncă utilă, de multe ori chiar extrem de calificată, pentru ţările de adopţie. Sunt ţări cu un nivel de civilizaţie ridicat, dar care se confruntă totodată cu o mare problemă privind rata natalităţii. Soluţia este aici una singură: imigraţia, importul de forţă de muncă.

Fără acest fenomen, ţările respective ar merge încontinuu pe o pantă descendentă, spre un declin inevitabil. Germenii care le afectează identitatea lor profundă trebuie căutaţi prin urmare mai degrabă înlăuntrul lor şi nu în cei care vin din afară.

Dar şi poporul român, la rândul său, îşi are propria substanţă profundă de ordin sufletesc. Şi care se află în aceste vremuri în faţa unui fenomen fără precedent din istoria neamului nostru: milioane de români trăiesc şi muncesc în afara graniţelor ţării.

Cu siguranţă că în suflet ei îşi poartă dorul de casă, dragostea pentru tot ce înseamnă identitate românească, obiceiuri şi credinţă străbună. Cu siguranţă că în sinea lor le mijeşte speranţa că într-o bună zi le va merge mai bine decât în ziua în care au fost nevoiţi să plece pe alte meleaguri. Chiar şi acolo unde s-au stabilit, pe tot întinsul continentului european, românii nu se comportă asemeni unor indivizi izolaţi, puşi doar pe propria căpătuială.

Acest individualism le este străin celor mai mulţi dintre ei. Pretutindeni s-a reuşit închegarea de comunităţi româneşti, insule de păstrare a tradiţiilor şi de cultivare a propriei identităţi. Peste tot se înfiinţează noi parohii, nuclee în jurul cărora se adună românitatea, aşa cum a făcut-o încă din negura vremurilor, când încă nici nu existau formele statale. Astăzi aceste forme există, ce-i drept, dar sunt golite de orice fel de conţinut. Ele nu mai sunt în niciun fel de relaţie cu profunzimile sufletului românesc.

Acesta continuă să existe şi să supravieţuiască conform peceţii care îl defineşte, dar simţindu-se străin atât în propria ţară, cât şi pe meleaguri îndepărtate. Îşi trăieşte astfel, mai departe, în mod discret, această idee care l-a caracterizat dintotdeauna: cea a firescului credinţei creştine a unui neam care s-a născut deja astfel.

În vremuri ca cele de acum, când asemenea idei sunt mai puţin relevante la scară politică mondială, românitatea supravieţuieşte cu gândul şi cu speranţa zilei de mâine, cu nădejdea că Dumnezeu îşi va întoarce faţa către ea atunci când va veni ceasul potrivit. Azi e încă vremea altora. Dar ziua de mâine va aparţine celor care au ştiut să rabde până la sfârşit, când va veni cu siguranţă şi momentul lor.

Bogdan Munteanu – Permanente, prin FrontPress.ro

08/02/2014 Posted by | ROMANII DESPRE ROMANI | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: