CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ISTORICUL FRANCEZ JULES MICHELET DESPRE ROMÂNI

Marele lor nume de ROMÂNI

Popoare din Occident, cultivând de atât de îndelungată vreme, departe de barbarie, artele păcii, păstraţi pururea o recunoscătoare amintire naţiunilor orientale care, aşezate la hotarele Europei, v-au acoperit şi v-au adăpostit de revărsarea tătarilor, de armiile turceşti […].

Popoarele acestea au oprit adeseori în loc barbarii, i-au hărţuit adesea. Învinse chiar şi tot vă erau de folos, tocind furia duşmanilor lui Dumnezeu prin suferinţele ce le-ndurau.
Cum oare să numesc România ? […] Opt milioane de oameni de aceeaşi limbă, de aceeaşi rasă, una din marile naţiuni ale lumii trecea neobservată.

De ce ? Într-asta stă chiar răul nefericirii lor ; aflaţi în bătaia valurilor unei mări furioase, alcătuită din nenumărate popoare, stăpânii schimbându-se într-una, oboseau ochii celui ce-i urmărea, tulburându-i privirea cu aparenta lor mobilitate. Contemplându-le istoria te simţeai ameţit şi, asemenea călătorului care, stând pe malul Dunării şi privindu-i curgerea tumultoasă, ar dori să desluşească, să prindă, să numere fiece val revărsându-se peste alt val, apoi ostenit, descurajat, şi-ar întoarce privirea, deplângându-şi inutila sforţare.

Valurile de pe faţa apei se schimbă neîncetat, dar nu şi adâncul. România — de la Traian şi până-n zilele noastre — a rămas credincioasă ei însăşi, statornică în geniul său originar. Popor născut pentru a suferi, natura l-a înzestrat cu două daruri ce-l fac să dăinuie : răbdarea, supleţea, făcând laolaltă ca, deşi îngenuncheat, să-şi înalţe necontenit fruntea. Nu asemuiţi această ţară cu monumentele romane, ori cu drumurile eterne ce-i brăzdează cuprinsul. Ci mai curând cu trăinicia şi mlădioasa rezistenţă a digurilor care înfruntă oceanul ; din granit dacă ar fi fost, apele le-ar fi smuls.

Fondul acestei rezistenţe nu stă în sumbra acceptare a răului […]. Românul […] păstrează neştirbit tot ceea ce i-au lăsat străbunii : portul, moravurile, limba şi mai cu seamă marele lor nume de Români ! Nobleţe prea bine dovedită. Limba lor e întru totul latină *.

Laboriosul geniu al răbdătoarelor legiuni care-au împânzit lumea cu lucrările lor supravieţuieşte în această mare colonie a imperiului. Colonul italian s-a căsătorit cu fiica şi cu sora dunăreanului ; dar elementul dintâi e cel predominant în acest amestec […] Valahul […] are statornicia, îndărătnicia legiunilor antice.
Suferinţele neînchipuite ale acestui popor, mai ales asprele şi violentele schimbări care i-au zguduit soarta, n-au împiedicat câtuşi de puţin poezia sa să înflorească.

În artă a zămislit suspine, melodii duioase, de un farmec întristător. Ca orice popor de origine italiană, e sensibil la culoare. Bisericile, îndeosebi la românii transilvăneni, sunt toate zugrăvite de mâna meşterilor ţărani. Paturile le sunt de asemenea zugrăvite, precum şi şeile şi jugul vitelor. Lada pe care fata o aduce-n zestre, sumanul pe care singură şi-l împodobeşte, vădesc în motivele lor ornamentale asemănarea cea mai izbitoare cu vechile mozaicuri romane.

Dansurile sunt de asemeni romane, după cum jocurile sunt cele din antichitate. E un popor elegant, cu uşurinţă în exprimare şi care vorbeşte de minune. Nici o diferenţă de limbaj între ţăran şi omul cultivat ; la drept vorbind, e ca şi în Italia — nu există popor de rând — sau, pentru cine susţine cu orice preţ că există, eleganţa şi distincţia se află mai cu seamă la ţară […]

Plăcuta lor ospitalitate întâmpină, caută, îndatorează străinul. În multe ţinuturi valahe există mişcătorul obicei de a se pune la marginea drumului vase pline cu apă pentru călătorul ce-ar putea trece. Intraţi în coliba aceasta. O femeie frumoasă, care toarce, vă iese în întâmpinare, vă dă bună ziua cu gingăşie în fermecătoarea ei limbă străveche. Lasă totul la o parte, se osteneşte, vă primeşte aşa cum ar face o fiică sau o soră întâmpinându-l pe fratele cel drag întors acasă.

Dă fuga la fântână şi, după vechea datină, îţi aduce apă ne-ncepută ** apă limpede de care nimeni nu s-a atins. După ce te-ai spălat pe mâini, îţi întinde un ştergar strălucitor, cusut cu fluturi de aur, pe care l-a lucrat pentru nuntă, pentru a împodobi gâtul celui iubit. Te îmbie cu tot ce are, cu smântâna cea mai bună, cu poamele păstrate pentru fiul care lipseşte […].

„Ah ! dacă omul meu ar fi acasă, v-ar îndruma aşa cum trebuie ; v-ar sluji de călăuză. Dar e departe, în munţi„. „De ce aşa departe ?„ „Vai ! N-aş fi vroit să spun… Stăpânul e tare hain ; şi nu putem plăti darea, dacă nu mânăm vitele să pască departe, sus la munte, pe pământurile fără stăpân… Pe de-asupra a mai năvălit şi străinul, ne-a furat nutreţul ; vaca, biata de ea, s-a hrănit peste iarnă cu scoarţa copacilor… Ne-au ucis boii ; ca să arăm, a trebuit să tragem în jug chiar noi„.
Prea dureroasă poveste, atât de des întâmplată. Apăsătoare fatalitate !… Stăpânul s-a schimbat, dar nenorocirea nu. Pe vremuri, cirezi nenumărate, milioane de oi, de boi treceau Dunărea drept tribut. Astăzi rămân în ţară, dar numai în folosul stăpânului. Cu ce s-a ales ţăranul dintr-asta ?

Ordinea a pătruns în administraţie, fiscul numără mai bine… îl stoarce mai bine pe plugar. În dreptul ţăranului care nu putea să plătească, fiscul trecea pe registru : A fost supus la cazna ardeiului. Nenorocitul, pus pe plită, deasupra unui grătar încins şi acoperit cu ardei, era ţinut aşa douăzeci de minute.

Când se învineţea, i se zbârlea părul şi era aproape mort, era dat de-o parte, fiind socotit neplatnic sau, pentru a spune ca perceptorul : „Scuturat, tuns chilug şi stors până la piele„.***
Oameni aparţinând oricărei naţiuni, orice vederi aţi împărtăşi, citiţi frumoasa şi aleasa proclamaţie a revoluţiei valahe de la 1848 ; luaţi aminte la moderaţia de necrezut, la îndurarea de care a dat dovadă, la cruţarea cu care i-a îmbrăţişat pe toţi ; ochii, sunt încredinţat, vi se vor umple de lacrimi, nu veţi putea ajunge până la capăt.
Dar revoluţia aceasta atât de blândă e adânc înrădăcinată. S-a întipărit în inima poporului şi nu va mai fi scoasă de-acolo.

În româneşte de Angela CISMAŞ

NOTĂ : Fragmentele alese fac parte dintr-o lucrare publicată de Jules Michelet în 1853 : Principatele dunărene. Doamna Rosetti. Alături de alte extrase din lucrările istoricului francez, ele vor vedea lumina tiparului, în versiune românească, în cadrul unui volum de Pagini alese, în curs de apariţie, la Editura Minerva (titlul şi subtitlurile aparţin redacţiei revistei Magazin istoric).


Jules Michelet (1798 – 1874) a fost un reputat istoric francez, doctor al Universitatii din Paris si  profesor la Ecole Normale Superieure, reprezentant al istoriografiei romantice.   Era  filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (unii dintre aceștia fiindu-i studenți la Collège de France).

 În 1852 Jules Michelet, Edgar Quinet si Adam Mickiewicz  sunt concediați de la Collège de France sub motivul că au refuzat să jure credință noului regim politic.

În 1853 a scris Principautes DanubiennesMadame Rosetti și 1848, dedicate eroismului revoluționar al patrioților români. În anul următor tipărește volumul de atașament la cauza revoluționară a unor popoare europene: Legendes democratiques du Nord („Legendele democratice ale Nordului”).

Între 1855 și 1869, pe lângă continuarea lucrului la monumentala sa  Histoire de France, din care apar succesiv volumele VII – XVII, Jules Michelet scrie operele sale literare L’Oiseau(Pasărea), L’insecte (Insecta), L’Amour (Dragostea), La Femme (Femeia), La Mer (Marea), La Sorcière (Vrăjitoarea) și Bible de l’Humanite (Biblia umanității).

În 1870 Jules Michelet publică, semnificativ pentru acei ani, volumele Nos fils (Fiii noștri) și La France devant l’Europe (Franța în fața Europei).

Jules Michelet s-a stins din viață pe 10 februarie 1874. Rămășițele sale pământești au fost reînhumate în 1876 la cimitirul Pere Lachaise , la acest moment funerar participând și prietenii și discipolii săi români:Maria Rosetti , frații Vintilă, Horia și Mircea Rosetti, C. Cantacuzino, G. Sion și Vasile Vârnav.

21/07/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | 8 comentarii

Aromâni intrati in istoria Bucureştilor : fraţii Grigore şi Constantin Capşa. VIDEO

 

Mostenirea fraţilor Capşa

 Pe Calea Victoriei nr.36, vis-ŕ-vis de Cercul Militar, colţ cu Str. Edgar Quinet, se află o veche clădire cu un etaj , construită în anul 1852, care a aparţinut vornicului Slătineanu, în anul 1854 intrând în posesia celebrilor fraţi Grigore şi Constantin Capşa, foşti elevi ai binecunoscutului cofetar francez Belissaire Boissier, care a fondat la Paris în anul 1827 cofetăria denumită pe Boulevard des Capucines.

În Octombrie al acestui an 2007 s-au sărbătorit 180 ani de la existenţa primei cofetării renumite din Paris, Belissaire Boissier lansând renumitele cu glazură de ciocolată, castane glasate si alte dulciuri îmbietoare.

Familia Capşa, de origine macedo-română, urmaşi ai cojocarului Dumitru Capşa, a sosit în Ţara Românească după dramaticele episoade ale istoriei aromâneşti din Balcani, când a fost distrus din temelii de catre artileria otomană oraşul Moscopole în anul 1788, minunata capitală a aromânilor.

 Foto : Restaurantul Capşa azi, sursa foto: http://sabin.ro/gallery/bucuresti/P7240931_resize

Supravieţuitorii acelui genocid s-au risipit în cele patru colţuri ale Europei, mulţi dintre ei venind în Ţările Române. La început, Dumitru Capşa, cojocar de meserie, s-a refugiat în oraşul Braşov, unde s-a şi căsătorit, mai târziu mutându-se în Bucureşti, având moştenitori 4 băieţi,

Constantin, mezinul familiei fiind singurul care a preluat meseria tatălui, devenind cojocar recunoscut pe „piaţa Bucurescilor”.

Constantin Capşa s-a căsătorit cu o tânară din Ploieşti, cu care a avut 12 copii, patru dintre ei, anume Vasile, Anton, Constantin şi Grigore, pe la mijlocul secolului XIX au înfiinţat Casa Capşa, cu un interior foarte elegant, scaune şi fotolii tapisate cu catifea roşie, măsuţe placate cu marmoră importată din Italia, oglinzi veneţiene, draperii din catifea etc., devenind astfel celebră în toată Europa, protipendada Bucureştiului si nu numai, reunindu-se acolo, pentru a discuta artă, politică, can-can-urile timpului, etc.

