Expansiunea Imperiului Rus în Principatele Româneşti.

 

Harta Moldovei, 1483, domnia lui Ştefan cel Mare

Relaţiile româno-ruse pînă la anexarea Basarabiei (1711 – 1806)

 

 

Ruşii sunt descendenţii ramurii răsăritene a neamurilor slave, care au împânzit Europa orientală şi centrală în primul mileniu de după Christos. Ei au ocupat regiuni întinse şi greu accesibile din nord-estul continentului, ducându-şi viaţa izolaţi de restul lumii.

Abia spre anul 1000 s-a înregistrat un oarecare progres pe drumul eliminării relaţiilor gentilice şi în apariţia germenilor feudalismului rusesc.

Cnezatele ruseşti iau contact cu unele state civilizate europene, în special cu Bizanţul, de unde adoptă şi tipul religiei creştine ortodoxe. Treptat, se va desprinde o elită socială demnă de a sta în acelaşi rând, ca rafinament şi cultură, cu nobilii ţărilor europene.

În schimb, imensa masă a poporului rus trăia în cele mai inumane condiţii, cu sufletul pătruns de ignoranţă şi misticism. S-a vorbit mult, şi nu fără temei, de barbaria rusească. Ea izvorăşte tocmai din aceste secole de incultură şi oprimare, care au făcut din poporul rus un fel de paria al Europei.

Prin secolele al XV-lea şi al XVI-lea, Rusia îşi va realiza unitatea statală. Comparând aceste date, putem deci trage interesanta concluzie că Rusia ca atare nu exista ca stat în momentul întemeierii principatului Moldovei, care cuprindea şi teritoriul dintre Prut şi Nistru!

Curând, Imperiul rus se va forma pe o mare suprafaţă în estul extrem al Europei şi nordul Asiei. Iniţial supuşi dominaţiei tătare, ruşii, după unii ei înşişi populaţie mongolă slavizată, au sfârşit prin a-i învinge şi a le cuceri hanatele de la Marea Caspică. Ruşii au început să fie creştinaţi din secolul al X-lea în ritul bizantin, care trebuia să reprezinte primul lor pas spre civilizaţie (la noi creştinismul pătrunsese cu aproape şapte secole mai devreme!).

Dar creştinarea lor decurgea foarte încet, după cum constata şi cercetătorul basarabean Ştefan Ciobanu: „După cum se ştie, ruşii, sau mai bine zis ramura lor de la sud, care ulterior căpătă denumirea de ucrainieni, devin creştini pe la sfârşitul secolului al X-lea, prin mijlocirea grecilor.

Procesul însă de creştinare la ruşii din nord se face foarte lent; el se termină abia prin secolele XVII-XVIII. Grecii, prin episcopii şi preoţii trimişi din Constantinopol, organizează viaţa religioasă a ruşilor.

Creştinismul însă multă vreme nu atinge sufletul poporului rus; alături de credinţa nouă, adoptată mai mult ca formă, în viaţa spirituală a ruşilor persistă credinţele şi superstiţiile vechi, păgâne; este acea formă cunoscută sub denumirea de dublă credinţă (dvoeverie).” (1)

Iar slavistul rus Sobolevski afirma: „Literatura rusă îşi are începutul în literatura sud-slavă şi cele dintâi opere, cu mici excepţii, nu sunt altceva decât copii de pe operele sud-slave.” (2)

Apoi, puterea lor crescând, au început o politică de cuceriri necontenite, politică accentuată după ce Petru cel Mare şi Ecaterina II au civilizat cât de cât ţara, care până la ei, dar şi după aceea, era foarte înapoiată şi barbară, un criteriu de comparaţie cu nivelul civilizaţiei occidentale sau chiar al celei est-europene fiind, în continuare, imposibil de găsit.

În acelaşi timp, curtea ţarilor imita modelul bizantin, ruşii considerându-se continuatorii acestui imperiu cu o înaltă cultură, moştenitor al valorilor antichităţii greco-romane, peste care s-a altoit ideologia creştină, distrus de turci în 1453. Prin suprimarea de facto a postului de patriarh de Constantinopol ca lider religios al creştinilor ortodocşi, ţarul se va considera, fireşte, părintele spiritual al unor populaţii deosebit de numeroase şi variate, locuind pe un imens teritoriu.

Bineînţeles că în viziunea ţarilor, rolul religios pe care pretindeau că îl deţin urma a fi completat cu unul identic de ordin politic.

În acest sens, se cuvine menţionat faptul că însuşi cuvântul „ţar” nu reprezintă altceva decât forma slavizată a latinescului „caesar”.

Războindu-se permanent cu statele vecine, ruşii, sub dinastia Romanovilor, au cunoscut o formidabilă extindere, puţine fiind popoarele care li se puteau opune. De altfel, ţinta declarată a ţarilor ruşi era stabilirea capitalei imperiului la Constantinopol, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia Imperiului otoman şi a ultimei speranţe de independenţă a popoarelor subjugate de el.

Despărţiţi iniţial de mari spaţii geografice, românii şi ruşii s-au întâlnit destul de târziu, şi nici atunci relaţiile dintre ei n-au îmbrăcat forme deosebite. S-a făcut chiar o reuşită comparaţie cu relaţiile româno-suedeze, şi într-adevăr, cu nimic nu erau unele mai intense decât celelalte, ca între nişte popoare despărţite de distanţe apreciabile.

Istoriografia stalinistă vedea însă cu totul altfel lucrurile, şi o mostră ar putea fi pasajul următor: „Istoria ne arată deci că poporul român, în lupta lui pentru independenţă şi pentru formarea statului său naţional, a avut cel mai mare şi mai efectiv sprijin numai din partea poporului şi armatei ruse.

Începând cu colaborarea dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, nenumărate au fost luptele în care sângele român a curs alături de cel rusesc, nenumărate au fost acţiunile diplomatice, economice, administrative şi culturale sub care s-a manifestat prietenia ruso-română, atât de folositoare neamului românesc.” (3) Asemenea afirmaţii necontrolate pot fi răsturnate din prima clipă în care cuvântul poate răsuna liber.

Replica o dădea un istoric basarabean, de altfel om politic de stânga, dar care n-a tăinuit adevărul: „Deosebindu-se prin firea sa, fiind incomparabil mai bogat înzestrat de natură decât puhoiul neamurilor străine, românul totdeauna a avut şi are o înrâurire îmblânzitoare asupra barbarilor.

În contactul său cu rusul, bulgarul, sârbul şi ruteanul, dânsul puţin a împrumutat de la ei, dar în schimb mult le-a dat din obiceiurile şi moravurile sale.” (4)

Legături mai consistente au avut românii mai mult cu ucrainienii, care stăpâneau regiunile transnistriene ale Haliciului şi Volâniei. Dar este tot atât de adevărat că de foarte timpuriu dincolo de Nistru au existat numeroşi locuitori români. „În afară de Basarabia, moldovenii formau o masă compactă pe teritoriul de pe malul stâng al Nistrului, în judeţele Olgopol şi Balta ale guberniei Podolia, precum şi în judeţele Tiraspol şi Ananiev ale guberniei Herson”, recunoştea istoriografia sovietică. (5)

Este evident că, cel puţin până în secolul al XVIII-lea, românii constituiau populaţia cea mai veche şi cea mai numeroasă pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. Prin urmare, nu este cu nimic exagerată afirmaţia că zona Transnistriei este o parte componentă a teritoriului istoric şi etnic al poporului nostru.

Nu ne miră aşadar deloc faptul că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea turcii încredinţau domnitorului Moldovei, Gheorghe Duca, şi cârmuirea Ucrainei, fapt recunoscut şi de sus-amintitul Berg: „În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, domnitorul Moldovei Gheorghe Duca i-a ajutat pe turci în războiul lor contra Rusiei pe chestiunea Ucrainei.

Drept recunoştinţă, turcii l-au făcut domn al Ucrainei şi Gheorghe Duca a început să se numească, deşi pentru scurt timp, «Despot al Moldovei şi Ucrainei».” (6)

La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia se apropia de graniţele Moldovei. Pentru a atrage de partea sa popoarele aflate sub stăpânire otomană, între care erau şi numeroşii slavi balcanici, imperialismul rus susţinea pe faţă eliberarea acestor popoare şi formarea de către ele a unor state naţionale independente, dar în realitate dorea să le subjuge pentru a putea ajunge la Constantinopol.

Însă formulele demagogice vehiculate au reuşit pentru un timp îndelungat să atragă simpatia filorusă a popoarelor balcanice, în special a slavilor sud-dunăreni. Şi din rândul moldovenilor mulţi se înscriau în cursul secolului al XVIII-lea în armata rusă, dornici de a contribui cu arma în mână la eliberarea atât de mult promisă a ţării lor. În cadrul armatei ruse s-au format chiar unele unităţi româneşti distincte, cu conducători naţionali. Printre aceşti conducători s-au remarcat destule personalităţi militare care au făcut cinste armatei imperiului.

La 13 aprilie 1711, la Luţk, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, convins de temeinicia afirmaţiilor lui Petru cel Mare despre posibilitatea acordării independenţei principatului, a încheiat cu acesta o alianţă antiotomană. Într-o diplomă a ţarului se păstrează condiţiile acestei alianţe, primul articol menţionând: „Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru, inclusiv Bugeacul.

Toate fortăreţele vor rămâne ţării.” (7) De asemenea, în articolul XI se defineau clar graniţele statului moldovean: „Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţarii Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginea Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări.” (8)

Dar încă de pe acum, ruşii îşi manifestau tendinţa de dominaţie asupra Moldovei, consemnată în tratat sub forma „protecţiei”.

Articolul XIII: „În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.” (9)

Majoritatea istoricilor români necomunişti au privit cu neîncredere şi scepticism acest tratat încheiat cu atâta grabă cu o mare putere, încă prea puţin cunoscută la noi.

E chiar de mirare naivitatea politică a unui om educat precum Cantemir, căci chiar articolele tratatului ne permit să ne facem o idee asupra consecinţelor sale. De aceea, A.D. Xenopol remarca: „Sub turci oricât de rău stătea ţara, tot nu fusese prefăcută în paşalâc turcesc. Prin tratatul lui Cantemir, Moldova devenea numaidecât un adevărat guvernământ rus.”

Şi aceasta pentru că „dacă politica turcească umblă să ne stoarcă numai cât averea, aceea rusească avea o ţintă mai adâncă, aceea de a stoarce chiar măduva poporului nostru, de a stinge în el orice spirit de lucrare neatârnată şi de dezvoltare naţională, într-un cuvânt a ne face ruşi.” (10)

Bătălia decisivă dintre ruşi şi turci s-a dat, pentru prima oară, pe teritoriul Moldovei. Pentru că, spunea Berg: „După bătălia de la Poltava, care i-a asigurat Ucraina, Petru cel Mare a hotărât să mute teatrul de luptă împotriva turcilor pe teritoriul principatelor dunărene.

Intrând în legătură cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Valahiei, şi cu Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, Petru în 1711 a trecut Nistrul la Soroca, însă a fost bătut de turci pe Prut, în apropiere de târguşorul Stănileşti.” (11)

Principele cărturar Dimitrie Cantemir, după înfrângerea suferită, s-a refugiat în Rusia, de unde a continuat, prin lucrările sale ştiinţifice, să susţină ideea identităţii naţionale şi a unităţii teritoriale a poporului român. Viaţa lui în înapoiata Rusie nu a fost deloc uşoară, după cum scria acelaşi cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Din datele care s-au păstrat în arhivele ruseşti, Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor, pe care el nici nu-şi dă osteneala s-o cunoască.

Se ştie că el n-a scris nicio lucrare asupra acestei ţări. Nu ştia îndeajuns nici limba rusă, folosindu-se în scrierile lui de un translator, de secretarul său, Iliinski. El trăieşte în lumea trecutului lui. Moldova, neamul românesc şi Imperiul otoman formează obiectul preocupării lui ştiinţifice. Până în 1719, el stă retras, departe de societatea rusească.” (12)

Dar tentativa lui Petru cel Mare a fost suficientă pentru a le crea ruşilor gustul de a se extinde spre sud-vest. Pentru că după Petru cel Mare, în mentalitatea ruşilor s-a creat o ideologie nouă cu privire la Peninsula Balcanică. Ideile vechi, de superioritate a poporului rus faţă de alte popoare şi de misionarismul lui, căpătau o formă nouă. Începea să se afirme mai clar ideea cuceririi Constantinopolului. Idealul pravoslavnicilor ruşi era de acum cel de „a înfige Sfânta Cruce” pe turnurile Sfintei Sofii. (13)

Principala continuatoare a acestei politici a fost Ecaterina II, când războaiele ruso-turce se înteţeau şi ţările române deveneau teatrul lor de luptă. Adevăratele intenţii ale ruşilor începeau să iasă la iveală, fiind recunoscute şi de Berg: „Ecaterina II a dus două războaie împotriva Turciei.

În 1772-74, armatele ruseşti au ocupat amândouă principatele, şi Ecaterina se gândea să le transforme în provincii ruseşti. Ea i-a silit atunci pe boierii moldoveni să-i facă o cerere în care, între altele, aceştia cereau ca în fruntea administraţiei militare a Moldovei să fie pus un general rus.” (14)

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Rusia a atins graniţa Nistrului, ocupând Oceacovul în 1792 şi împărţind Polonia alături de Prusia şi Austria în 1793. Încă înainte de aceşti ani, în păcile ce au urmat numeroaselor războaie ruso-austro-turce, războaie duse în mare parte pe pământul românesc şi soldate cu pierderi de neimaginat, ea a cerut teritorii româneşti.

