COMUNISMUL FARA MASCA.Giovanni Papini in vizita la Lenin

Giovanni Papini (1881 – 1956)

  Moscova, 3 iulie:

«M-am trudit aproape o luna, dar, in sfarsit, am reusit. Venisem in Rusia numai ca sa cunosc pe acest om si nu voiam sa plec fara sa-l fi auzind vorbind. Mi se pare ca e, genul sau, unul din cei trei sau patru oameni in viata, care merita sa fie ascultati.

Ca sa ajuns pana la el, am cheltuit aproape douazeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacsisuri soldatilor rosii,daruri orfelinatelor – dar nu regret.

Mi se spunea ca Vladimir Ilici era bolnav, obosit si ca nu putea sa primeasca pe nimeni, in afara de intimii sai. Nu mai locuieste la Moscova, ci intr-un sat din apropiere, intr-o veche locuinţa boiereasca, cu obisnuitul peristil de coloane albe la intrare.

Vineri seara, ultimele dificultati fura inlaturate si telefonul ma instiinta ca eram asteptat duminica. I se spusese lui Lenin ca fondurile mele ar putea sa ajute inceputurile anevoioase ale Nep-ului si acesta consimtise sa ma vada.

Fui primit de sotia sa, o femeie groasa si tacuta, care ma privi asa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intra in sala lor.

Gasii pe Lenin pe un mic balcon, sezand la o masa mare, acoperita cu foi vaste de desen. Imi facu impresia unui condamnat, caruia i se permite, in ultimele ore pe care le mai are de trait, sa-si piarda timpul in pace, cu fleacuri.

Capul sau foarte cunoscut, de tip mongol, parea taiat din branza veche si uscata: teapan si totusi molatic. Intre buzele lui respingatoare se vedeau doua randuri sinistre de dinti, ca ai unui cap de mort.

Craniul sau, lung si gol, facea impresia unei urne barbare, taiata din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni si inchizitori de pasare de prada stau pitulaţi indaratul pleoapelor insangerate.

Mainile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea ca fusese groase si puternice, maine de mujic, dar in aspectul lor descarnat anuntau apropierea mortii.

Nu voi uita niciodata urechile lui de fildes lustruit, intinse in afara ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, inainte de linistea cea mare…

Primele minute ale conversatiei noastre fura mai curand penibile. Lenin se trudea sa ma cantareasca, dar cu un aer distrat, ca si cum si-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchiseste.

Iar eu, inaintea acelei masti obosite de culoarea sofranului, nu mai gaseam curajul sa-i pun intrebarile pentru care venisem. Inganai la intamplare o lauda despre marea opera pe care o savarsise in Rusia. Si atunci, acea fata pe jumatate moarta se umplu de strambaturi spectrale, care voiau sa fie un zambet sarcastic.

– Dar totul era facut, exclama Lenin, cu o insufletire neasteptata si aproape cruda, totul era facut inainte de a veni noi! Strainii si imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou.

Eroare de burghezi orbi. Bolsevicii n-au facut altceva decat sa adopte, dezvoltandu-l, regimul instaurat de ţari si care e singurul potrivit cu poporul rus.

 Nu se poate guverna o suta de milioane de brute fara bat, fara spioni, fara politie secreta, fara teroare si spanzuratori, fara tribunale militare, munca silnica si torturi. Noi am schimbat numai clasa care isi baza guvernarea pe acest sistem.

Unde erau saizeci de mii de nobili si patruzeci de mii de mari functionari, in total o suta de mii de indivizi ; azi sunt aproape doua milioane de proletari si comunisti.

E un progres, un mare progres, deoarece privilegiatii sunt de zece ori mai numerosi, insa nouazeci si opt la suta din populatie n-a castigat prea mult prin aceasta schimbare. Fii chiar sigur ca n-a castigat nimic si e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc si, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Si Lenin incepu sa rida in surdina, ca un negustor care a inselat pe cineva si care contempla satisfacut umerii victimei care pleaca.

– Si atunci, bombanii eu, Marx, progresul si celelalte?

Lenin ma privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care esti un om strain si puternic, relua el, pot sa-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteste-ţi ca Marx insusi ne-a invatat ca teoriile n-au decat o valoare pur fictiva, o valoare de instrument. Data fiind starea de lucruri din Rusia si din Europa, a trebuit sa ma servesc de ideologia comunista pentru a realiza adevaratul meu scop.

In alte ţari si in alte vremuri, as fi intrebuinţat altceva. Marx nu era decat un burghez evreu, calare pe statisticile englezesti si admirator in secret al industrialismului.

Un creier imbibat de bere si de hegelianism, in care amicul Engels injecta cateodata unele idei geniale. Revoluţia ruseasca e o dezmintire completa a profeţiilor lui Marx.

Comunismul a triumfat tocmai intr-o ţara unde aproape nu exista burghezie.

Oamenii, domnule Gog, sunt niste salbatici fricosi, care trebuiesc stapaniţi de un salbatic fara scrupule, asa cum sunt eu. Restul nu-i decat vorbarie, literatura, filozofie si alta muzica, pentru folosul nerozilor. Ori, salbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricarui guvern trebuie sa fie acela de a face in asa fel, ca ţara sa semene cu o ocna.

Vechea «catorga» (ocna – n.n.) tarista e ultimul cuvant al inţelepciunii politice. Daca te gandesti bine, vei vedea ca viaţa de inchisoare e cea mai potrivita celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, in sfarsit, feriţi de riscuri si in situaţia de a nu putea savarsi raul. Indata ce un om intra la inchisoare, trebuie, prin forta lucrurilor, sa duca o viata de nevinovat.