Această clădire, în timp a fost transformată de Grigore Capşa în hotel, restaurant, cafenea, (cafeneaua fiind singurul loc unde se putea fuma), care pe lângă bunătăţile ce erau servite, se puteau citi gazetele timpului, gazete care pentru a nu fi deteriorate, erau aşezate pe nişte suporturi din lemn de dimensiunile ziarului, astfel ca paginile să nu fie îndoite.

Grigore Capşa, şcolit la Paris la Maison Boissier, a fost cel care a impus standardele occidentale în privinţa calităţii, transformând bucătăria în artă, în acelaşi timp completând modelul francez cu elemente din artă culinară românească, într-o societate care în acele timpuri era încă dominată de influenţele orientale, fraţii Capşa înlocuind treptat dulciurile orientale, precum rahatul, baclavalele şi sarailiile, bine îndulcite cu miere, care se zicea că „îngreunează trupul şi mintea”, cu ciocolata, bomboane fondante şi alte preparate cu bază din cremă de ciocolată şi glazurată.

Foto : Grigore Capşa (centru)Sursa foto: http://metropotam.ro/La-zi/2007/02/art8197416275-C-a-p-sa-scrie-istoria-de-la-islic-mai-departe-la-minti-si-limbi-ascutite/. Grigore Capşa (centru) împreună cu 4 şefi de atelier francezi. (Foto 1872).

În perioada anilor 1852 exista o concurenţă pe Calea Victoriei, lumea însă descoperind Cofetăria Capsa, pe lângă celelalte, „Cofetăria Palatului”, „Cofetăria Riegler”, „Fialkowski”, aceştia fiind nevoiţi să-şi mute sediile, întrucât Cofetăria Capşa devenise cea mai celebră şi frecventată din Bucureşti.

Fraţii Capşa călătorind mult peste hotare au adus alături de bomboanele fondante şi alte produse din ciocolată, precum ouăle de Paşti, bomboanele englezeşti, ambalaje din cutii de lemn şi metal produse la Karlsbad, Viena, cu imagini minunate pe capac, de asemenea „hârtia dantelată” , „coli de hârtie aurite şi argintate”, panglici, staniol, toate pentru decorare, atractive şi îmbietoare la cumpărare.

De-a lungul anilor, începând cu anul 1869, la „cârma” cofetariei se aflau Constantin şi Grigore Capşa. Grigore, şcolit la Maison Boissier din Paris şi-a însuşit atât de bine arta cofetăriei, încât i s-a îngăduit să participe la Expoziţia din Paris , unde i-a prezentat câteva din dulcile sale capodopere împărătesei Eugenia, care a fost foarte impresionată. La înapoierea în ţară, afacerea a continuat, sub numele „La doi fraţi, Constantin şi Grigore Capşa”, dar în 1876 Constantin s-a retras din afacere, ramânând singur Grigore.

În 1869, Casa Capşa devenise furnizorul Curţii princiare a României, iar în 1882 al Casei Regale.

În 1873, i s-a acordat „Medalia de aur” cu ocazia Expoziţiei de la Viena şi 1881 a primit „Medalia de Aur” cu ocazia Expoziţiei de la Bucureşti, iar în 1889, „Marea Medalie de aur” a „Expoziţiei Universale”.

De asemenea, în anul 1882, a primit Brevetul de furnizor al Casei principelui Milan Obrenovici al Serbiei şi în 1908 pe cel al Principelui Ferdinand al Bulgariei.

In 1886, Casa Capşa s-a extins: un hotel şi „Salonul de consumaţie”, care va deveni celebra Cafenea Capşa.

În perioada după primul Război Mondial, printre alţi oaspeţi de vază din tara si strainatate, au venit în România preşedintele Franţei Raymond Poincaré, care a scris celebrul volum intitulat apărut în 1927, Sarah Bernard, Josephine Baker, Enrico Carusso, Pietro Mascagni, compozitor italian, tenorul Josef Schmidt, actorul Harry Baur şi nu în cele din urmă George Enescu, la care, bineînţeles, „last, but not least” vizita generalului Joseph Joffre (1852- 1931), mareşal al Franţei în 1916, iar în 1918 ales membru în Academiei franceze.

