CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTRO-ROMÂNII – o enigmã a românitãţii. VIDEO

     Click screen to close

 

 

 

Istro-romanii sunt un mic grup etnic care, se pare ca apartin chiar de stramosii nostri de la nord de Dunare. Cu o populatie autohtona nu mai mare de 1250 – 1500 vorbitori de limba romana,  situati izolat si la distanta de Romania , intr-o masa de slavi, ei au stiut, secole intregi, sa-si pastreze identitatea de neam, de limba si de traditie.

 Iata de ce, originea, istoria, limba si tot ce tine de cultura lor, a intrat in atentia a numerosi istorici lingvisti, filologi, etnografi si folcloristi din intreaga lume.               

 Asezati intr-o regiune extrem de saraca, din partea central-estica a Peninsului Istria, care astazi apartine Croatiei, putinii locuitori de aici care au fost capabili de acest adevarat miracol au dus intotdeauna o viata grea.

Dupa procesul de romanizare balcanica in care au intrat in secolele I si II d. Ch., cei din Peninsula Istria au facut fata invaziei slavilor si apoi celei otomane, cunoscand de-a lungul anilor si alte stapaniri, cum ar fi cea comunista, iugoslava.

 O asemenea istorie i-a pus pe cei din acest teritoriu la grele incercari si de aceea multi dintre ei au plecat in Italia sau mai departe. Asa se face ca multi dintre membrii acestei mici comunitati romanesti au fost nevoiti sa ia calea pribegiei.

Peste 500 dintre ei s-au stabilit la New York, iar cateva zeci au ajuns in Australia.

O situatie ca aceasta, pe langa multe altele, poate explica usor cum se face ca, din cei peste 5 000 de membri cat numara aceasta comunitate romaneasca la inceputul veacului, astazi nu mai sunt decat in jur de 1250 – 1500.              

  In prezent, mai multi sunt in localitatea Jeiani (Seiani), situata la cca. 20 km de Fiume (Rijeka). Mai putini se intalnesc (sau se mai intalneau) si la Susnevita, Sucadru, Letai, Bardo si Nosel. Oamenii de aici isi pastreaza constiinta si identitatea nationala si se numesc pentru aceasta rumari sau vlaschi.

De altfel, multi dintre cercetatorii care s-au aplecat cu pasiune si cu interes asupra intrebarilor ce se pun pe seama acestor comunitati, au ajuns la concluzia ca aceasta a fost fondata pe o colonie romana (poate chiar inaintea colonizarii Daciei de catre Traian) (P.Kandler) si ca limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite «latinei balcanice» (Carlo Taglavini).               

 Un interes deosebit l-au aratat istro-romanilor si romani ca Gh. Asachi, I.H.Radulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puscariu, T.T.Burada, Vlad Bejan si Emil Petru Ratiu    

Dintre conationalii nostri, este impresionanta contributia carturarului hertean Gh. Asachi (Herta), care si-a trimis si fiul pentru a cerceta si cunoaste pe acesti frati ai nostri si care a publicat in tara o culegere de texte in limba (n.n. graiul) comunitatii istro-romane.

Este de asemenea de apreciat Lecca Morariu pentru indemnul sau, ca sa se selectioneze si sa se trimita in zona «echipe de exploratori» care sa incerce «sa salveze acolo ce mai poate fi salvat». 

Importante sunt si observatiile facute de T.T.Burada, care constata ca istro-romanii, care «isi pastreaza limba» nu-si reneaga neamul si ca, desi au fost «dati uitarii» sute de ani, romanii de aici au «constiinta de sine». 

Iata deci, motivele pentru care consideram ca Tratatul bilateral incheiat de Romania cu Croatia in 1944, care creaza cadrul legislativ pentru afirmarea culturala a minoritatii istro-romane, este pe deplin justificat. (…)

* Material preluat din lucrarea «Romanii din jurul Romaniei» coordonata de Prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti, 2003.

 

Lecție de istorie: Istroromanii, fratii uitati din Croatia

 

 

Foto:

Istromani in Jeian

 

 

 

In vestul Croatiei,mai exact în Peninsula Istria,o comunitate mică de oameni,care se autodenumesc ,,rumîrii,, se luptă sa își pastreze graiul,traditiile,datiniile,folclorul,cultura…ei sunt <<istroromanii>>,fratii nostri,din păcate,uitati.

Procesul de slavizare a romanilor este din ce in ce mai agresiv:fie el în Republica Moldova,mai ales Transnistria,Buceag,Tinutul Herta,Bucovina de Nord,Timocul Sarbesc(Valea Timocului,uneori Tribalia,Cr?a??) sau în acest caz:Istria.

Ei se luptă să fie ceea ce sunt!

Un cunoscut savant cu origini aromane,și istroromane este sarbul cu cetatenie austro-ungara,croată,americană Nicolae Tesla .

,.Portul lor se aseamana bine cu cel daco-roman,cel meglenoroman și cu cel aroman.

Limba lor este mai asemanatore cu cea romana,decat de cea aromana.

De precizat ca un roman și un istroroman se pot întelege vorbind fiecare cu,cuvintele materne.

Limba lor,e caracterizată prin inlocuirea ,,n,,-ului cu ,,r,,-ul (roman-rumîr)Se crede ca sunt romani,veniti din Banat, Ardeal și Crișana.

Istroromani, rumeri, rumani, ciribiri, vlahi, vlașci, valahi, rumîri desemnează aceeași comunitate din Balcani.Este alarmantă ,deznationalizarea, slavizarea, sau pierdea datinilor. Statul roman,din păcate nu se simte răspunzator pentru această comunitate de romani.

De pe Wikipedia aflam despre prezența istromanească in Istria,aratata de numele unor localitati :

2 cu numele de Romania,și altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbuliște, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricic.

Prezenta latinitatii,dacogismului,romanismului între slavi nu se limitează doar la Istria,Macedonia,Grecia,Serbia(Voivodina și Timoc),Romania si Republica Moldova,și alte teritorii, provincii, pamanturi, plaiuri, meleaguri, tinuturi romanești, ci și chiar și în mai multe localitați slovene(partea slovenă a Peninsulei Istria)populate de istroromani.

De citit pe aceeași temă:

  • Istria,articolul Wikipedia,în care sunt amintiti si istroromanii

Harta etnică a Istriei:
Istroromanii reprezentati cu pete gri

jurnalulpolitic.blogspot.ro

 

 

Urmariti in continuare un documentar interesant despre situatia istroromanilor in zilele noastre :

 

 

 

 

07/11/2013 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Un Memoriu asupra argumentelor ce se pot trage în favoarea României din Congresul Secuiesc din 1902, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri român din mai 1941

Un Memoriu despre importanţa Congresului Secuiesc, ţinut în anul 1902 la Tuşnad, din punct de vedere românesc, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri din mai 1941

În Şedinţa Consiliului de Miniştri, din 30 mai 1941, Serviciul Central de Informaţii a prezentat materialul intitulat „Memoriu. Asupra argumentelor ce se pot trage în favoarea României din Congresul Secuiesc din 1902”, întocmit de dr. Liviu Câmpeanu din Braşov, document pe care îl redăm integral.

„Doctorul Liviu Câmpeanu, din Braşov, trimite un memoriu în care arată că din Dezbaterile Congresului Secuiesc ţinut la 1902 în Tuşnad, sub patronajul guvernului maghiar, reiese legătura strânsă dintre ţinutul secuiesc din Ardeal (judeţele Mureş, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune) şi România de dincoace de Carpaţi, ceea ce dovedeşte că acest ţinut formează o unitate economică cu România.
Congresul a constatat, spune autorul memoriului, „că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/68 nu a schimbat în bine soarta secuilor, care, din cauza condiţiilor severe vamale înspre România, n-au de unde să-şi mai procure alimente, în primul rând cereale. Produsele secuieşti nu pot fi vândute pe piaţa budapestană, căci transportul scumpeşte prea mult preţul articolelor la vânzare.

Oricât ar produce secuimea în materie de articole industriale, ele rămân fără valoare în lipsă de cumpărători. Situaţia nu poate fi satisfăcută decât printr- un export şi import foarte intensiv înspre Răsărit, în primul rând înspre România”.
„Că tinerii secui, care au învăţat meserii, nu sunt primiţi în uzinele şi întreprinderile din Ungaria şi nu pot găsi plasament decât în România. A constatat cu spaimă că secuii emigraţi în România se deznaţionalizează repede, simţindu-se foarte bine în mediul românesc”.
„Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi. În consecinţă, se impune cu România un astfel de tratat comercial, care să înlesnească cât se poate de mult schimburile.”
În concluzie, spune autorul, Congresul a cerut între altele: „Căi de comunicaţii numeroase cu România; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export a secuimii să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona şi secuii cu produse agricole; posibilităţi uşoare de emigrare pentru secui în România, ca să nu fie siliţi să ia drumurile Americii”.
Autorul memoriului semnalează volumul „Szekelykongresszus” (Congresul secuiesc), dăruit de domnia sa profesorului C. Giurescu şi care cuprinde pe larg dezbaterile acestui congres, propunând să fie folosit pentru scoaterea din el a argumentelor în favoarea României.
Serviciul Central de Informaţii propune să se trimită acest memoriu comisiei ce funcţionează pe lângă Ministerul Afacerilor Externe pentru strângerea documentelor de apărare a drepturilor noastre asupra ţinuturilor româneşti, atrăgându-i-se atenţia că lucrarea semnalată poate fi folosită cu succes pentru cauza românească.
Motivul principal, invocat de către unguri în revendicările lor asupra Ardealului, este de ordin naţional-economic.

O propagandă, abil condusă, a convins pe mulţi de „nedreptatea” suferită de ei la Trianon şi nimic n-a rămas neutilizat pentru readucerea secuilor „nenorociţi” în cadrele utopicei „Ungarii Milenare”.

Au reuşit. Au ştiut să lupte. Dar recâştigarea acestor teritorii, rupte din inima României, nu i-a potolit. Ei ştiu de ce. Ungaria nu poate păstra mult timp Secuimea, ţinutul locuit de secui în judeţele Mureş, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune, fără a i se da şi restul Ardealului. Şi nici aşa, dacă nu va avea astfel de legături economice cu România, ca ele să permită schimbul de produse între ei şi noi, pe de o parte, cum şi imigrarea secuilor în Regatul Vechi, pe de altă parte.
Le dovedeşte acest adevăr, ce nu se poate răsturna, studiul temeinic al acestei probleme în cadrul „Congresului Secuiesc”, ţinut la 1902 în Tuşnad, sub auspiciile guvernului maghiar şi sub prezidenţia contelui Dessewffy, vicepreşedinte al Casei Magnaţilor (Senat) şi preşedinte al Asociaţiei Regnicolare Economice Maghiare, cea mai importantă organizaţie economică a Ungariei.
Lucrările acestui congres au fost cuprinse într-un volum prea puţin cunoscut de către români şi de loc de către acei ce vor face definitiva împărţire a Europei. Pentru noi, el are o importanţă cum nu se poate mai mare.

Sunt în el toate argumentele, adunate de către unguri, în favoarea tezei româneşti, care susţine pe bază de dovezi maghiare, că oricare ar fi populaţia Ardealului de Răsărit, locuit azi în majoritate de secui, ca şi în trecut, el nu poate trăi şi prospera decât în strânse legături cu teritoriile româneşti de la răsăritul şi sudul Carpaţilor. S-au făcut de ai noştri greşeli multe cu privire la problemele ardeleneşti. Încrezuţi în drepturile şi alianţele noastre, am nesocotit importanţa contrapropagandei faţă de avalanşa propagandistică a Budapestei.

N-am ştiut să ne susţinem drepturile cum trebuia. Toţi ne cred uzurpatori de drepturi ungureşti. Numai evocarea loialităţii noastre nu este suficientă, când vrem să ne asigurăm pe seama noastră bunăvoinţa germană. Hitler zice, în „Mein Kamf”, că nu putem iubi decât ceea ce apreciem, şi ca să putem aprecia un lucru, este necesar ca să-l cunoaştem, cel puţin.

Să-l facem, ca să cunoască, măcar din temelie, dreptatea neamului românesc, tăria argumentelor noastre! S-o cunoască toţi acei ce sunt asaltaţi şi azi de unguri, care se aşează mereu în postura unor nedreptăţiţi! Avem argumente destule.

Dar niciunul nu rezistă la negaţiile ungureşti aşa de mult ca adevărul fixat de către secui şi de către guvernul maghiar în 1902, la 35 de ani de la unirea Ardealului cu Ungaria, în cadrul Congresului Secuiesc, care cerea salvarea secuimei de la ruina politică, economică şi socială prin apropierea ei de România de atunci.

Volumul Szekelykongresszus există. Nu cred că mai este un al doilea exemplar în România. A fost păstrat cu sfinţenie timp de 35 de ani de către tatăl meu, protopopul Ilie Câmpeanu, care a fost 50 de ani cel mai vajnic luptător şi conducător al Românilor din Secuime. Valoarea lui documentară este excepţională. N-am fost în stare, însă, să ne servim de el.

Conducătorii noştri politici au fost prea încrezuţi ori prea indolenţi. Şi-au văzut de treburile lor, care au compromis atât de adânc în curs de 22 de ani soarta României. La moartea tatălui meu, acest document mi-a revenit mie. Am încercat să atrag atenţia celor în drept asupra lui. Vedeam cum se apropie termenul scadenţei noastre cu ungurii.

N-am fost ascultat nici eu. În cele din urmă l-am oferit domnului profesor C. Giurăscu, ministrul Propagandei pe acele vremuri. Domnia sa era şi istoric.

În afară de un interes trecător şi superficial, fără urmări reale, n-a făcut nici domnia sa nimic. Nu s-a servit de el nici domnul Mihai Manoilescu, ministrul de Externe de atunci.
Eu nu mai am volumul. Este al domnului profesor C. Giurăscu. Cu toate acestea, îmi permit a atrage atenţia din nou asupra lui. Lupta între noi şi unguri încă nu s-a terminat.

Propaganda de denigrare şi defăimare contra noastră continuă. De ce nu ne servim contra lor de argumentele cele mai eficace, care ne stau la dispoziţie, de argumentele ungureşti?! Cu ele trebuie începută propaganda noastră în interesul recuceririi Ardealului!
În cele ce urmează dau în rezumat câteva din principalele chestiuni relevate în congresul secuilor din 1902 şi care reies din volumul cu acest nume.

1. Scopul Congresului Secuiesc

Salvarea secuilor de la ruina economică şi de la deznaţionalizare a fost principalul motiv al convocării acestui congres. Trebuia redată prosperitatea acestui popor, socotit de paznic al intereselor ungureşti înspre România. S-a studiat, deci, întregul material informativ şi documentar cu privire la problemele istorice, demografice, culturale şi economice, sociale şi politice. N-a rămas latură comercială, industrială, educativă, agricolă etc., care să nu fie dezbătută.

Membrii congresului au fost cele mai preponderente elemente ale poporului secuiesc, referenţii diverselor secţiuni de studiu fiind aleşi dintre cei mai competenţi reprezentanţi ai diverselor ramuri de activitate intelectuală sau productivă. Guvernul a dat pentru fiecare secţie de studiu şi câte un specialist în ramura respectivă. Dezbaterile au ţinut mai multe zile.

Rezultatul a fost cuprins într-un volum, redactat de către conducerea congresului, pentru a servi de îndreptar pe seama celor două instrumente de acţiune: Asociaţia Culturală Ardeleană şi Asociaţia Secuiască.

Un plan de muncă, bine ticluit şi viguros executat, trebuia să ridice potenţialul biologic, economic, social şi politic al secuilor şi să desfiinţeze populaţia românească ce locuia printre secui încă din vremea colonizării acestora pe plaiurile Ardealului de Răsărit. Dar nu numai atât.

Antenele acestei acţiuni trebuiau să se întindă departe în Ţara Românească pentru a readuce la matcă pe emigranţii care găseau acolo condiţii de trai mai favorabile decât în America de Nord şi Canada, rezervată emigranţilor români şi slovaci, de către guvernele maghiare. De acolo reîntoarcerea era mai grea…

2. Ce a constatat Congresul Secuiesc?

2.1. Că secuii trăiesc aici din cele mai vechi timpuri împreună cu românii.

2.2. Că secuii au fost ademeniţi să vină în acest ţinut de făgăduieli serioase, că nu vor plăti nicicând impozite către regii unguri.

2.3. Că regii aceştia nu s-au ţinut de cuvânt şi mai târziu, când secuii s-au îmbogăţit, cereau bani sub formă de impozite. Populaţia, nevoind să le plătească, se iscau bătăi între slujitorii regali şi secui. De câte ori erau înfrânţi, secuii găseau adăpost şi scut pe pământul românesc vecin. În felul acesta între secui şi români s-au stabilit raporturi bune de vecinătate.

2.4. Că această situaţie a continuat şi după 1526, prăbuşirea Ungariei la Mohaci şi declararea independenţei Ardealului. Secuii, nemulţumiţi de Andrei Bathori, l-au omorât şi i-au dus capul ca plocon lui Mihai Viteazul, aliat cu ei.

2.5. Că refugiul în Ţările Româneşti a continuat şi mai târziu. Monumentul de la Madefalău-Ciuc vesteşte pentru toate timpurile omorârea secuilor, „Siculicidium”, organizat de către armatele Mariei Terza, care cereau supunere necondiţionată. Ceea ce nu a fost omorât dintre congresişti, adunaţi la Madefalău, a scăpat peste hotar în Moldova.

2.6. Că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/68 nu a schimbat în bine soarta secuilor, care din cauza condiţiilor severe vamale înspre România, n-au de unde să-şi procure alimente, în primul rând cereale.

Produsele secuieşti nu pot fi vândute pe piaţa budapestană, căci transportul scumpeşte prea mult valoarea articolelor de vânzare. Oricât ar produce Secuimea în materie de articole industriale, ele rămân fără valoare în lipsă de cumpărători. Situaţia nu poate fi salvată, decât printr-un export şi import foarte intensiv înspre Răsărit, în primul rând spre România.

2.7. Că tinerii secui, care au învăţat meserii, nu sunt primiţi în uzinele şi întreprinderile din Ungaria, căci sunt preferaţi autohtonii, descendenţi de meseriaşi. Secuii nu pot găsi plasament decât în România.

2.8. A constatat, cu spaimă, că secuii, emigraţi în România, se deznaţionalizează repede, simţindu-se foarte bine în mediul românesc.

2.9. Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi. În consecinţă se impune cu România un astfel de tratat comercial, care să înlesnească cât se poate de mult schimburile.

3. Cererile formulate de Congres

Luând în considerarea cele mai de sus, Congresul Secuiesc cere refacerea de urgenţă din punct de vedere social-naţional şi economic a Secuimii, ameninţată de ruină în urma raporturilor ce au decurs din unirea Ardealului cu Ungaria, înfăptuită la 1867.

3.1. Cere ajutoare eficace pentru ridicarea nivelului gospodăriilor ţărăneşti prin mijloace, cum sunt ameliorarea raselor animalelor, instruirea populaţiei rurale cu ajutorul şcoalelor inferioare de agronomie şi exploatarea raţională a produselor agricole.

3.2. Cere şcoli industriale pentru formarea de meseriaşi destoinici, în stare să rivalizeze cu meseriaşii din ţările vecine, în deosebit cu cea românească.

3.3. Cere articole fabricate după gustul românilor, pentru a le putea plasa cu uşurinţă pe piaţa românească.

3.4. Cere căi de comunicaţii numeroase cu România pentru a-şi putea transporta cu uşurinţă produsele casnice, gospodăreşti şi industriale spre România şi restul Răsăritului European.

3.5. Cere tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export a secuimei să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde, în schimb, să se poată aproviziona şi secuii cu produse agricole, în primul rând cu cereale.