Mai mult decat atat, nu mai are nici ganduri, nici preocupari, deoarece sunt altii care gandesc si poruncesc pentru el: lucreaza cu corpul, dar isi odihneste spiritul.

Si stie ca in fiece zi va avea ce sa manance si unde sa doarma, chiar daca nu lucreaza si chiar daca e bolnav, fara grija pe care o are cel liber de a-si procura o paine in fiecare dimineaţa si un pat in fiecare seara.

Visul meu este de a transforma Rusia intr-o imensa inchisoare: si sa nu crezi ca spun aceasta din egoism, caci intr-un atsfel de sistem cei mai sclavi si cei mai sacrificati sunt tocmai paznicii si ajutoarele lor!

Lenin tacu deodata si incepu sa contemple un desen pe care-l avea dinainte si care reprezenta, mi se pare, un palat inalt ca un turn gaurit de nenumarate ferestre rotunde. Indraznii sa pun una din intrebarile mele.

– Si ţaranii?

– Urasc ţaranii, raspunse Vladimir Ilici cu o strambatura de dezgust. Urasc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev si de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi.

Taranii reprezinta tot ce urasc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile si maniile religioase, lucrul manual. Ii tolereze si ii cultiv, dar ii urasc. As vrea sa-i vad disparand pe toţi, pana la cel din urma.

Un electrician valoreaza pentru mine cat o suta mii de ţarani.

Se va ajunge, sper, sa traim cu alimente produse in cateva minute de masini, in laboratoarele noastre chimice si in sfarsit vom putea masacra ţaranimea devenita atunci inutila. Taranii se vor face lucratori sau vor crapa. Viaţa in natura e o rusine preistorica.

Baga-ţi in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupţi, al Orientului impotriva Occidentului si al orasului impotriva satului. Si in acest razboi nu ne vom uita la alegerea armelor.

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vara de greci si a inchipuiţilor de germani. Cine rezista, va fi taiat ca o tumoare vatamatoare. Sangele e cel mai bun igrasamant oferit de natura.

Sa nu crezi ca sunt crud. Toate aceste executii si spanzuratori, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urasc victimele, mai cu seama fiindca ma silesc sa le ucid.

Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei inchisori model, al unei ocne pacifice si bine intretinuţe.

Dar se gasesc, ca in toate inchisorile, neasculatori, nelinistiţi, din aceia care au nostalgia stupida a vechilor ideologii si mitologii omucide.

Toti acestia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai cateva mii de bolnavi sa primejduisca fericirea viitoare a milioane de oameni. Si apoi, defintiv, vechile varsari de sange nu erau un fel rau de a ingriji corpurile.

E o oarecare voluptate sa te simţi stapan pe viata si pe moarte. De cand vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu stiu bine daca in Franţa sau in Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii.

Eu sunt, daca vrei, un semizeu local asezat intre Asia si Europa, dar pot totusi sa-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale caror secret s-a pierdut, dupa caderea paganilor.

Sacrificiile omenesti aveau ceva bun: erau simbol profund, o invaţatura inalta, o sarbatoare sanatoasa.

Dar aici, in locul imnului credinciosilor, aud ridicandu-se spre mine urletele prizonierilor si al muribunzilor; te asigur ca n-as schimba aceasta simfonie cu cele noua ale lui Beethoven. Acesta e cantecul religios care anunta beatitudinea apropiata.

Mi se paru atunci ca fata descompusa si cadaverica a lui Lenin se intindea ca sa asculte o muzica inceata si solemna, sensibila numai pentru el. Aparu doamna Krupskaia, sa-mi spuna ca sotul sau era obosit si ca avea nevoie de putina odihna. Iesii indata.

Am cheltuit douazeci mii de dolari ca sa vad pe omul acesta si, intr-adevar, am impresia ca nu i-am aruncat pe fereastra.»

«GOG», memorii de Giovanni Papini

(traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucuresti)

Motto-ul ales de  Papini pentru publicarea memoriilor sale a fost:

« Satana va iesi din temnita lui, ca sa insele neamurile, pe Gog si pe Magog…» (Apocalips, XX, 7)

Basarabia literara

Publicitate

POVESTEA GABRIELEI Drâmbă, SOȚIA celui mai SÂNGEROS tiran african

 

„Agent model” al securității ceaușiste, Gabriela Drâmbă, este considerată o veritabilă Mata Hari de România.

Soarta acestui personaj controversat pare a fi ruptă dintr-un film de ficțiune, plin de răsturnări de situație, dar și de tragism.

Fiica unei croitorese din zona Gării de Nord din București,  a fost „recoltată” de la o vârstă fragedă pentru a servi intereselor Securității.

 Deși nu își prea bătea capul cu învățătura,  avea cele mai mari note din clasă și era adusă la cursuri cu un autoturism Volga negru, „semn că Securitatea a racolat-o de fragedă”.

Grație frumuseții și tinereții exuberante – „Viitoarea doamnă Bokassa avea o talie de viespe, părul blond și ochii superbi, albaștri” – cât și a legăturilor pe care le întreținea cu organismele represive ceaușiste, ea a ajuns să frecventeze cercuri sus puse, dar și anturajele „de fițe” din Primăverii, Băneasa și Dorobanți, în care se învârteau odraslele de bani gata ale nomenclaturii comuniste.

Probabil că tot în acest mediu, tânăra face cunoștință cu un tânăr italian înstărit, care o cere în căsătorie.

Însă toate planurile Gabrielei au fost zdruncinate odată cu vizita controversatului dictator centrafrican Jean-Bedel Bokassa, care a  facut  o pasiune obsesivă pentru agenta ceaușistă.

 Deși era curtată asiduu de junele Adrian Năstase – viitorul premier pesedist, care obișnuia să o scoată „la suc” în parcul Cișmigiu și să o invite, în repetate rânduri, la restaurant , Gabriela Drâmbă s-a logodit cu un cetățean italian stabilit pe malurile Dâmboviței („un flăcău cu oarecare situație” despre care nu se știe mai nimic).

Planurile de nuntă vor fi însă zădărnicite, pentru totdeauna, odată cu vizitele pe care dictatorul centrafrican Jean-Bedel Bokassa începe să le facă în România, prima dintre acestea fiind efectuată în perioada 11-16 iulie 1970.

Tiranul negru  îi solicită lui Ceausescu sprijinul în vederea exploatării bogățiilor naturale din țara sa, proces pe care nu-l poate susține din lipsă de bani, utilaje și specialiști.

Tentat de uraniul și diamantele lui Bokassa, „tovarășul” își anunță disponibilitatea de a se implica activ în construcția de căi ferate – necesare unei republici bananiere fără ieșire la ocean – în schimbul excavării, la comun, a zăcămintelor de uraniu, diamant, cupru, fier, mercur și bauxită.

Nicolae Ceaușescu acceptă propunerea lui Bokassa privind colaborarea celor două state în exploatarea minereurilor africane.

 In timpul negocierilor dintre cei doi dictatori, Securitatea a avut grijă ca lui Bokassa să nu-i lipsească nimic, existând mărturii – în acest sens îi invocăm pe fostul șef al DIE, Ion Mihai Pacepa, și pe Ștefan Andrei, ministru comunist de Externe – că centrafricanului (un afemeiat notoriu!) i-au fost livrate „pe tavă”, în vederea desfătării, mai multe frumuseți mioritice.

Până la urmă, printre acestea s-a numărat și Gabriela Drâmbă, pe care Securitatea a trimis-o la Bangui, inițial pe post de translatoare, cu un ansamblu folcloric.

Urmarea? Despotul a dezvoltat o adevărată obsesie pentru tânără și, la puțin timp după întoarcerea ei în țară, i-a trimis un fax mieros omologului Ceușescu, rugându-l să i-o trimită plocon, drept nevastă.

Profitând de slăbiciunea lui Bokassa pentru Gabriela, Nicolae Ceaușescu trimite „agentul model” la Bangui pe post de traducător cu un ansamblu folcloric.

La rândul ei, fosta doamnă Bokassa susține că Securitatea a forțat-o să își părăsească logodnicul, proferând amenințări la adresa familiei si că, înaintea plecării pe meleaguri centrafricane, a fost convocată chiar în biroul lui Nicolae Ceaușescu care i-a explicat sec, în puține cuvinte, că interesul patriei este cu mult mai înălțător decât o banală poveste de dragoste.

 Bokassa i-a pus la picioare Gabrielei palatul, servitorii si intreaga avere Gabriela Dramba a fost intre 1975 si 1977 sotia imparatului Africii Centrale, iar acum locuieste singura la Bucuresti.

După căsătorie, proaspăta doamnă Bokassa a  locuit  într-un palat de poveste, înconjurat de grădini luxuriante și lacuri populate de crocodili.

Însă, aceasta era terorizată în mod constant de excesele de gelozie ale dictatorului, de abuzurile sale bahice și sexuale – este cunoscut faptul că a avut nu mai puțin de 18 neveste și peste 60 de copii printre care și o fată adusă pe lume de Gabriela.

Bokassa a dispus numeroase represiuni sângeroase, căsăpindu-și programatic oponenții, uneori servindu-i la cină miniștrilor, care dacă nu se înfruptau din bucate, aveau aceeași soartă.

Aceste porniri canibalistice ale tiranului se trag din desișurile pădurilor ecuatoriale, unde Bokassa și-a petrecut copilăria alături de membrii tribului M’Baka.

În culmea disperării, „înfricoșată și ajunsă la capătul suportabilității umane”, doamna Bokassa face o tentativă nereușită de suicid.

Acest gest l-a înduplecat pe Bokassa, tiranul permițându-i Gabrielei să se stabilească definitiv în Franța.

Cu o ladă plină de bijuterii și o sumă considerabilă de bani, doamna Bokassa, împreună cu fiica sa, încep o viață nouă.

Astăzi, Gabriela trăiește într-o vilă din apropierea Bucureștiului, administrând câteva business-uri imobiliare. Fostii sai angajati o descriu ca pe o femeie dura si rece.

Raceala ei si-ar fi pus amprenta si asupra relatiei cu fiica sa, Anne, rodul casatoriei sale cu dictatorul Jean-Bedel Bokassa.

Cele doua nu sunt foarte apropiate. Anne Bokassa de Barengo traieste in Franta, la Reims.

Fiica ei, Anne de Berengo Bokassa, nascuta in 6 septembrie 1976, ( foto sus) trăiește in Franta, unde  administrează niște clădiri de patrimoniu. si este lider sindical in Confederatia Generala a Muncii (Confederation Generale du Travail), singurele  sale aparitii in mass-media  fiind legate de rolul de negociator pe care l-a avut in cateva greve locale.