 

În anul 1920, Generalul Joffre (foto), a fost primit de Regele Ferdinand şi Regina Maria, decorând pe Regele Ferdinand cu „Medalia militară franceză” şi „Crucea de Război” a oraşului Bucureşti. Fraţii Capşa, cu ocazia acestei vizite somptuoase, s-au gândit că în onoarea generalului să lanseze o nouă prajitură de ciocolată, în forma cilindrică de petit-four, exclusiv din cremă şi glazură de ciocolată.

Componenţa era hotarâtă, însă fraţii Capşa nu ştiau ce denumire nouă să-i dea, întrucât celelalte aveau denumirea de palete, cornete, bezele etc. Ideea le-a venit spontan… şi au lansat petit-four-ul purtând chiar numele generalului… deci Joffre, în cinstea acestuia, denumire purtată şi în zilele acestui secol, la care s-a adăugat şi tortul cu cremă Joffre.

Tot fraţii Capşa au fost primii care au introdus fabricarea îngheţatei în România la Bucureşti, care se servea la Capşa în cupe speciale din cristal, cu picior, deasupra frişcă şi petit-four denumite, care se implantau în frişca proaspăt bătută.

 În perioada după primul razboi şi începutul celui de-al doilea război mondial, până la naţionalizarea din 1947 a marilor fabrici şi uzine, la Bucureşti exista Fabrica de îngheţată „Frigul”, care se află pe Strada Lânăriei, unde se putea comanda şi pe cale telefonică cantitatea de îngheţată dorită, care era în cutii cerate, cu continut de 1,2,3 kg, îngheţată asortată sau nu (precum găsim astăzi în marketuri), care era adusă la domiciliu cu maşini frigorifice, plata facându-se locco – am trăit epoca…

Îmi permit să adaug la acest capitol, că pe timpuri… alimentele de bază pentru gospodărie, produse proaspete, precum peştele, crustaceele etc., păsări vii, pâinea caldă, produsele lactate, zarzavaturile, chiar şi materialele din stofe şi mătăsuri, erau aduse de furnizori la domiciliu în mijloace de transport cu tracţiune animală, în special pâinea în transport închis, care păstra pâinea şi alte produse din faină, proaspete şi calde.

Dupa 1948, au urmat marile transformări politice şi sociale, dupa abolirea Monarhiei, celebra „instituţie a fratilor Capşa”, a trecut cu toată zestrea materială în subordinea Societăţii Comerciale de Stat.

Exploatarea de restaurante şi hoteluri a preluat, volens-nolens şi acest local cu veche şi frumoasă tradiţie românească, schimbând şi firma, în „Restaurant şi Hotel Bucureşti”.

Îmi permit să adaug că după 1948, Capşa a devenit restaurant absolut public, unde se servea şi Menu fix, care costa 8 lei. Nu era rău, dar „minunea” a durat pâna prin anii 1965, când s-a desfiinţat sistemul de servire, devenind un restaurant cu „circuit închis”, adică nu orice muritor de rând avea acces.

Îmi amintesc că Maria Tănase, pe când era „Menu fix”, avea o masă rezervată. Din fericire, dupa 1990 s-a revenit la vechea denumire, restaurându-se şi localul, nimeni însă nu a reusit până în prezent să-i redea acel „spirit al Capşei de odinioară”, dispărut odata cu epoca antebelică, iar preţurile nu mai sunt accesibile oricărui muritor de rând, precum înainte de 1965, acum este un local de mare lux, unde în exclusivitate cei cu „monedă forte” pot îndrăzni să se apropie.

O tempora, o mores ! S-au schimbat şi firmele si negustorii.

 

 

Casa Capşa

 

Revista Agero Stuttgart de

Venera DUMITRESCU-STAIA

Canada

 

 

21/07/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: