DE CE INSISTĂ CU ATÂTA INCAPĂTÂNARE NEMOLDOVENII DIN R. MOLDOVA, CĂ MOLDOVENII VORBESC „MOLDOVENEŞTE” ŞI SUNT „NEROMÂNI” ?

 Nu este secret că, practic, toţi nemoldovenii de la noi participă foarte energic la dezbaterile privind denumirea şi substanţa limbii noastre, precum şi conştiinţa noastră etnică sau etno-culturală.

La prima vedere, acest fapt pare foarte ciudat. Ce interes am avea noi, moldovenii de la est de Prut, să intervenim în discuţiile de acest gen din cadrul comunităţii ruseşti, ucrainene, găgăuze sau bulgare (evreii, ca de obicei, fac caz aparte) din Moldova noastră?

Este o problemă care ţine strict de competenţa morală şi de mentalitatea comunităţilor respective.

Chiar m-aş simţi cu totul stingherit în situaţia ipotetică de a mă implica într-o asemenea dezbatere dintr-o altă comunitate etno-culturală.

Pe cînd în ceea ce priveşte băştinaşii Moldovei – moldovenii – mai că fiecare „minoritar” consideră de datoria lui nu numai să se bage în discuţie, dar şi, obligatoriu, să ne probozească de „lipsă de patriotism” în cazul în care constatăm evidenţa – românitatea limbii şi a conştiinţei noastre etnice (nu şi neapărat statale), – să ne „convingă” de „neromânitatea” culturii noastre, să peroreze îndelung în presa de limbă rusă şi „moldovenească” pe tema găunoasă a „neromânităţii” moldovenilor.

În ultimul timp am fost martor chiar şi la discuţiile purtate de unii musulmani post-sovietici (azeri, ceceni şi tătari) privind „neromânismul” limbii şi al identităţii noastre.

În treacăt fie spus, minoritarii „noştri” au cîteva caracteristici comune care le lipsesc cu desăvîrşire băştinaşilor şi anume:

(1) ei (cu rare excepţii) nu cunosc limba noastră – cea a băştinaşilor încă majoritari – şi, chiar mai mult, refuză să o cunoască, iar dacă o cunosc, de cele mai dese ori, refuză să o vorbească, cel mai „decent” pretext fiind „sfiala” lor de a greşi pronunţia (de parcă moldovenii ar vorbi, în majoritatea lor, fără accent în limba rusă);

(2) în cea mai mare parte, ei nu-şi cunosc şi nu doresc să-şi cunoască limbile materne (excepţie făcînd noii imigranţi musulmani) – ucraineana, bulgara, găgăuza sau ebraica (resp. idiş);

(3) unica lor limbă de comunicare în cadrul comunităţilor (situaţia este cvazi identică chiar şi în cazul majorităţii găgăuzilor şi bulgarilor) lor este rusa, prin urmare, ei toţi pot fi uşor identificaţi drept „rusofoni” în sensul de „neromânofoni” sau „antiromânofoni”;

(4) la oraşe – toate oraşele, excepţie făcînd Unghenii, Orheiul, Teleneştii, Ştefan-Vodă, Hînceşti, poate, încă vreo două foarte periferice (din cele peste 40 de localităţi de tip orăşeneşti din Moldova de Est) – unităţile economice, în special cele comerciale, sînt deţinute de către persoane care refuză să vorbească cu noi limba noastră;

(5) rusofonii (în sensul de mai sus) ocupă poziţii de frunte în fiecare ramură fără excepţie a economiei naţionale moldoveneşti, la fel ca şi în lumea interlopă: practic toate grupările crimei organizate din Moldova sînt conduse de persoane care nu vor să ne vorbească limba, limba rusă fiind limba în care se pun la cale acţiunile lor; ştim cu toţii că economia de la noi este, practic, prelungirea lumii interlope, o lume rusofonă care controlează economia “naţională”; iată în ce anume se află explicaţia că practic toţi cei mînaţi peste hotare de neagra sărăcie sînt moldoveni, dar nu minoritari;

(6) rusofonii lipsesc practic din asemenea sfere de activitate ca arta, cultura, ştiinţa, clerul ortodox, administraţia publică, probabil, datorită salariilor şi veniturilor derizorii din aceste sfere;

(7) rusofonii, în special, în oraşe, lipsesc, practic, cu desăvîrşire din Biserica Ortodoxă a Moldovei (Patriarhia Moscovei), în schimb sînt prezenţi din abundenţă, pe poziţii majoritare, în secte, cercuri ezoterice, organizaţii ateiste;

(8) În ultimul timp, în special începînd cu 2002, ei domină categoric procesul politic decizional din Moldova.

Toate aceste caracteristici ne sînt străine nouă.

Oare de ce nemoldovenii din Moldova sînt atît de interesaţi ca noi să ne considerăm neromâni şi limba să ne fie neromânească ? Chiar dacă m-aş considera „moldovean neromân” (admit aceasta doar ca un procedeu de investigaţie logică), mi-ar da de bănuit faptul însuşi al acestui interes de-a dreptul morbid al majorităţii rusofonilor din ţara mea ca eu să mă consider categoric neromân.

Se ştie că orice comunitate care nu-şi cunoaşte trecutul, realizările înaintaşilor săi, eforturile părinţilor şi strămoşilor săi de a dăinui pe pămîntul concret, nu-şi poate cunoaşte rostul colectiv sau individual pe acest pămînt, este uşor manipulată, membrii ei sînt lesne împinşi la periferia ierarhiei sociale, comunitatea dispare în una-două generaţii, la început, ca factor cultural, apoi ca factor social, politic, demografic, altfel zis, dispare la nivel de colectivitate şi degradează social la nivel de individ.

Cultura moldovenilor ca rod al istoriei lor, trecutul lor politic, social, economic, limba lor, orice aspect al existenţei lor actuale nu poate fi „decupat” din istoria întregului spaţiu românesc, din istoria tuturor românilor ca un tot cultural. Oricît de mare meşter ai fi, nu poţi să decupezi o bucată de mînecă dintr-o ie fără ca această bucată să conţină firele de in şi fragmente de broderie proprii întregii ii.

Substanţa însăşi a bucăţii decupate trădează nu numai originea ei – locul din care ea a fost decupată, rolul pe care bucata dată îl joacă în mînecă, iar mîneca în ie, – dar şi identitatea de substanţă cu orice altă bucată, bucăţică din orice alt loc al iei, chiar dacă în alte locuri broderia poate fi mai densă sau mai rară.

La fel, orice fel de adaosuri la bucata decupată vor vădi artificialitatea lor, incompatibilitatea lor cu materia bucăţii decupate.

Adaosurile vor petici bucata, scoţînd la iveală ştirbirea ontologică a bucăţii respective, transformînd bucata într-o rufă peticită, de rîsul lumii, de care s-ar înscîrboşa şi triburile lipsite de istorie scrisă şi de limbi literare – „poporul moldovenesc neromân” sau „limba moldovenească neromână”.

Conştiinţa panromânească a moldovenilor din Republica Moldova, nu reprezintă nicidecum un atentat la statalitatea lor distinctă de cea a românilor din România, cum pretind minoritarii şi mercenarii lor gen V. Stati şi compania – V. Dandara, S. Nazaria, P. Boicu, M. Veveriţă etc.

Ţara Moldovei şi Ţara Românească au existat secole alături, fără să se contopească ca state, nu şi sub aspect cultural.

 Astăzi, procesele de integrare pan-europeană nu contribuie la unificarea suveranităţii acestor două state – România şi Republica Moldova, – asigurîndu-le existenţa fiecăruia în parte, ca state. Integrarea europeană, ca un proces al globalizării, contribuie, în primul rînd, la mistuirea, pînă la dispariţie, a suveranităţii tuturor statelor europene.

Ele sînt constrînse să-şi cedeze independenţa  în folosul centrelor de dictatură globalitară ai căror confraţi de duh sînt tocmai minoritarii „noştri”.

Caracterul ontologic românesc, altfel zis, românitatea obiectivă a băştinaşilor Republicii Moldova, indiferent de percepţiile subiective la nivel de indivizi, este un lucru atît de evident, încît negarea ei vădeşte ori o patologie mintală gravă ori un interes extrem de important, greu sau imposibil de realizat pe alte căi decît prin lipsirea băştinaşilor ţării de cultura lor şi de memoria lor istorică la nivel de popor.

Sînt cu totul departe de a suspecta abateri oricît de mici de la normalitatea intelectuală la minoritarii „noştri”.

Rămîne, deci, pregnanţa unui interes vital, dacă ei se încrîncenează nu numai să intervină brutal, aş spune, chiar mojiceşte, în problemele noastre de „ajustare” identitară, ci şi să se cramponeze cu atîta înverşunare de falsuri izbitoare cum ar fi „neromânitatea” limbii şi a culturii moldovenilor.

Care este acest interes ? De ce ei doresc cu atîta ardoare ca noi să nu ne cunoaştem trecutul, cultura, limba, părinţii şi strămoşii ? De ce ne doresc să fim lipsiţi de memorie istorică, de demnitate morală, culturală, de mîndrie pentru părinţii şi strămoşii noştri ?

De ce ne vor extirpaţi din trupul culturii noastre, din spiritualitatea noastră, din noi înşine ? De ce vor să ne lipsească de însăşi fiinţa noastră ? De ce vor să ne reducă doar la dimensiunea noastră economică, la „forţă de muncă” ?

Doar un individ lipsit de coordonata culturală, de cea spirituală, este redus la cea pur materială – maşină de muncit şi de cheltuit salarii pe întreţinerea şi desfătarea trupului.

În 1989 numai 43% dintre şefii de secţie de la uzine, ministere, comitete raionale de partid, soviete orăşeneşti şi raionale, pînă la miniştri şi la membru al Biroului Comitetului central al PCM, erau „de origine moldovenească” mulţi care, în ciuda acestei origini, nici nu cunoşteau limba “moldovenească”. Înlăturarea chingilor totalitarismului (care, în virtutea politicii naţional-leniniste, se aflau în mîna „minoritarilor”) a lăsat cîmp liber pentru concurenţa socială.

În situaţia în care, în pofida asupririi etnice din perioada sovietică, ştiinţa fundamentală şi cea aplicativă, cultura şi arta, clerul ortodox, iar după alegerile din 1990, şi administraţia publică erau dominate de băştinaşi, concurenţa socială era, practic, cîştigată de ei. Firescul unei asemenea dominaţii a băştinaşilor în toate ţările istorice din lume, Rusia, Ucraina, nefăcînd excepţie, nu a putut fi acceptată de majoritatea minoritarilor noştri rusofoni.

Unica lor şansă de a-şi menţine supremaţia socială era să-i manipuleze pe băştinaşi, înstrăinîndu-i de statul lor – Moldova, manipulîndu-i la nivel de colectivitate, lipsindu-i de orice motivaţie creativă a activismului social (motivaţie care derivă doar din conştiinţa propriei valori a individului, fapt inseparabil de conştiinţa lui culturală şi istorică), reducîndu-i la statutul de pribegi prin străinii, de marginalizaţi în propria lor ţară, de salariaţi ai minoritarilor.

Acest scop nu putea fi obţinut decît prin promovarea unui „moldovenism” cît mai primitiv, cît mai „neromânesc”, chiar antiromânesc, căci numai prin înstrăinarea unui popor de el însuşi îl poţi domina oricît.

Vine recensămîntul. Oare moldovenii care se vor declara moldoveni, deci neromâni, sînt conştienţi de faptul că prin aceasta ei îşi sacrifică feciorii şi fiicele la muncă rău plătită, la dispreţ din partea nemoldovenilor, la robie socială şi culturală ? Că ei, prin nerecunoaşterea românităţii lor fireşti, din străvechime, vădite le răpesc copiilor lor viitorul, reducîndu-i la unelte economice în slujba minoritarilor ?

Iar dacă, totuşi, moldovenii, în masa lor, se vor declara “moldoveni”, adică “neromâni”, acest fapt le va dezlega şi mai mult mîinile minoritarilor în înlăturarea noastră culturală şi socială tot mai intensă din Moldova. Tot mai mulţi moldoveni vor lua cale pribegiei prin străini, tot mai mulţi moldoveni vor fi împinşi în sărăcie.

Benedict Moldoveanu

Revista Moldova noastra,Chisinau

Publicitate

RĂZBOIUL DE ELIBERARE NAŢIONALĂ: BASARABIA IN VARA ANULUI 1941

 

 

Pagini de istorie

PROLOG

 

 

       În perioada 3 iulie 1940- 22 iunie 1941, URSS a încercat să ocupe mai multe teritorii Româneşti, a declanşat 39 de operaţii teroriste, care s-au soldat cu morţi, răniţi, răpiri de persoane, capturarea vaselor militare şi civile ale României de la Dunăre.

La 25-26 octombrie 1940, trupele sovietice au atacat 4 monitoare româneşti, au încercat să ocupe insulele Dalerul Mare şi Salangik. La 2 ianuarie 1941 nouă nave militare sovietice au atacat mişeleşte forţele armate române de pe canalele Starî-Stambul şi Bistriţa.

 

Între 3 iulie 1940- 22 iunie 1941 aviaţia sovietică a violat spaţiul aerian românesc de 265 de ori, pătrunzând banditeşte până în Valea Siretului şi Vatra Dornei din Carpaţi.

U.R.S.S. avea pe teritoriul Basarabiei 420.000 de ostaşi şi ofiţeri, mai mult decât contingentul armatelor a 3-a şi a 4-a româneşti luate împreună. României i s-a impus o stare nedeclarată de război.

După 28 iunie 1940 U.R.S.S. pregătea consistent noi operaţiuni militare. Prevenind o eventuală agresiune, România s-a pregătit, şi la 22 iunie 1941 a început lupta sfântă pentru eliberarea teritoriilor, care se aflau temporar sub ocupaţia sovietică.

 

Se ştie, că la 23 noiembrie 1940 Ion Antonescu a semnat la Berlin protocolul de aderare a României la pactul tripartit sau „pactul anticominternist”. N-a existat nici un document prin care România ar fi devenit aliat al Germaniei. Hitler şi Stalin erau deopotrivă primejdioşi pentru România.

Participarea României în lupta pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord n-a făcut precedată de încheierea unei convenţii militare, care ar reglementa multiplele aspecte ale relaţiilor dintre România şi Germania. În concepţia lui Hitler, mai presus de tot era Germania. El nu admitea o adevărată coaliţie, în care toţi partenerii se întâlneau să realizeze o strategie unică.

 

 

 Armata română n-a avut misiuni de luptă independentă de armata germană, dar îndeplinea anumite misiuni speciale. România nu avea statutul de aliat, ci era considerată ca „stat participant”. În luptele de eliberare a Basarabiei au participat armatele a 3-a şi a 4-a române şi armata a 11-a germană.

Armata a 3-a română (comandant-general de corp de armată, Petre Dumitrescu) avea scopul de a înainta şi a elibera Bucovina şi Ţinutul Herţa, iar Armata a 4-a română (comandant General de corp de armată Nicolae Ciupercă) activa pe linia Iaşi-Ungheni şi până la Dunăre. Pe tot frontul româno-sovietic acţiona Armata a 11-a germană (comandant Eugen von Schobert).

Ea lupta pe linia dintre Comarna şi Cârlibaba. În Basarabia şi Bucovina se aflau în faţa armatelor române, armatele a 19-a şi a 9-a sovietice şi armata specială sovietică de pe litoralul Mării Negre.

 

În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează un număr considerabil de documente de arhivă, care oglindesc cu lux de amănunte evenimentele la tema propusă- Basarabia în cel de-al II război mondial 1939-1944. Este vorba de documentele administraţiei româneşti, documente germane şi sovietice.

Cu regret, trebuie de constatat, că valorificarea acestor documente de arhivă se află la o etapă destul de modestă de cercetare. Există fonduri arhivistice la tema nominalizată, care au fost cercetate sau numai studiate parţial.

 

 

 

 

 

 

                                              ÎNCEPUTUL

 

La mijlocul verii anului 1941, în arşiţă şi praf, în noroaiele drumurilor şi terenului desfundat în urma ploilor de vară, cei 10.000 de ofieri, subofiţeri şi soldaţi ai Diviziei I blindate au dus lupte grele pentru eliberarea Basarabiei, în podişul de nord al acesteia (4- 11 iulie ) în podişul central al Basarabiei (12- 22 iulie) şi în afara teritoriului României, la est de Nistru, pe căile de acces spre Odessa, în zona geografică a Ucrainei Sovietice (5-22 august 1941).

 

În podişul de nord al Basarabiei, pe teritoriul aparţinând administrativ de judeţul Soroca, din dimineaţa zilei de 4 iulie 1941, Divizia I blindate a acţionat în ofensivă, în eşalonul întâi al Corpului 11 armată german, pe direcţia Ştefăneşti- Moghilev, pentru ca împreună cu un puternic detaşament înaintat german să ajungă şi să ocupe cât mai repede trecerea peste Nistru de la Moghilev, realizând un cap de pod la est  de cursul apei, creind condiţii favorabile pentru dezvoltarea ulterioară a ofensivei Armatei 11 germane spre est.

 

 

Datorită schimbărilor intervenite în cadrul operativ ale marilor unităţi din Grupul de armate general Ion Antonescu, Divizia I blindate, care, la 11 iulie ajunsese la Nistru, la Moghilev la 12 iulie 1941 îşi schimba zona de operaţii din podişul de nord al Basarabiei în cel central, pe teritoriul judeţului Lăpuşna: a fost integrată operativ Corpul 54 armată german şi îndreptată spre partea de nord-vest al masivului păduros Corneşti, situat la vest de Chişinău. 

 

Divizia I blindate a străbătut  între 13- 15 iulie o zonă de teren aparent inaccesibilă pentru acţiuni cu mijloace blindate.

Prin deplasări executate, timp de 3 zile cu tehnica de luptă din dotare, a traversat prin râpe şi două văi (Culei şi Ikelului) codrii Bâcului, din masivul împădurit Corneşti, şi a ajuns în spatele inamicului sovietic, care se apăra cu forţe importante în masiv. Această manevră a rămas necunoscută adversarului.

 

 

 

Este greu de imaginat deplasarea celor 2000 automobile ale diviziei, printre care maşini grele Skoda, cu impunîtoarele tunuri calibru 105 mm prin codri seculari ai pădurilor situate pe înălţimi, care ajungeau până la 400 metri, pe drumurile înguste care abia permiteau trecerea motocicletelor cu ataş (motomitralierelor).

 

Străbaterea unei zone accidentate şi acoperite, constituie una din cele mai frumoase performanţe ce s-au realizat în materie de deplasare şi surprindere în campania din vara anului 1941 a diviziei blindate.

 

 

                                             ELIBERAREA

 

Aplicând în practică concepţa îndrăzneaţă a comandamentului Corpului 54 armată germană, Divizia I blindate a deschis „lacătul” apărării Chişinăului. Acţiunea ofensivă dinspre nord asupra Chişinăului a diviziei blindate a permis cucerirea oraşului înainte ca inamicul să poată organiza apărare.

 

În ziua de 16 iulie 1941, la ora 8.20 sublocotenentul Aurel Marinescu, din statul major al batalionului I comandat de maiorul Gheorghe Spirescu din Regimentul I care de luptă, sub privirile locuitorilor cu ochii înlăcrimaţi, a înălţat pe turla bisericii Sfânta Treime din Chişinău, tricolorul românesc.

 

După 35 de zile de lupte (22 iunie- 26 iulie 1941) trupele româno- germane au reîntregit ţara, eliberând pământurile Bucovinei de nord şi Basarabiei. Obiectivul principal al oştirii- realipirea teritoriilor cotropite cu forţa, cu un an în urmă, fără nici un telei legal, fusese îndeplinit.

 

 

Alături de ostaşii români care au luptat cu eroism, au sângerat departe de familiile lor, pentru îndeplinirea idealurilor naţionale româneşti şi mulţi camarazi germani.

 

În mersul operaţiilor militate mulţi au căzut cu moarte de erou, pentru eliberarea   Basarabiei de  ocupanţii sovietici. Aceştea au fost înmormântaţi în cimitirele militare de la Cania, Ţiganca şi Stoeneşti (judeţul Cahul). După 1944 datorită barbariei comuniste, toate aceste cimitire au fost devastate şi profanate.

 

Dar să le luăm pe rând. 1 iulie 1941- comuna Ştefăneşti, aşezată aproape de apa Prutului, scufundată în vereaţa livezilor trăia o vie animaţie. Batalionul de cercetaşi moto al diviziei comandate de locotenent- colonelul Ion Bădiceanu amenaja punctul de trecere peste Prut, prin care trupele româno-germane urmau să ajungă de pe malul drept pe cel stâng. 

 

Prin noroiul drumurilor desfundate în urma ploilor mărunte de vară, oamenii căpitanului Ermil Popescu, comandantul campaniei I cercetaşi moto, munceau cu sârguinţă sub conducerea comandanţilor de plutoane: locotenentul Bădescu- comandantul plutonului I şi sublocotenenţii Stan Munteanu şi Nicolae Gheorghievici, comandanţii plutoanelor 2 şi 3 cercetaşi (pionieri) moto.

 

Sublocotenentul Stan Munteanu cu ostaşii săi, împreună cu toţi ceilalţi- făceau cercetarea, amenajarea malurilor, rampelor şi drumurilor de acces pentru pionieri şi împreună cu comandantul de companie, deminarea malului basarabean al Prutului.

 

 

Artileriştii colonelului Gheorghe Constantinescu comandantul Regimentului I artilerie moto făceau pregătiri pentru a trece la îndeplinirea primei misiuni: sprijinul de foc, sub protecţia căruia, forţau Prutul pe la Ştefăneşti infanteriştii Diviziei 22 germane în noaptea de 1 iulie 1941.

 

Prin bateriile de obuziere şi tunuri ale regimentului care au ocupat poziţii de tragere de-a lungul malului drept al Prutului ( cu observatoare pe înălţimile de la vest de râu), se afla şi bateria 8 comandată de căpitanul Ion Maftei.

 

Întregul personal al bateriei aştepta, în poziţie de tragere cu emoţie, clipa primirii comenzii „FOC”- salvele proiectilelor tunurilor asociate cu cele ale obuzierelor, constituind focul eficace masiv şi nimicitor, sub protecţia căruia tot şuvoiul de oameni şi tehnică al diviziei blindate, împreună cu infanteriştii germani, se vor revărsa dincolo la est, spre podişul central al Basarabiei, în cadrul corpului 11 din Armata 11 germană.

 

Ofensiva diviziei a fost susţinută de atacurile constante din aer ale aviaţiei grele de bombardament, precedată de o intensă cercetare şi recunoaştere aeriană făcută în prealabil de către unităţile aviaţiei de informare.

 

Pe malul basarabean al Prutului, în faţa armatelor româno-germane se aflau zeci de mii de ostaşi din Armata 9 şi 18 sovietică. Tineri ostaşi, mulţi dintre ei voluntari veniţi în armată şi care abia depăşiseră pragul adolescenţei, răspunse la chemarea Ţării şi au plecat să lupte sub conducerea comandanţilor lor, cei mai mulţi la fel de tineri ca şi ei şi fără experienţă de luptă.

Cu toţii plecau să înfrunte destinul cu un adversar experimentat, cu experienţă de război acumulată de ruşi în campaniile din Spania, Finlanda şi Polonia. Armata Roşie (sovietică) pe lângă superioritatea numerică în efective de dotare cu tehnică, folosea  în multe cazuri viclenia.

 

Într-un document de arhivă depozitat în Arhiva Naţională a Republicii Moldova se spune că „ Marele Cartier General face cunoscut, că infanteria sovietică urmăreşte cu atenţie scoaterea din luptă a ofiţerilor: ca atare, aceştia să adopte măsuri ca să fie  identificaţi cât mai freu; ostaşii sovietici se prefac că sunt morţi- după depăşirea lor, deschid foc prin surprindere. Se folosesc de metode josnice: un punct de sprijin purtând uniforme germane, a lăsat ostaşii germani să treacă de ei , după care au deschis foc puternic asupra lor din spate.”

 

Era binecunoscut şi faptul, că sovieticii pe prima linie a frontului împingeau pe soldaţii de alte naţionalităţi, pentru a cruţa pe ruşi.

 

Armata 3 română, într-o informaţie secretă avertiza, că aviaţia sovietică poartă fie crucea germană, fie tricolorul românesc- zburând jos, împuşcă din mitraliere ţăranii de pe câmp şi trupe, care nu se adăpostesc, considerând că avioanele sunt ale noastre sau ale aliaţilor.

 

Etapa cuprinsă între 22 iunie şi 2 iulie 1941 este cunoscută sub denumirea de „bătălia aşteptării”. Potrivit concepţiei comandamentului  suprem german, în această etapă, grupul de armate „Sud” s-a găsit în apărare.

O apărare activă, care a  purtat amprenta unor acţiuni combinate aero-terestre. Aviaţia militară ( care a avut un rol foarte important) a întreprins numeroase misiuni de recunoaştere şi de bombardament pe toată adâncimea de la Prut şi până la Nistru, concomitent cu recunoaşteri, infiltrări, incursiuni şi cucerirea unor mici capete de pod la est de Prut de către trupele româno-germane. „Bătălia aşteptării” a avut ca scop să fixeze cât mai multe forţe sovietice, permiţând grupului de armate „Centru” să dezvolte ofensiva în fâşia sa având asigurat flancu drept şi a pregătit trecerea la ofensivă la 2 iulie 1941 al grupului de armate „Sud”.

 

La  3 iulie 1941, către orele 3 dimineaţa, grupul de cercetare al diviziei, întărit cu un pluton de cercetaşi germani, atrecut Prutul. Aflat la punctul de comandă al comandamentului Diviziei 22 infanterie germane, maiorul Căţoiu, după ce stabileşte cu acesta modalitatea depăşirii liniei de contact a infanteriei, a început marşul spre Zăicani. Grupul a primit misiunea ca să cerceteze localităţile Moşeni, Brătuşenii Noi, Fântâna Albă, Glodeni, Corbul, Climăuţi şi să ocupe împreună cu detaşamentul înaintat al locotenent-colonelului Lindemann trecerea peste Nistru de la Moghilev.

 

 

Detaşamentul german trimis cu misiune similară pe direcţia Moşeni, Frasin, Scăeni, Corbu, Moghilev, Podolschi se afla deja din seara zilei de 2 iulie bine implantat pe malul de est al Prutului, la Mălăeşti, Pătruşeni (aproximativ 12 km dincolo de Prut).

 

Tot în ziua ceea la ora 16.00 divizia părăseşte  raionul de concentrare.

Drumul dinspre Truşeşti spre Ştefăneşti este ocupat de coloane de automonile de tot felul care se apropie de pod unde căpitanul Victor Davidescu (din statul major al diviziei) veghează respectarea graficului de trecere al unităţilor pe malul opus întocmit de biroul operaţii.

 

Prima unitate a diviziei blindate care a trecut Prutul şi care a ajuns pe celălalt mal imediat a şi întrat în luptăa fost Regimentul 3 vânători moto. Odată trecuţi pe malul stâng, vânătorii moto au participat nemijlocit cu infanteriştii germani la consolidarea şi lărgirea capului de pod.

 

Alarmat de realizarea de capete de pod la est de Prut, comandamentul sovietic a acţionat imediat şi energic. Prevăzut în cadrul său operativ, în ansamblul operaţiunilor menite să zădărnicească înaintarea Corpului 11 armată spre Moghilev, (zona de trecere vizată pentru retragerea forţelor sovietice la est de Nistru), momentul declanşării contraatacului  de către rezerva mobilă păstrată la Bălţi sosise.

Sub protecţia întunericului, o brigadă de tancuri a fost adusă la 30 km de Prut, în pădurile şi văile de la est de satul Brătuşenii Noi, cu care trebuia să fie rupt dispozitivul Diviziei 76 infanterie germane, să arunce şi să înece în apa Prutului unităţile obosite ale acesteia.

 

Pe o ploaie care continua să se reverse, infanteriştii ruşi susţinuţi de aproximativ 40-50 care de luptă şi focul a numeroase baterii de artilerie, au executat un puternic contraatac în fâşia de ofensivă a Diviziei 76 infanterie germane, în sectorul nord Brătuşenii Noi- Moşeni pe direcţia Ciubari- Brătuşeni.

 

 

 

 

 

Sunt de remarcat acţiunile curajoase şi pline de risc ale unui şir întreg de ofiţeri şi ostaşi care au săvârşit fapte eroice. Printre aceştea se numără şi locotenentul Cristea Cristescu, sergentul major Alexandru Măcriş, soldatul Ionel Stănel, ultimii doi fiind înmormântaţi în cimitirul din Brătuşeni, judeţul Soroca.

 

La 6 iulie, Corpul 54 armată german, cu diviziile 50 şi 72 infanterie, comandat de generalul  Erik Hansen împreună cu Corpul 30 armată german şi Diviziile 5, 8, 13 şi 14 infanterie române a forţat râul Prut prin capetele de pod de la Ţuţora, Sculeni şi Ungheni.

Corpul 54 armată, aflat în eşalonul întâi al Armatei 11 pe direcţia loviturii principale a acesteia, a dezvoltat concomitent cu Corpul 11 armată german ofensiva pe direcţia Sculeni, Ungheni, Bălţi, Vadul Raşcu, reuşind ca în ziua de 11 iulie, după 5 zile de luptă, să străbată podişul central al Basarabiei şi să elibereze oraşul Bălţi.

 

Trupele româno-germane au eliberat nişte ruine arse şi nu un oraş care fusese cândva al doilea oraş după mărime şi importanţă al Basarabiei, după Chişinău.

 

 

                                 BĂTĂLIA DE LA ŢIGANCA

 

 

După cum menţionează locotenent-colonelului Alexandru Duţu, cele mai grele lupte desfăşurate în timpul campaniei eliberatoare din Basarabia s-au desfăşurat în capul de pod, situat la est de Fălciu, în zona Ţiganca, Stoieneşti, Cania. Ele au fost duse de Diviziile I gardă şi 21 infanterie din componenţa Corpului 5 Armată, care primise misiunea să asigure flancul drept al frontului şi ofensiva forţelor principale ale Armatei 4 române spre Chişinău.

 

   Forţarea Prutului a început la 4 iulie 1941, pe la Bârzica Mare şi prin bucla râului denumită„La Plopi”, după numeroasele incursiuni şi recunoaşteri cu subunităţi din Divizia 1 gardă, comandată de generalul Nicolae Şova. Desfăşurată cu multă vigoare, acţiunea s-a soldat doar cu realizarea unui cap de pod de dimensiuni mici, datorită puternicei rezistenţe  opusă de forţele sovietice, dificultăţilor provocate de terenul inundat şi mlăştinos, dar şi nerealizării surprinderii de către trupele noastre (atacul s-a declanşat la amiază, cu mari posibilităţi de observare de către inamic) şi faptul că artileria sovietică a efectuat trageri continui şi precise asupra sectorului de forţare.

 

 

   Cu toată abnegaţia de care au dat dovadă, batalioanele Diviziei 1 gardă au fost oprite de focurile puternice executate de inamic de pe versantul vestic al dealului Epureni şi din imediata apropiere a satelor Stoieneşti şi Ţiganca. În acest context, comandantul Corpului 5 Armată a hotărât, la 5 iulie, întroducerea în luptă a diviyiei 21 infanterie, comandată de generalul Nicolae Dăscălescu. Ordinul de luptă prevedea că „Terenul cucerit nu se mai cedează sub nici un motiv; oric ostaş care se retrage sub foc inamic va fi împuşcat pe loc, iar ofiţerii care vor şovăi a-şi împnge unităţile înainte sau vor da înapoi fără ordin vor fi arestaţi imediat şi înaintaţi curţii marţiale”.

Exigenţele şi severitatea acestui ordin erau determinate de importanţa deosebită a zonei de acţiune şi de pericolul grav pe care l-ar fi constituit o eventuală pătrundere a inamicului la vest de Prut, în zona Fălciu, de unde putea ameninţa spatele forţelor principale ale Armatei 4, angajată puternic în masivul Corneşti.

 

   Trecută succesiv în capul de pod, la flancul stâng al Diviziei 1 gardă, Divizia 21 infanterie a acţionat în capul de pod în sectorul Stoieneşti, Epureni. Succesele realizate prin luptă şi jertfă vrednică au fost obţinute însă cu pierderi considerabile. Regimentul 24 infanterie, de exemplu, şi-a diminuat, în numai 2 zile de luptă (6 şi 7 iule), forţa combativă cu 50 la sută, la Batalionul 1, cu 25 la sută. La Batalionul 2 cu 60 la sută, la Batalionul 3 cu 76 la sută, la Compania de cercetare, cea ce a determinat înlocuirea lui cu Regimentul 11 dorobanţi, care la rându-i a pierdut, la 8 iulie, 50 la sută din ofiţeri şi 40 la sută trupă.

 

    Documentele epocii însemnează dramatismul extraordinar al luptelor, vitejia şi spriginul de sacrificiu al militarilor noştri, atât în zona dealului Epureni, cât şi la Stoieneşti, Leca sau Ţiganca, atât în atac, cât şi-n acţiunile de oprire a contraatacurilor numeroase executate de inamic cu infanterie însoţită de tancuri şi sprijinită de artilerie şi aviaţie.

În luptele din această zonă, până la 16 iulie, când rezistenţa opusă de inamic a scăzut, ca urmare a înfrângerilor înregistrate în masivul Corneşti şi pierderii Chişinăului, diviziile 21 infanterie şi 1 gardă au pierdut peste 1700 de militari ucişi. În afara rezistenţei puternice, opusă de forţele sovietice, cauza principală, care a făcut ca cele două brave divizii române să lupte peste 10 zile şi să înregistreze mari pierderi umane într-un cap de pod de dimensiuni reduse, a constat în nerealizarea neutralizării de către artilerie şi aviaţie a artileriei inamice, care a tras aproape continuu asupra poziţiilor trupelor române, producându-le mari pierderi umane.

 

    Cu toate acestea luptele de la Ţiganca, Stoieneşti, Epureni şi Cania au relevat vigoarea şi dârzenia de care au dat dovadă militarii noştri în luptă, eroismul şi spiritul de sacrificiu, hotărârea de-a alunga, indiferent de jertfe, inamicul de pe teritoriul strămoşesc. 

 

 

                         LUPTELE DE LA LĂPUŞNA

 

 

Luptele de apărare de la Lăpuşna, duse de Divizia 15 infanterie( din componenţa Corpului 3 armată) în zilele de 10, 11, şi 12 iulie 1941, în partea de sud a masivului Corneşti au fost consecinţa unor puternice reacţii ofensive ale inamicului, dezlănţuite în scopul opririi înaintării trupelor române şi germane către Nistru.

 

Divizia 15 infanterie forţase Prutul la 4 iulie în sectorul Nemţeni, Răşeşti, realizând până în seara zilei un cap de pod pe malul răsăritean al râului pe un front de circa 10 km şi adânc de 2-3 km. În zilele următoare, înfrângând rezistenţa dârză a inamicului, trupele diviziei au dezvoltat capul de pod şi ulterior au trecut la urmărire împreună cu Divizia 11 infanterie, întrodusă în luptă la flancul drept al Diviziei 15 infanterie, ambele mari unităţi ajungând la 9 iulie cu avangărzile pe  aliniamentul Stolniceni, Hânceşti, Cărpineni, la 30-35 km est de Prut.

 

Întrucât în după-amiaza zilei de 8 iulie, Divizia 35 infanterie, care înainta spre est, la flancul stâng al Corpului 3 armată, făcând legătură cu Armata 11 germană, suferise o gravă înfrângere pe valea Bucovăţului, iar la 9 iulie cercetarea aeriană descoperise importante concentrări de trupe sovietice, în faţa şi la flancul drept al Corpului 3 armată, generalul Ion Antonescu, comandantul frontului româno-german a ordonat să se treacă temporar la apărare, într-un dispozitivîn „arici”, prevăzând un iminent contraatac în forţă al inamicului.

 

Într-adevăr, în dimineaţa zilei de 10 iulie inamicul a contraatacat în sectorul Regimentului 35 infanterie, la flancul drept al Diviziei 15 infanterie, cu forţe în valoare de circa două batalioane, puternic spriginite de artilerie, iar la 11 iulie a intensificat atacul întroducând în luptă două regimente de infanterie, de o parte şi de alta a şoselei Hânceşti- Lăpuşna, forţe sprijinite de 4-5 divizioane de artilerie şi 8-10 tanchete. Trupele de la flancul drept al Diviziei 15 infanterie şi de la flancul stâng al diviziei 11 infanterie, unde s-a produs lovitura, au rezistat cu dârzenie, necedând nici un pas, iar în dimineaţa zilei de 12 iulie inamicul a fost complet înfrânt şi aruncat înapoi, în urma unui contraatac executat în flancul său de două batalioane din Detaşamentul tactic „general Dimitriu”, ce se deplasa de la Stolniceni spre Bujor pentru a intra in sectorul său de apărare.

 

 

Colonelul(r) Ştefan Balasan îşi aminteşte: „Am participat la aceste lupte în cardul Regimentului 23 artilerie, unde îndeplineam funcţia de comandant al subunităţilor de tragere din Bateria a 8-a (Divizionul II obuziere „Skoda”, calibrul 100 mm) şi am fost mândru că divizionul din care făceam parte a contribuit la obţinerea acestui succes al trupelor noastre, sprijinind cu promtitudine şi precizie Regimentul 35 infanterie.

 

Succesul Corpului 3 armată în luptele de la Lăpuşna  a avut o importanţă deosebită pe plan operativ, fiindcă a dat posibilitatea întoarcerii ulterioare a masivului Corneşti, pe la sud-est cu forţele de la flancul stâng al Armatei 4 română şi pe la nord-vest cu forţele de la flancul drept drept alArmatei 11 germane, manevră ce a dus la cucerirea rapidă a acestui masiv şi la eliberarea Chişinăului. Totodată, aceste lupte au permis conducerii militare superioare române s ajungă la unele constatări şi concluzii deosebit de utile pentru organizarea şi conducerea vitoarelor operaţii.

 

 

În ceea ce priveşte inamicul, s-a infirmat ipoteza că acesta, sub influenţa puternicelor lovituri ale trupelor germane ce acţionau la nord, se va retrage din Basarabia fără a opune rezistenţe serioase. Dimpotrivă, s-a evidenţiat  hotărârea adversarului de a rezista cu îndârjire pentru a menţine teritoriul ocupat, precum şi capacitatea acestuia de a-şi regrupa repede forţele pe anumite direcţii, pentru a obţine superioritatea şi a reacţiona ofensiv cu deosebită vigoare.

S-a evidenţiat, de asemenea, buna sa pregătire în ce priveşte camuflajul,  predilecţia pentru acţiunile prin surprindere, precum şi marile cantităţi de muniţii de care dispunea (şi de care nu făcea deloc economie).

 

În ceea ce priveşte trupele proprii s-a constatat că atât comandamentele de mari unităţi, cât şi comenzile unităţilor au dovedit o bună pregătire tactică şi supleţe în conducere, reuşind să treacă repede de la urmărire la apărare, să închege în grabă dispozitivul defensiv şi să riposteze cu calm şi îndrăzneală la loviturile puternice ale inamicului.

 

Trupele de infanterie au confirmat că sunt temeinic instruite şi dârze în apărare, iar artileria- că este capabilă să intervină promt şi cu precizie în sprijinul infanteriei, cu care a realizat din timp o bună legătură şi care a menţinut-o pe tot timpul luptei.

 

Au rezultat totodată şiunele lipsuri în ce priveşte camuflajul dispozitivelor de luptă, la toate eşaloanele, precum şi dificultăţile provocate de capacitatea redusă a mijloacelor de transport destinate aprovizionării cu muniţii, îndeosebi la muniţia de artilerie, de care unităţile au resimţit lipsa chiar numai după 2-3 lupte.”

     (va urma)

 

                                                                

Autor: Alexandru Valeriu Moraru, istoric-arhivist şi publicist

mazarini.wordpress.com