Duce o viata linistita, in anonimat, si refuza sa aiba orice contact cu presa.

 O fotografie recenta a Gabrielei  Drâmbă

Fostul șef al Departamentului de Informații Externe, Mihai Pacepa, susține că Gabriela Drâmbă a fost unul dintre cei mai prolifici spioni DIE, infiltrat la cel mai înalt nivel într-o „țară-scop”.

Datorită ei, Bokassa a acceptat, în secret, să transmită României 10% din profiturile ce proveneau din minele de diamant, care au fost exploatate de români.

Ce ne spune Gabriela Drâmbă ?

Bokassa s-a indragostit de ea la Bangui, capitala Republicii Centrafricane.

S-a scris ca era dansatoare si ca l-ar fi cunoscut pe Bokassa la Bucuresti, unde imparatul s-a intalnit cu Nicolae Ceausescu. Astfel, ar fi fost infiltrata in patul temutului dictator african de catre Securitate cand Gabriela avea in jur de 20 de ani.

„N-am fost niciodata dansatoare. Nici nu stiu sa dansez.Eram traducator de limba franceza si engleza si nu eram membra de partid. Dupa ce Bokassa vizitase Romania, am plecat acolo cu un ansamblu folcloric. Era nu-stiu-ce sarbatoare la ei!Pana cand am ajuns in capitala Bangui nu-l vazusem.

Acolo l-am intalnit pentru prima oara pe fostul meu sot. Nu eram acolo ca dama de companie, ci, repet, ca traducator. Pentru Bokassa fusesera trimise la „pachet” alte doua fete, dansatoare: una Mariana si una Claudia!”.

De altfel, din marturia Gabrielei Dramba reiese ca acea Claudia a fost preluata de la aeroport, separat de grup, si dusa la palatul lui Bokassa.

„Am stat doua saptamani acolo. Bokassa ne-a prezentat mai multe locuri si simteam ca are ceva pentru mine. Cand am revenit in tara a inceput nebunia. Am inteles ca i-a trimis un fax lui Ceausescu in care ii cerea voie sa ma ia de nevasta!”.

 Securitatea a „convins-o” sa urce in avion si sa plece la Bangui (in Africa Centrala) ca sa se marite cu Bokassa. Se spune ca Nicolae Ceausescu ar fi obtinut in schimbul ei 10% din profitul minelor de diamante de pe teritoriul Africii Centrale.

„Nu vreau sa spun mai multe, dar am fost marcata pentru tot restul vietii. Nu era alegerea mea, ci am fost fortata!

M-a chemat la el si Ceausescu. N-are rost sa spun ce am discutat. Nu mi-am luat adio nici de la logodnicul meu, nici de la familie.

Pe avion ma gandeam ca n-am sa ma mai intorc niciodata in tara! De trocul cu diamante nu stiu nimic. Daca s-a negociat ceva, a fost fara stiinta mea”, a adaugat .

Nunta a fost sarbatoare nationala.

Dupa ce a aterizat la Bangui a fost luata de o escorta impresionanta si dusa la palatul prezidential din Bangui.

Casatoria a avut loc in aprilie 1975, Gabriela devenind astfel cea de-a 12-a sotie a dictatorului. Impreuna, au avut o fetita, pe Anne, alintata Titina, pe care Bokassa o adora.

Nunta a avut loc imediat si a fost faraonica. A fost ca o sarbatoare nationala pentru Africa Centrala.

„Am trait acolo aproape trei ani. Nu l-am iubit niciodata pe Bokassa, dar nu puteam evada. Eram pazita peste tot zi si noapte.

In casa erau trei bone si niciun barbat nu avea voie pentru ca sotul meu era foarte gelos! Nu ieseam din palat decat la intalniri oficiale, la dineuri pentru opere de caritate sau in vizite de stat in strainatate.

In fiecare caz, mergeam cu Rolls Royce sau Mercedes 600 cu cate 12 motociclisti ca antemergatori.

Eram paziti si eu si sotul meu extrem de drastic”, a adaugat fosta prima doamna a Africii Centrale !

Bucatarul despre care s-a spus ca Bokassa l-a ucis intrucat ar fi fost amantul Gabrielei era – isi aminteste ea – „un amarat de batranel, gras si mic de statura”.

„De ce sa-l omoare? I-am fost fidela lui Bokassa.

Chiar daca voiam sa fac ceva, era imposibil. Este o minciuna ca omora barbati pentru ca as fi avut vreo legatura neprincipiala cu ei. E ca si minciunile care s-au tot vehiculat despre fostul meu sot, cum ca acesta era canibal.

Felul lui de mancare preferat era vita cu legume africane. Nu manca oameni!”, a continuat fosta doamna Bokassa.

I-a facut palat cu lac si crocodili

Dictatorul african a iubit-o enorm pe Gabriela. Chiar i-a facut un palat, cu un domeniu urias pe care se afla si un lac populat de crocodili! „Aveam maimute, multe animale exotice la palat. Erau tinute in tarcuri. Sotul meu s-a purtat foarte frumos.

N-a ridicat niciodata mana la mine, nu m-a jignit” In ciuda acestei situatii, el era extrem de gelos, iar ea nu l-a putut iubi.

Ba, mai mult, a incercat chiar sa recurga la un gest disperat: „Imi doream sa mor. Atunci i-am spus ca vreau sa ma intorc in tara, la familia mea.

De teama unui scandal diplomatic, el a acceptat cu greu sa divortam. Urma sa fie incoronat imparat si nu avea nevoie de scandal!”.

Domna Bokassa impreuna cu Elena Ceausescu

Asa a „evadat” Gabriela Dramba din Africa Centrala. Ea a revenit la Bucuresti in jurul varstei de 23 de ani si s-a inscris la Facultatea de Medicina. „Nu e adevarat ca am fugit in Franta si ca as fi luat valize cu diamante.

M-am intors intr-adevar cu multi bani, pe care mi i-a dat fostul sot de buna voie”. Pe logodnicul de care s-a despartit in ?75 nu l-a mai vazut vreodata. „N-as putea sa-l caut si sa ma uit in ochii lui. I-am pricinuit si asa atunci multa durere!”, a mai dezvaluit ea.

In jurul Gabrielei Dramba a planat aproape 30 de ani un mister absolut.

  Publicatii celebre din intreaga lume – precum „New York Times”, „The Sun” sau „Paris Match” – au incercat sa-i cumpere povestea fabuloasa, insa ea n-a vorbit niciodata. Pana azi. „Nici macar prietenii mei de suflet nu stiu povestea adevarata, a declarat ea!

Si astazi  pastreaza discretia asupra varstei, asa cum a pastrat si discretia asupra vietii ei

„Tot ce  s-a spus pana acum, tot ce s-a scris, a fost doar legenda !”.

 

 

 

„Inca sunt foarte multe lucruri pe care nu le-am spus. Dar acestea ma dor si nu vreau sa le mai dezgrop. Sunt acolo, in sufletul meu, si asa vor ramane mereu!”.

 

 

 

Surse: Timpul.md (L. L.); Ziua Veche.ro; CanCan.ro

 

 

 

 

DOSARE ISTORICE : FOAMETEA SOVIETICĂ din 1947, studiata de Cambridge Journal of Economics. Video

In ultimii 20 de ani a fost acordată o deosebita atentie aspectelor economice ale foametei.

Renumitul economist indian, Amartya Kumar Sen, a abordat această problemă dintr-o nouă perspectivă, numită „entitlement approach”, ceea ce a trezit un interes major și a constituit o considerabilă inovație intelectuală.

Economistul consideră că foametea este cauzată de eșecul de a transforma resursele (pământ, echipament, viețuitoare, cunoștințe) în bunuri și servicii. […]

Această manieră de a ancora problema foametei a fost preluată dintr-un studiu de caz realizat de Sen privind foametea bengaleză din 1943.

Un aspect important al muncii lui Sen era să explice că reducerea hranei disponibile nu este singura cauză a foametei și foametea se poate petrece chiar și atunci când sunt suficiente alimente.

Publicarea unor documente secrete de arhivă,au scos la iveală o foamete necunoscută anterior, foametea sovietică din 1947.

Până nu demult, foametea sovietică din 1947 a fost pe larg dezmințită atât în literatura de specialitate, cât și în istoria demografică a Uniunii Sovietice.

Foametea sovietică din 1947 a fost un eveniment tragic și important, iar acest studiu de caz își propune să găsească un răspuns la întrebarea: a fost sau nu această foamete cauzată de insuficiența hranei.

 

Date istorice

 

Foametea sovietică din 1947 a avut loc după un devastator război în care URSS a pierdut 24-27 milioane de oameni. Aceasta a avut loc într-o țară în care se întâmplaseră deja trei fenomene similare în secolul XX (1917-1922, 1931-1934 și 1941-1945), guvernată de un tiran ce-și considera populația o masă de dușmani învinși, obligați să plătească tribut conducătorului. Foametea a fost precedată de o secetă ce a redus în mod incomparabil cantitatea de grâne recoltată (Tabelul 1).

În 1946 s-a înregistrat o scădere semnificativă a producției de grâne, cauzată de secetă, scădere ce se producea de la un nivel deja coborât. Povara a căzut pe spatele fermierilor, întrucât o mai mică parte a producției a rămas la dispoziția fermelor și a populației rurale.

 

 

 

Pentru a vedea ce s-a întâmplat cu grânele în mâinile statului, este necesar să analizăm balanța grânelor pentru anii 1945-1948, reflectată în tabelul 2.

Se poate observa că în 1946 exportul de grâne constituia un milion de tone, în timp ce cantitatea de 0.4 tone a fost vărsată în rezerva de stat și 2.4 mln. tone au fost destinate fermelor colective și de stat în calitate de împrumut (adică, grânele se utilizează drept sămânță și este returnat statului după recoltare).

În 1947, exportul de grâne a căzut la 0.3 mln. tone, iar cantitățile destinate rezervelor de stat și împrumuturilor au crescut până la 3.1 milioane de tone.

Această sporire a împrumuturilor sub formă de sămânță denotă dependența statului de o producție agricolă continuă. Declinul brusc al exporturilor din 1947 a fost un răspuns al guvernului la foamete.

În vederea înțelegerii dacă foametea sovietică din 1947 a fost una cauzată de lipsa hranei sau nu, este important să urmărim datele privind stocurile din acea perioadă.

Acest fapt se datorează URSS, care a avut o economie de stat, pentru care stocurile de grâne erau de o mare importanță și unde agențiile de stat păstrau minuțios înregistrările tuturor tranzacțiilor. Datele disponibile sunt redate în tabelele 3 și 4.

În primul rând, în anii 1947-1953, guvernul sovietic a reușit să obțină ceea ce părea de neatins în 1929-1933 – o majoră creștere a rezervelor de grâne. Acest spor a început cu recolta anului 1947. Care a fost scopul? Potrivit decretului secret (soverșenno secretno), din 11 iulie 1947 al Consiliului miniștrilor din Ucraina și al Comitetului Central al Partidului Comunist al Ucrainei privind planul de aprovizionare cu grâne din recolta anului 1947, obiectivele au fost împărțite.

Acestea își propuneau să continue producerea agricolă, în pofida secetei din anul precedent (prin garantarea unei cantități adecvate de sămânță și hrană pentru cei angajați în semănatul de primăvară și recolta ulterioară), să colecteze grâne de la fermieri cu justificarea că statul are nevoie să facă rezerve pentru a-i ajuta mai târziu, să permită sfârșirea raționalizării și pentru a garanta securitatea națională.

Nu există niciun dubiu că, odată cu deteriorarea situației internaționale după 1947, ultimul motiv a devenit deosebit de important.

Necesitatea unor stocuri de grâne substanțiale a apărut pentru prima dată în 1936-1937, când o recoltă proastă nu a dus la foamete, dar s-au înregistrat câțiva morți.

O cauză pentru asta a constituit o singură recoltă scăzută (foametea dezastruoasă a anului 1933, precedată de două recolte succesive proaste, în 1931 și 1932, iar foametea anului 1947 a fost precedată nu doar de recolta rea atât din 1946, cât și 1945).

Un alt lucru ce merită să fie luat în considerare sunt stocurile substanțiale de grâne deținute de stat la 1 iulie 1936, folosite în 1936-1937, pentru a susține consumul.

În anii agricoli 1946-1947, rezervele statale de grâne s-au diminuat (cu 1.3 mln. tone), la fel cum au făcut stocurile de secară, furaj și grâne minore (cu 2.4 mln. tone), așa cum se poate aștepta în condiții extreme de lipsă a hranei.

Cu toate acestea, se înregistrau cu 1.3 mln. tone mai mult decât la sfârșitul anului agricol 1932-1933 (ultimul an pașnic de foamete). Această cantitate, de 1.3 mln. tone, era de ajuns să hrănească 4 mln. de oameni pe parcursul unui an.

Și această cantitate determinată conform stocurilor la 1 iulie 1947 nu este sigură, dar o estimare rezonabilă permite să crească această cantitate până la 2.8 mln. tone.

Asta înseamnă că surplusul putea fi folosit pentru a aproviziona populația cu o porție bună de pâine și puteau alimenta oamenii în caz de urgență.

 

 

Câte victime au fost?

 

Numărul morților este aproximat la „nu mai puțin de două milioane”. Acest număr se explică printr-un milion de morți, cauzat de foamete, și un număr copleșitor de decese cauzate de boli ce însoțesc foametea.

Cercetătorul Popov a ajuns la concluzia că Rusia a numărat peste un milion de morți cauzat de foamete în anii 1946-1948, pe când rata de natalitate a scăzut cu aproape două milioane în comparație cu situația de dinainte de foamete, când soldații demobilizați se întorceau la familiile lor.

Astfel, pierderea demografică totală a Rusiei a adunat aproape trei milioane. Veselova a estimat pierderile Ucrainei plasate între un milion și un milion și jumătate de morți, iar cercetătorii Țăran și Șișcanu au aproximat numărul morților moldoveni la 150-200 mii.

Foametea a început în a doua jumătate a anului 1946, după proasta recoltă din același an și colectivizările de către stat. Ce lună poate fi considerată începutul foametei? Corespondența oficială publicată recent arată că ministerele Securității de Stat ale Moldovei și Ucrainei au raportat deja morți în octombrie 1946.

Dacă vom compara datele despre populația Uniunii Sovietice din anul 1945 cu cele din 1946, vom descoperi că cele din perioada ianuarie – iunie 1946 sunt mai ridicate decât ale anului precedent, respectiv este rațional să considerăm luna iulie drept începutul foametei.

Și totuși care a fost numărul înregistrat de morți în a doua jumătate a anului 1946? Aici ne ciocnim cu o estimare crudă, care ignoră, de exemplu, faptul că declinul mortalității este și din cauza deceselor acelor oameni răniți în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu toate acestea, în a doua jumătate a anului 1946 se înregistrează cu 99 mii de morți mai mult decât în aceeași perioadă în 1945. Iar în 1947, numărul morților a crescut cu 790 mii de decese în comparație cu anul precedent.

Se știe că foametea a continuat în 1948, acest fapt este consemnat în mărturiile supraviețuitorilor și în rapoartele oficiale contemporane.

În 1948 numărul deceselor înregistrate și cauzate de foamete ajunge la 181 mii.

Așadar, se poate remarca rata mortalității în anii 1946-1948 din cauza foametei ce însumează 1.2 milioane de morți.

Dintre aceștia, majoritatea – aproximativ 76% – au avut loc în anul 1947.

Punctul culminant al foametei a fost atins în intervalul februarie-august 1947.

Date relevante în acest sens pot fi urmărite în tabelele 5 și 6.

 

 

În 1947, decesele înregistrate în URSS au fost cu 790 mii mai numeroase decât în 1946. Dacă estimăm rata mortalității pentru cele trei republici începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1946, anul 1947 și 1948, obținem 606 mii de morți în Rusia sau circa 0.6% din totalul populației, 350 mii în Ucraina (sau circa 1% din populație) și 123 mii ce poate fi estimat ca 5% din populație. […]

Oficialitățile refuzau să înregistreze morți ce în mod normal le-ar fi înregistrat, asta deoarece oamenii plecau de acasă în căutare de hrană și mureau în alte părți. De cele mai multe ori, cum se stipula într-un raport al Ministerului Securității de Stat, corpurile lor neînsuflețite erau găsite pe marginile drumurilor sau pe câmpuri.

Este improbabil că toate aceste cadavre au fost identificate și introduse în statisticile oficiale asupra populației. Mai mult decât atât, multe dintre acestea au intrat în putrefacție și nu au fost găsite pentru o perioadă lungă de timp.

Aceste argumente susțin ideea că statisticile oficiale minimalizează creșterea mortalității, în special rurale, cauzate de foamete.

O modalitate pentru a determina care ar fi rata morților neînregistrate este să considerăm diferența dintre înregistrările în zonele rurale și urbane.

Conform tabelului 6, mortalitatea urbană înregistrată în URSS, în 1947 a crescut până la 49.5%, pe când mortalitatea rurală a crescut cu doar 37.9%. Acest fapt este dubios, întrucât conform rapoartelor oficiale și mărturiilor celor ce-au supraviețuit, foametea a afectat în mare parte localitățile rurale. […]

Un fenomen răspândit în timpul foametei este o proporție mare a copiilor în rândurile victimelor. 30% dintre decesele înregistrate în 1946-1947 au fost copii cu vârsta până la un an.

O altă importantă categorie de victime o constituie familiile numeroase, unde tatăl a fost omorât în timpul războiului și nu mai poate furniza hrană pentru copii. Foamea a împins oamenii la acte de canibalism.

Există rapoarte conform cărora cadavrele proaspete ale oamenilor ce au murit în mod natural erau folosite pentru hrană sau acte de omor pentru carne de om.

Largi aprovizionări cu hrană ca modalitate de a reduce foametea.

Sen a considerat că printre metodele luptei cu foametea cea mai importantă e aprovizionarea masivă cu hrană, indiferent de cauza ce-a declanșat foametea.

Această politică de acumulare a stocurilor de alimente și grâne a fost cu succes implementată și a salvat multe vieți în condițiile când foametea amenința viețile oamenilor. Printre exemple se numără Anglia secolului XVII și URSS din anii 1936-1937.

Cu toate acestea, metoda nu este universal aplicabilă. Însuși Sen sprijină mai multe strategii de susținere, printre care crearea locurilor de muncă. El este conștient că un sistem de porționare ce se limitează la populația urbană nu va putea stopa foametea din zonele rurale, ce o poate, din contra, înrăutăți.

El a descris cum în Bengal în 1943, populația din Calcutta avea posibilitatea de a obține hrană prin intermediul porționării hranei și magazinelor „controlate”, pe când aproximativ 3 mln. de lucrători agricoli, fermieri, pescari și alți locuitori ai satelor, cei care au fost excluși din sistemul de porționare, au murit din cauza înfometării sau a bolilor.

Recomandarea unei masive aprovizionări cu hrană presupune ca autoritățile să privească foametea drept o prioritate. Prioritățile sovietice în anii 1946-1948 erau totuși diferite.

Prioritatea de top a politicii sovietice referitoare la alimentație era să faciliteze sistemul de porționare ca acesta să funcționeze eficient și să salveze vieți.

Cea de-a doua prioritate consista în a acumula stocuri de grâne după măsura posibilităților.

Politica sovietică practicată în 1946-1947 corespundea cu cele întrebuințate anterior. De exemplu, pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, puterea URSS obișnuia să hrănească forțele armate și să livreze hrană populației urbane, în special pentru Moscova.

Porționarea hranei nu era extinsă asupra populației rurale, nevoite să reziste fără ajutor. În mod asemănător, o reacție a autorităților sovietice în fața dificultăților alimentare a fost de a interzice comercializarea cu făină și pâine în localitățile rurale în anii 1939-1940.

Puterea sovietică avea mari probleme de susținere alimentară a localităților urbane, cu atât mai puțin cele rurale. De exemplu, în anii 1928-1933 și anii războiului civil, țăranii au fost în totalitate excluși din programul porționării hranei.

Ei au fost lăsați să se descurce de sine stătător.

Totuși, în condițiile existente în URSS în anii 1946-1947, masiva cantitate de hrană aflată în mâinile statului este considerată de istoricii de astăzi una dintre cauzele foametei.

În acele condiții, aprovizionarea cu hrană nu ajuta la stoparea foametei.

De ce? Deoarece stocurile aflate în posesia statului reprezentau o cerință obligatorie pentru toți țăranii, siliți să-și predea proviziile.

În cel de-al doilea rând, statul folosea aceste cantități de hrană pentru a le exporta, în pofida foametei din interiorul Uniunii. Iar cei mai săraci, care aveau o mare nevoie de a obține hrană, erau excluși din sistemul de porționare.

Din alt punct de vedere, o mare cantitate de hrană, provenită în mare parte din zonele rurale, era transportată spre centrele urbane și o parte a acesteia se pierdea pe parcursul deplasării sau depozitării.

Trebuie menționat, totuși, că autoritățile sovietice au slăbit ușor foametea din 1946-1947.

Au redus colectivizarea grânelor în 1946 pentru câteva regiuni teribil de afectate, cum a fost Moldova.

Au împrumutat semințe câtorva regiuni ce trebuiau să fie întoarse cu dobândă după recolta anului viitor.

Autoritățile au asigurat distribuirea unor supe de pui în spitale, grădinițe și fermelor colective ca acestea să poată asigura recolta anului 1947.

O parte a acestui ajutor a fost ineficient, întrucât a fost întors odată cu procesul de colectivizare forțată sau deturnat înainte de a ajunge la beneficiari.

Ajutor a venit și din partea organizațiilor străine. Organizația Națiunilor Unite pentru Reabilitare Administrativă (UNRRA) a livrat ajutor substanțial Ucrainei și Republicii Belarus – 250 milioane de dolari, o parte din această sumă fiind alimente și ajutor pentru reconstrucția de după război.

Organizația Crucea Roșie și Organizația de caritate „Russian Relief” a transmis ajutoare Uniunii Sovietice în valoare de 31 de milioane de dolari. Fără acest ajutor, rata mortalității ar fi fost și mai înaltă.

Cu toate acestea, eforturile au fost inadecvate și nu au reușit să prevină mortalitatea substanțială.

 

Clasificarea foametei

 

Astăzi, istorici din Rusia, Ucraina și Moldova, ca Popov, Veselova, Țăran și Șișcanu învinuiesc autoritățile sovietice și politica de alimentare din acea perioadă pentru foametea din 1947.

Dacă taxele erau mai joase, colectivizarea mai puțin agresivă, dacă nu se exporta în asemenea cantități, dacă importurile erau mai substanțiale, dacă puterea folosea stocurile de grâne pentru a potoli foametea, dacă autoritățile nu acumulau grâne în perioada de maximă foamete, când oamenii mureau de înfometare, atunci probabil nu erau atâția morți.

Totuși, este la fel de adevărat, că punctul culminant al foametei a fost în 1947 după o recoltă proastă din 1946.

Dacă e să admitem că vremea reprezintă un factor invariabil, iar politicile sovietice de alimentație – în stare de a fi schimbate, foametea a fost cauzată de politicile greșite.

Dacă se consideră politicile ca pe niște elemente invariabile, iar condițiile meteorologice ca pe un fapt dat, atunci foametea a fost cauzată de vremea proastă a acelui an.

În viziunea autorului de față, în anii 1945-1953, politicile erau stabilite și factorul care determina dacă va fi sau nu foamete în acel an… era vremea.

Acesta este adevărul conducerii țariste.

 

 

 

Dacă cineva vrea să știe de ce a fost foamete în anii 1947, atunci răspunsul este seceta anului 1946 care a dus la recoltă proastă și, respectiv, deficit acut de hrană pe parcursul anului agricol 1946-1947.

Pe de altă parte, dacă cineva vrea să știe de ce Uniunea Sovietică era vulnerabilă în fața foametei în anii 1945-1953, atunci răspunsul este diferit și rezultă din combinația a șase factori.

Primul – din motive geografice și meteorologice, unele dintre cele mai importante arii agricole erau predispuse unor secete severe.

Aceasta este o problemă binecunoscută a agriculturii rusești, ce datează înainte de formarea Uniunii Sovietice și este relevantă și după prăbușirea acesteia (cum ar fi seceta din 1998).

Un alt motiv ar fi taxele ridicate și colectivizarea forțată, ceea ce lipsea populația de posibilitatea de a-și furniza hrană. Standardele de trai ale populației erau joase, iar rezervele insuficiente pentru a le asigura supraviețuirea unui an cu o recoltă proastă.

Un alt factor decisiv au constituit restricțiile impuse de puterea sovietică ce interziceau proprietatea privată. La fel de important este nivelul producției agricole, care a fost deosebit de scăzut.

În perioada anilor 1953-1991, secetele recurente nu cauzau foamete, deoarece liderii post-staliniști au abandonat colectivizarea forțată, au urmat o politică bazată pe o relativă egalitate, au importat grâne în cantități mari și au stabilit drept prioritate menținerea și îmbunătățirea standardelor de viață.

Astăzi, merită să menționăm că după foametea din 1947 a urmat o cădere drastică a producției.

Din acest punct de vedere, ea diferă colosal de acele fenomene de foamete ce s-au întâmplat fără o scădere bruscă a disponibilității hranei. Foametea din 1947 poate fi clasată într-o categorie alternativă asociată cu un declin acut al producției domestice de alimente.

Totuși, pentru precizie, e bine să facem diferența dintre cele două tipuri de perioade de foamete.

Primul tip de foamete se întâmplă atunci când nu există o realizabilă împărțire a hranei disponibile ce ar putea preveni foametea.

Cel de-al doilea tip de foamete este atunci când în pofida declinului disponibilității de hrană există politici care ar fi putut preveni catastrofa.

Foametea din 1947 se clasează în cea de-a doua categorie.

Totuși, acest mod de abordare a problemei ne ajută să înțelegem foamea din 1947 în câteva feluri. În primul rând, cei care au murit nu au avut „dreptul la hrană”, cum ar fi zonele rurale.

Cei care au avut acces la alimente – în mare parte aglomerațiile urbane, angajatorii ce beneficiau de porțiile oferite de stat – au supraviețuit.

Decesele din cauza foametei nu au fost o consecință a unui dezastru natural, ci au fost mediate de către sistemul sovietic de guvernare.

Dacă politicile puterii erau să fie diferite, foametea putea fi evitată în ciuda secetei acelui an.

 

Traducere de Victoria Colesnic a unui articol din Cambridge Journal of Economics, preluat  de Timpul md.