În 1775, la pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii, după ce renunţară la anexarea ţărilor române, pretinseră a reţine Benderul, motivând că cetatea respectivă nu aparţinea Moldovei, ci „Basarabiei”, acesta fiind un alt nume pentru Bugeac , pe atunci raia turcească, nume ce va deveni fatal peste câţiva ani.

Dar adevăratele tendinţe ruseşti de expansiune spre ţările române abia acum, după 1775, începeau să ia amploare. Războiul din 1787-1791 s-a dat în mare măsură pe teritoriul nostru, ruşii ocupând ani în şir întinse regiuni româneşti. Prin pacea de la Iaşi, din 9 ianuarie 1792, Rusia lua Oceacovul, declarând însă făţarnic că Nistrul va forma „pe veci” graniţa sa cu principatul Moldovei. Cât erau de hotărâţi ruşii să-şi respecte angajamentul, se poate observa din amintirea, chiar succintă, a manevrelor lor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea.

În octombrie 1800, ţarul Pavel I aproba planul lui Rostopcin de împărţire a Imperiului otoman între Rusia şi Austria. Rusia urma să ia Moldova, Bulgaria şi Rumelia, iar Austria – Muntenia, Serbia şi Bosnia.

La 23 aprilie 1802, Ruffin, însărcinatul francez cu afaceri la Poartă, anunţa Ministerul afacerilor externe că „Rusia vrea cu orice preţ obţinerea încorporării celor două provincii (Moldova şi Muntenia) la imperiul său pentru a atinge, conform dorinţei Ecaterinei II, linia Dunării.” (17)

În 1805, Voronţov, ministrul de externe rus, cerea ţarului ocuparea principatelor, pentru a le „apăra” de „invazia franceză” a lui Napoleon. Consulul rus de la Iaşi, Bolkunov, a încercat să determine prin forţă şi constrângere pe boierii moldoveni ca să ceară ei înşişi ocuparea Moldovei, dar aceştia au reuşit să se opună.

La 17 octombrie 1805 s-a realizat un proiect al tratatului de alianţă între Napoleon şi împăratul Francisc I al Austriei, care prevedea în articolul IX ca Austria să ocupe „în deplină suveranitate” Muntenia, Moldova şi Bugeacul. Mai târziu, în funcţie de schimbarea alianţelor, aceste provincii româneşti vor fi „oferite” de Napoleon şi ţarului Alexandru I. (16)

Încercând să stăvilească iureşul rusesc în continuă creştere, turcii au căutat să-şi subordoneze şi mai mult ţările române, pentru a fi siguri că nu se va putea produce nicio defecţiune din partea lor. În scopul reducerii cât mai mult a autonomiei lor, au fost numiţi deja din 1711 în Moldova şi din 1716 în Muntenia domnii fanarioţi, credincioşi Porţii şi străini de poporul român.

Însă chiar şi unii dintre aceşti domni au continuat politica de apărare a integrităţii hotarelor. Am văzut cum, în Moldova, Nicolae Mavrocordat a obţinut de la Poartă renunţarea la anexarea de către aceasta a cetăţii Soroca. De asemenea, în 1775, când Poarta a încălcat angajamentele sale faţă de Moldova, cedând Austriei Bucovina cu vechea capitală Suceava, principele fanariot Grigore III Ghica, împreună cu toţi boierii, a protestat vehement, determinând uciderea sa de către trimişii Porţii doi ani mai târziu.

Oricât pare de ciudat, la edificarea Rusiei moderne o contribuţie de seamă şi-au adus numeroşi români, cum se va vedea în continuare. Ca răsplată pentru acest nepreţuit ajutor, Rusia se pregătea să devoreze ţările române.

 

Vezi şi…

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici…

 

Note:
1    Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1989, p. 26.
2    Ibidem.
3    N. Romanenco, Raporturile ruso-române în trecut şi în prezent, f.l., 1946, p. 36.
4    Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 38.
5    Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 31.
6    Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 75-76.
7    Probleme fundamentale ale istoriei României, f.l., f.a., p. 285.
8    Ibidem.
9    Ibidem.
10  Alexandru D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra ţărilor române, vol. I, Iaşi, 1880, p. 27, 47.
11  Anton Crihan, op. cit., p. 76.
12  Ştefan Ciobanu, op. cit.., p. 367-368.
13  Ibidem, p. 241.
14  Anton Crihan, op. cit., p. 76.
15  Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 95.
16  Ibidem.

 

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Istoria md.

Publicitate