3.6. Cere posibilităţi uşoare de emigrare pentru secui în România, ca să nu fie siliţi să ia drumul Americii.

3.7. Cere înfiinţarea de cămine de remaghiarizare pentru secui şi şcoli ungureşti în România pentru secuii emigraţi, ca în felul acesta să fie readuşi la matcă cei ameninţaţi de asimilarea românească.

4. Concluziile noastre

(ale dr. Liviu Câmpeanu, din Braşov, formulate în anul 1941 – n.n.) Congresul Secuiesc de la Tuşnad, ţinut la 1902 sub auspiciile celui mai şovinist guvern maghiar, recunoaşte, direct sau indirect, că unirea Ardealului cu Ungaria de la 1867 nu a rezolvat problema secuiască şi că o prosperitate a secuilor nu se poate concepe, decât în strânsă legătură economică cu România.
Cei 22 de ani, trăiţi de ei în cadrul României, le-a ridicat prosperitatea mult mai mult decât au făcut-o toate artificiile economice ale Budapestei.
Ardealul de răsărit face parte dintr-o unitate economică cu România, dovadă este trecutul îndepărtat, ca şi cel apropiat. Într-acolo şi nu înspre Ţara Ungurească s-a produs expansiunea acestui ţinut, pe care nu au reuşit să-l lege în mod organic de pieţele maghiare nici cele mai protecţioniste regimuri ale alcătuirii fanteziste sub denumirea de Ungaria Milenară.
Atunci de ce ruperea lui de România şi încadrarea lui într-un sistem economic nenatural, sistem atât de nedrept pentru noi? Sistem nenorocit, care forţează ruperea celor mai româneşti ţinuturi din teritoriul Ardealului, din străvechime românesc.
Chiar în baza argumentelor maghiare, ce se proiectează asupra acestor stări în lumina Congresului Secuiesc de la Tuşnad, din 1902, se impune reîntregirea României, singura care poate garanta pacea şi prosperitatea economică în această parte a Europei! Braşov, la 25 mai 1941”.
Din lectura documentului prezentat, se pot formula mai multe concluzii, dintre care menţionăm:actualitatea problemelor abordate în memoriul din 1941, pentru combaterea susţinătorilor autonomiei teritoriale pe criterii etnice a aşa-zisului „ţinut secuiesc”; simţul civic şi patriotic al intelectualităţii româneşti interbelice; implicarea serviciilor de informaţii naţionale în problemele de fond ale politicii interne şi externe româneşti.
Rezultă, deci, că în anul 1902, reprezentanţi de frunte ai populaţiei secuieşti (maghiare) din judeţele Mureş-Turda, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune, care formau fostele scaune secuieşti, judeţe aflate atunci în Imperiul Austro-ungar, şi-au proiectat dezvoltarea lor viitoare în strânsă legătură cu cea a Regatului României.
După cum este cunoscut, în anii care au urmat evenimentelor din decembrie 1989, din iniţiativa liderilor populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, s-a reluat organizarea unor congrese şi adunări populare secuieşti, dar, de această dată, deşi se găsesc în inima României, şi-au proiectat viitorul sub forma unei enclave etnice, aflată în sfera de influenţă a Budapestei.
Aşadar, este nevoie de evidenţierea adevărului potrivit căruia populaţia din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş „nu poate trăi şi prospera decât în strânse legături cu teritoriile româneşti de la răsăritul şi sudul Carpaţilor”.

Cadrul propice pentru o asemenea dezbatere l-a constituit colocviul cu tema „Congresul secuiesc – Tuşnad 1902.

Un episod important al relaţiilor secuilor cu românii şi consecinţele sale în istorie şi actualitate”, organizat de Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, la Bacău, în data de 18 noiembrie 2010.

Autor:

07/11/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

7 noiembrie 1989: LA ULTIMA PARADA MILITARA SOVIETICA DIN CHISINAU , MOLDOVENII AU INTORS TANCURILE ARMATEI ROSII IN CAZARMI

 La Chişinău, moldovenii au întors tancurile Armatei Roşii în cazarmă

 

 

 

In noiembrie 1989, aşa cum se întâmpla în fiecare an, se aniversa cu tam-tam „Marea Revoluţie Socialistă”.

Din Moscova până la Alma Ata, din Chi­şinău la Duşanbe, „oamenii mun­cii” din prima „patrie a socialismului” defilau pe bulevardele centrale, în cinstea evenimentului.

Poli­tru­cii locali, secondaţi de emisarii Krem­linului, aduceau osanale „marelui Ilici”. Piesa de rezistenţă a demonstraţiilor era însă parada Armatei Roşii. Pentru prima oară în istoria URSS-ului, la Chişinău, românii au oprit defilarea soldaţilor.

Atunci tancurile au făcut stânga-mprejur şi s-au întors în cazarmă.

Printre curajoşii care s-au pus în faţa tancurilor s-a aflat şi Vasile Năstase, la acea dată membru în condu­cerea Frontului Popular.

Pentru îndrăzneala sa, a plătit cu 2 săp­tă­mâni de spitalizare. Despre gestul său temerar, dar şi despre alte istorii din anii „revoluţiei de catifea”, cum o nu­meşte, a relatat, în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, Vasile Năstase.


AMENDAT PENTRU PICHETARE

A ocupat, în trecut, diferite funcţii în presă. A debutat înainte de 1989, la publicaţia „Tineretul Moldovei”, scriind apoi la „Glasul”. A fost ales în pri­mul Parlament al Republicii Mol­dova, deţinând recordul de cel mai tânăr deputat, la 25-26 de ani. După obţi­nerea independenţei a mai lucrat la „Glasul Naţiunii” (redactor şef) şi Euro TV Chişinău (director).

Din 2008, este directorul postului „Radio 10”, care emite integral în limba ro­mână.

„Fac parte dintr-o generaţie care a avut norocul să termine facultatea în mo­mentul în care a început perestroika, spune ziaristul. Noi am intrat într-o altă fază, mai puţin cenuşie decât cea în care au activat, înaintea noastră, Gheorghe Ghimpu, Ion Ha­dâr­că, Nicolae Dabija şi alţii. Ei s-au for­mat într-o perioadă mai complicată.

Eu am fost repartizat să muncesc la publicaţia «Tineretul Moldovei» şi am muncit acolo până în 1989, după care, la indicaţia regretatului Ion Vatamanu, scriitor, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, am acceptat să lucrez alături de el, cu Leonida Lari şi alţi scriitori care au fondat publicaţia «Glasul»”.

A fost cooptat şi în organizaţiile politice reformiste ale românilor din Chişinău. Atunci a suferit pentru prima oară „rigorile legii”. „Primele noastre confruntări cu sistemul au fost atunci când am început piche­tarea Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM pentru a ni se publica programul Mişcării Demo­crate pentru Susţinerea Restruc­turării, îşi aminteşte Vasile Năstase.

Nu s-a publicat în nici un ziar, deşi ni s-a promis. Am avut primul proces judiciar împreună cu Ala Mândâcanu, Alexandru Brodski (un scriitor evreu de origine, care a emigrat ulterior în Israel). Am fost duşi la Judecătoria sectorului Buicani, unde am fost ju­decaţi.

Am plătit o amendă, pentru că la vremea respectivă nu exista instituţia pichetării. În consecinţă nu puteau să ne condamne mai mult, pentru că nu aveau baza juridică.”

 

„ANIVERSARE” CU COMOŢIE CEREBRALĂ

 

La 7 noiembrie  , alături de colegii din Frontul Popular (fosta Mişcare Democrată pentru Susţinerea Res­tructurării), a demonstrat împotriva tancurilor sovietice. A ajuns, ca şi alţii, de la paradă la spital. „Oficia­lităţile au încercat să organizeze o manifestare sovietică, cu o paradă militară în actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale, fosta Piaţa Biruinţei.

Pe atunci, eu făceam parte din Comitetul Executiv al Frontului Popular. Cu o zi înainte ne-am întrunit şi am discutat dacă să participăm sau nu la contracarea acestei manifestaţii sovietice.

Am decis să participăm. În acea zi, dis-de-dimineaţă, ne-am întâlnit la Universitatea din Chişinău, unde era concentrată tehnica militară, am blocat-o, stradă cu stradă, au avut loc chiar lupte de stradă.

Sigur, nu s-au tras gloanţe, dar multă lume a fost rănită. Mulţi participanţi au suferit comoţii cerebrale, inclusiv eu. În acea seară am fost internat la Spitalul nr. 3, din sectorul Răşcani al Capitalei, unde am stat timp de două săptămâni.

Dar ceea ce am reuşit atunci este că tehnica militară nu a mai ajuns în piaţă, a trebuit să cotească pe un bulevard adiacent şi să se deplaseze către locul de dizlocaţie permanentă.

A fost o mare victorie a noastră, pentru că ne-am confruntat nu numai cu un sistem ideologic-politic de partid, dar şi la modul direct, cu militarii care erau plasaţi în acea perioadă în Moldova.

Sigur că printre soldaţi erau comandanţi de tancuri şi tanchete, din Caucaz, din Armenia, Georgia, care, într-un fel sau altul, în mod tacit, ma­nifestau o atitudine favorabilă pentru mişcarea noastră. Şi în ţările lor de baştină exista acest proces.”

După Marea Adunare Națională de la 27 august, 1989, de la Chișinău, la care au participat aproximativ 750.000 de oameni, Republica Moldova mai rămîne timp de cîteva luni prizonieră a ideologiei și guvernării sovietice.

Chiar dacă deputații românofili au  cîștigat lupta cu oponenții din Sovietul Suprem și reușesc să impună limba română ca limbă de stat și adoptarea alfabetului latin, socialismul părea, încă, de neclintit.

 

 

Guvernarea socialistă care își trăia ultimile clipe la Chișinău a încercat să organizeze parada militară, dedicată marii revoluții socialiste din octombrie 1918, dar protestatarii au demonstrat o adevărată lecție de curaj și demnitate națională pentru urmașii lor.

S-au opus cu vehemență și nu au permis intrarea blindatelor în PMAN, care reprezenta deja un simbol al demnității Naționale.

În urma altercațiilor, mai multe persoane au fost arestate.

Ca urmare, pe 10 noimbrie, sediul Ministerului Afacerilor Interne a fost asediat iar evenimentul s-a soldat cu confruntări violente între forțele de ordine și protestatarii care cereau eliberarea persoanelor arestate.

Astfel, curajul și perseverența luptătorilor pentru integritatea națională, limba română, grafia latină și tricolor au determinat cel mai major eveniment politic din Republica Moldova.

 Despre acestea, Vasile Năstase a aflat de pe patul spitalului: „După acele manifestări din 7 noiembrie au urmat altele.

Pe data de 10 noiembrie  a avut loc un incident la Ministerul de Interne.

Cred că a fost o provocare, pentru că atunci s-a dat foc clădirii ministerului, atunci au fost oameni bătuţi cu bestialitate de forţele cu destinaţie specială.

Ministru de Interne era chiar V. Voronin, iar unul dintre adjuncţii lui, colonelul Jukov, dacă nu mă înşel, dăduse indicaţii ca să se tragă în plin asupra mulţimii care asedia Ministerul de Interne. Asta după ce fuseseră reţinuţi nişte patrioţi din acea perioadă.

Din ceea ce mi-au povestit colegii mei, am înţeles că a fost o provocare pentru a facilita schimbarea liderului comunist Simion Grossu, prim-secretarul filialei moldoveneşti a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a fost înlăturat de la putere şi înlocuit cu Piotr Chirilovici Lucinschi, fost secretar adjunct de partid al filialei din Tadjichistan. Lucinschi avea să devină mai apoi preşedinte al Republicii Moldova din 1996 pînă în 2001.
În materialul video de mai jos, puteti urmari imagini inedite cu altercațiile de la parada bolșevică eșuată de pe 7 noiembrie, 1989, filmate de regretatul regizor, Victor Bucătaru.

Sursa: deschide.md si Jurnalul .ro

07/11/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: