“Un miracol” in Basarabia – Limba romana. VIDEO

Limba romana, “un miracol” in Basarabia

Stâlcită şi atacată de “rusisme” încă din vremea ţarilor, eliminată din şcoli în toată perioada sovietică, scrisă şi citită doar cu litere chirilice, limba română a supravieţuit miraculos în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Despre chinurile la care a fost supusă de-a lungul celor două secole de dominaţie rusească şi despre starea actuală a limbii vorbite în Basarabia, într-un interviu cu publicistul Vlad Pohilă, un statornic luptător pentru păstrarea spiritului limbii româneşti.

Sunteţi cunoscut în Moldova şi în România ca un neobosit luptător pentru promovarea unei limbi româneşti curate. Care este, acum, starea limbii române aici, în Basarabia?

Este ca o circulaţie cu dublu sens. În vremea sovieticilor, existau locuri în care era absolut interzisă, În şedinţele de partid, spre exemplu, era pus cineva să vorbească româneşte de formă, ca să se demonstreze că există o egalitate. A vorbi româneşte era considerată o manifestare de naţionalism, de românism.

În instanţele judiciare nici nu se putea pomeni de aşa ceva. Când am fost anchetat la KGB, i-am spus anchetatorului meu: “Nu mă pot exprima limpede decât în limba mamei. Iar dumneavoastră doriţi maximă coerenţă, nu-i aşa?”.

Pe urmă, nu puteai folosi DEX-ul, nu puteai face trimiteri la DEX, nu puteai spune că un lucru este corect pentru că aşa spunea Mioara Avram sau Alexandru Graur.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat. Pe de o parte sunt vădite îmbunătăţiri. Sfera de utilizare a limbii române s-a extins, se vorbeşte în Parlament.

Pe de altă parte, există problema aceasta politizată în privinţa denumirii limbii. În Constituţie stă scris că limba oficială a statului este cea moldovenească. Prilej de speculaţie pentru unii, cu deosebire în campania electorală.

În privinţa limbii, nu mai sunt interdicţiile de altădată. Dar acum există altceva. Mulţi dintre tineri nu vor să înveţe şi chiar savurează rusismele. Influenţa rusă este, încă, foarte puternică prin mass-media şi încă beneficiind de un anumit prestigiu istoric. În plus, ruşii au un tupeu şi o agresivitate greu de imaginat.

Aş putea spune, în concluzie, că situaţia limbii române este încă incertă şi departe de aşteptările mele şi ale altora din anii ’89 – ’90, când speram că va deveni chiar Crăiasă şi nu Cenuşăreasă, aşa cum a fost.

E un ideal irealizabil într-o proximă perioadă; eu nu cred să apuc să văd limba română aşezată la locul ei, să văd această stare de normalitate pe care am dorit-o, am visat-o şi pentru care chiar am militat.

Cât de mult a fost prigonită limba română în perioada sovietică?

A fost într-o teribilă stare de prigoană, ca şi credinţa, de altminteri. În ambele direcţii ocupanţii ruşi au excelat. Erau hipersensibili la manifestările acestea ale sufletului nostru: credinţa ortodoxă şi limba română. Ideologii sovietici erau atei declaraţi, în consecinţă au distrus bisericile. Limba română nu le plăcea pentru că, după Gheorghiu Dej, România nu s-a afiliat cu ruşii la invadarea Cehoslovaciei. Atunci s-au interzis toate abonamentele la reviste sau ziare din ţară.

De la Moscova, din Siberia chiar, am cumpărat cărţi româneşti, numai nu de aici. Aici existau doar cărţi româneşti scrise cu litere ruseşti; aşa am debutat şi eu. La edituri, existau liste de cuvinte interzise, unele frizând absurdul. Spre exemplu, dacă la Bucureşti se spunea “timpul probabil”, la Chişinău era interzis – se spunea “vremea mâine”.

Parlamentul sovietic se numea “Sovietul suprem”, dar în mod absurd se spunea la noi “Sovietul miniştrilor”, în loc de “Consiliul de miniştri” sau “colonel francez”, dar ”polcovnic sovietic”. Au încercat, dar în mod miraculos n-au izbutit, să confere limbii de aici un specific, ca să devină neinteligibilă de către români.

Dar erau nişte proşti, pentru că până şi cei rusificaţi din Transnistria puteau face asocieri, înţelegeau. Numai din cuvinte rusificate, fără un cuvânt românesc, nu poţi face o frază. Dar, a fost acerbă tendinţa de rusificare, de îndepărtare a limbii române, prin interdicţii, prin măsuri punitive.

Se poate vorbi de un proces firesc de dezvoltare a limbii române aici?

Cum era să se dezvolte, când au fost atât de oprimaţi românii, atât de siliţi să nu vorbească în graiul lor? Cred că cea mai rezumativă explicaţie a situaţiei limbii vorbite aici ar fi următoarea.

Întrebată de o rudă “ameţită” de moldovenisme dacă vorbim şi noi româneşte, mama mea a spus: “Da, numai că noi vorbim strîcat, iar ei (românii din ţară) vorbesc delicat”.

Când lucram cu românii din ţară îmi spuneau “Cronicarul”, aluzie la faptul că am un vocabular arhaic, chiar mai redus.

La noi s-a menţinut, deci, un limbaj arhaic. Iorga a observat asta încă din 1905, când a venit clandestin şi a scris “Basarabia noastră”, iar observaţia e valabilă şi astăzi.

Pentru că lumea e mai greu receptivă la neologisme, la schimbările din limbă. Şi, totuşi, când s-a trecut din nou la limba română, au uitat de sistemul sovietic şi au asimilat destul de repede – zic “primar” în loc de “predsedatel”.

Apoi, să nu uităm, limba este într-o firească legătură cu libertatea din societate. Spre exemplu, mama unui prieten nu-mi dădea voie să-i spun “doamnă” în public, pentru că se temea.

Cum s-a format curentul acesta al “moldovenismului”?

El a apărut din timpul ţarilor pentru a justifica ocupaţia. Aici era alt popor decât românii. Simplu de tot! Iar limba moldovenească a fost susţinută de nişte mici diferenţieri, făcute artificial. Era genul masculin, feminin, dar nu şi genul neutru, ca în România, ci forma ambigenă (dar asta era din timpul Şcolii Ardelene, nu-i nimic nou). Vocativul nu era al cincilea caz, dar era anexat după Acuzativ. Conjunctivul îl numeau Subjonctiv, ca-n franţuzeşte

Care parte a populaţiei a fost mai puternic afectată de rusificare?

Orăşenii şi muncitorii, pentru că în fabrici se vorbea numai în ruseşte. Apoi, după anii ’60, în universităţi. Erau lucruri absurde. Ruşii n-au vii, dar ne învăţau pe noi, în ruseşte, cum să cultivăm viţa-de-vie, ei neavând o terminologie în acest sens.

Au fost mai feriţi ţăranii. Iar stindardul românismului şi al limbii române a fost ţinut sus de intelectuali. Eu am învăţat într-o şcoală cu 30 de învăţători şi profesori. 7 sau 8 aveau şcoală românească. Ei dădeau tonul. Iar profesoara de matematică nu-ţi dădea nota 5, dacă nu vorbeai corect.

Ne cerea să vorbim măcar ca la Radio Chişinău; ca la Radio Bucureşti era imposibil. Radio Iaşi ne era, iarăşi, model. Oamenii lăsau totul baltă să asculte Cenaclul “Flacăra”, care pentru noi era un model de românism, era răvăşitor. Ne făcea imuni la tot ce se întâmpla în spaţiul rusesc.

Mioara Avram a spus cândva o chestie, la care şi eu subscriu, cum că supravieţuirea limbii române aici e un miracol. Şcoala românească, familia şi simţirea – astea toate au ţinut limba în viaţă. Să ştiţi că aici românismul nu-i o poveste sau o doctrină. Este o trăire care a infestat, în sensul bun al cuvântului, multă lume.

Cum stau lucrurile în Transnistria, în privinţa limbii?

Acolo e de groază. Dacă în privinţa românismului şi a limbii române noi semănăm cu un drum părăginit, acolo este asfalt din care abia ies câteva fire de iarbă.

D-stră aţi început, încă din 1989, să ţineţi cursuri de ortografie a limbii române pentru profesorii din Basarabia şi din regiunea Cernăuţi. Care era situaţia atunci, se simţea nevoia?

Era chiar o necesitate, pentru că pierdusem foarte mult în privinţa exerciţiului limbii.

În momentul de faţă, care e rolul şcolii în această direcţie? Se fac eforturi suficiente pentru cultivarea limbii române literare?

Este o situaţie dificilă. Am impresia că se învaţă prea puţin Istoria românilor. Şi apoi se învaţă prea mult engleza şi rusa. Culmea, se acceptă arma ocupantului. Limba rusă se predă în şcoli, dar nu opţional, ci obligatoriu.

Ce-i lipseşte limbii române aici?

O limbă se ţine prin unitate. Spaniola de ce e viabilă în 20 de ţări, la mii de kilometri distanţă? Pentru că toţi ascultă de Academia Regală din Madrid; acela e forul care decide. Germana s-a menţinut în trei -patru state pentru că aveau Academia de la Bonn. Arabii se ţin prin Academia de la Cairo. Noi nu putem inventa, la Chişinău sau la Tiraspol, o academie. Trebuie să ţinem de cea de la Bucureşti.

În plus, atât oficialilor de aici, cât şi celor de la Bucureşti ar trebui să le pese mai mult de starea limbii. Acum, nu există la Bucureşti o lege de ocrotire a limbii române.

Iar în Basarabia, limba rusă trebuie scoasă din uz. Nu cu ură şi părtinire, ci paşnic

Credeţi într-o zi în care toţi basarabenii să fie părtaşii “miracolului” limbii române?

Am avut un profesor în universitate, Nicolae Corlăteanu, cu şcoală românească solidă, făcută la Cernăuţi, dar care aluneca în prostii de genul: alfabetul chirilic e mai bun, limba moldovenească este a noua limbă romanică. A ţinut-o pe-a lui până când eu, de-acum, ca discipol al lui, începusem să iau atitudine în privinţa limbii. Era plătit şi ţinut în chingi, cu o soţie rusoaică.

După ’90 s-a pocăit. A cerut iertare public că a minţit şi că a fost laş. A murit pe la 90 de ani, dar în ultimul interviu acordat a spus: “Eu cred în izbânda limbii române. Şi vă rog şi pe voi să credeţi.

Cine nu are speranţă şi încredere în izbândă, deja este învins”. Foarte bine a spus.

Şi eu cred că trebuie să sperăm în izbândă.

Scurtă biografie

Ziarist, scriitor, publicist şi traducător, Vlad Pohilă este una dintre cele mai importante voci ale Basarabiei din ultimii 20 de ani. Dincolo de Prut, este cunoscut pentru eforturile sale neobosite de promovare a limbii române. În 1989, când în Basarabia încă se scria cu litere chirilice, a editat un îndreptar cu un titlu foarte curajos – “Să citim, să scriem cu litere latine” – în care erau intercalate texte cu litere ruseşti şi litere latine.

Multe generaţii de elevi au studiat, dincolo de Prut, grafia latină, după acest îndreptar. În ultimii 20 de ani a editat numeroase lucrări dedicate promovării limbii româneşti și utilizării sale corecte. Este unul dintre cei graţie căruia în Basarabia s-a revenit, după ’90, la grafia latină.

Autor a numeroase articole pe teme culturale (literatură, artă, învăţământ, starea limbii române în R. Moldova, sociolingvistică, etnologie) şi de cultivare a limbii, realizator de emisiuni radiofonice şi de televiziune de popularizare a limbii române literare, Vlad Pohilă a fost apreciat de Grigore Vieru ca fiind “un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publicist”.

Vlad Pohilă este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1990) şi membru al Comisiei Naţionale pentru onomastică de pe lângă Ministerul Educaţiei al R. Moldova. 

Otilia Bălinișteanu – Doxologia

Amintiri scăldate în sânge. VIDEO

BADEA CÂRŢAN, DACUL COBORÂT DE PE COLUMNĂ

 

 

OPINCILE LUI BADEA CÂRŢAN SAU CUM A COBORÂT UN DAC DE PE COLUMNĂ

Nu ştiu când şi nu ştiu pe unde am citit sau am auzit grozava întâmplare cu un ţăran român (cioban din Ardeal), care, dornic de a se întâlni cu istoria străbunilor săi, a ajuns pe jos la Roma.

S-a pornit la drumul lung îmbrăcat aşa ca ciobanii din munţii Făgăraşului, pe unde îşi păştea mioarele – în suman, iţari, opinci… Ajuns pe la apus de soare la marginea oraşului etern, l-a salutat cu „Bine te-am găsit, maică Roma!”, iar când a dat de Columna lui Traian, a căzut de oboseală, adormind chiar la „picioarele” ei.

În zorii dimineţii s-a trezit de marea agitaţie din jurul său.

Era înconjurat de poliţişti, pompieri, măturători, negustori… Italienii ce treceau pe acolo l-au confundat cu dacii de pe Columnă, strigând: „A coborât un dac de pe Columnă!”.

 

Aşa şi avea să-mi rămână pe o policioară a memoriei această impresionabilă, neverosimilă poveste, dacă nu mă opream întâmplător zilele trecute, pe AGERPRES, la o informaţie despre o pereche de opinci – celebrele opinci ale lui Gheorghe Cârţan, cunoscut mai ales sub numele Badea, şi despre primarul de la baştina acestui vestit cioban, comuna sibiană Cârţişoara, care caută soluţii pentru salvarea lor.

Deci, întâmplarea cu „dacul coborât de pe Columna lui Traian” nu este o poveste, ci un caz real, ce a făcut cu 117 ani în urmă mare senzaţie la Roma, constituind subiectul principal pe primele pagini ale presei vremii.

 

Ca orice om în carne şi oase, Badea Cârţan are o dată şi un loc concret al naşterii. A apărut pe lume la 24 ianuarie 1849, în comuna Cârţişoara din Transilvania, aflată la acea vreme sub jugul Austro-Ungariei. Era al doilea fiu într-o familie numeroasă, cu încă şase copii.

Până a-şi câştiga faima de „păstor al cărţilor”, pentru că le aducea din Vechiul Regat ţăranilor ardeleni lumina cărţii, până a deveni simbol al conştiinţei naţionale româneşti, Gheorghe (Badea) păştea oile prin Munţii Făgăraşului.

 

Se spune că deşteptarea sa a început încă din copilărie, într-o zi senină de vară, când, fermecat de măreţia munţilor, l-a întrebat pe taică-său ce se află şi cine trăieşte dincolo de creste. Copilul a rămas foarte uimit aflând că dincolo e România, exprimându-şi nedumerirea: „Şi noi suntem români, de ce aici nu-i România?”.

 

Această întrebare l-a chinuit toată viaţă, răscolindu-i dorinţa de a trece spre acel miraculos „dincolo”. Şi a trecut nu doar o singură dată – numai la Bucureşti a fost, pe jos, de 170 de ori, întorcându-se acasă cu desagii plini de cărţi. Avea numai zece ani în 1859, când, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, s-a unit Moldova cu Muntenia. Era foarte amărât şi nu înţelegea de ce românii din ţara Făgăraşului trebuie să rămână încă despărţiţi de fraţi.

Micul ciobănaş numea vama dintre Transilvania şi Muntenia „graniţa drăcească”. Neîmpăcat cu nedreptăţile suferite de la străini, înţelegea că cea mai eficientă şi paşnică armă în lupta cu asupritorii este cartea românească, mai ales cărţile de istorie a neamului. Timp de vreo treizeci de ani a tot trecut munţii, aducând din Vechiul Regat şi din marele oraşe ale împărăţiei cărţi.

Umbla cu desaga în spate prin satele din sudul Transilvaniei, răspândind lumina lor. Odată, însufleţit de patriotism după ce s-a întors din Ţara Românească, s-a pornit să se plângă împăratului de nedreptăţile din satul său, străbătând 800 de kilometri până la Viena.

Dar acolo toate uşile au fost închise în faţa românului setos de libertate şi luptător pentru unirea cu fraţii. În loc de dreptatea căutată s-a ales cu câţiva ani de puşcărie pentru trecerea clandestină a frontierei în România şi răspândirea nesancţionată a cărţilor.

 

 

 

 Casa  lui badea  Cartan

 

Dar intimidările autorităţilor maghiare nu l-au speriat, nu l-au oprit să treacă vămile nepermise. În timpul Războiului de Independenţă şi-a pus turma de oi la dispoziţia armatei române, înrolându-se ca voluntar în rândurile luptătorilor.

Totuşi, cea mai faimoasă faptă a lui Badea Cârţan este călătoria sa pe jos la Roma. S-a pornit de la poalele Munţilor Făgăraşului, străbătând mii de kilometri pentru a aduce şi de acolo cărţi şi a vedea Columna lui Traian.

 

Şi-a pregătit o traistă mare şi a plecat în ziua de 13 ianuarie 1896, drumul său trecând prin Timişoara, Budapesta, Tirol (Austria), prin Alpii Sloveni şi Apuseni, prin Genova, Pisa …

 

După 45 de zile de drumeţie a ajuns la eterna cetate a latinităţii, unde a şi fost confundat de italieni cu „dacul coborât de pe Columnă”. Într-un interviu acordat revistei „Poporul Român”, ţăranul din Cârţişoara povesteşte că a mers la Roma îmbrăcat ca ciobanii în sărbătoare, ca să vadă „ai tu tată, ai tu mamă”.

Tot acolo spune că „Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i orfan” (citat de pe romaniaistorica. ro).

 

Urmaşul lui Decebal şi al lui Traian a dat şi la Roma interviuri, fiind primit cu simpatie şi caldă prietenie de italieni. Marea dragoste pentru istoria strămoşilor şi dorinţa de a vedea cu ochii proprii urmele lor l-au purtat prin multe locuri, a mai fost, tot pe jos, la Veneţia şi Ierusalim. Numai visul său mare nu i-a fost dat să-l vadă împlinit.

S-a stins la 7 august 1911, la vârsta de 62 de ani, neajungând să se bucure de Ziua întregirii tuturor românilor – măreţul scop căruia şi-a consacrat viaţa. A fost înmormântat la Sinaia, având scris la căpătâi: „Aici doarme Badea Cârţan, visând la întregirea neamului său”.

 

Dacă veţi avea ocazia să ajungeţi la Sibiu, treceţi şi prin parcul „Astra”, unde se află bustul din bronz al renumitului ţăran autodidact, ridicat în 1974. Iar în comuna sa natală, la Cârţişoara este un muzeu al lui Badea Cârţan, ciobanul care a cutreierat lumea, aducând mai mult de 700 mii de cărţi acasă.

Multe volume au fost arse de unguri, printre puţinele din lucrurile sale supravieţuitoare timpului aflându-se opincile, cu care a străbătut pe jos peste 2.200 kilometri până la Roma.

Se presupune că rezistenţa lor la un drum atât de lung se datoreşte materialului din piele de bivol. Dar şi acestea, după cum semnalează un corespondent de la AGERPRES, se află în stare de deteriorare şi au nevoie de restaurare. Ca să le salveze, primarul comunei le ţine la întuneric, într-o găleată cu o soluţie specială, stăruind să le refacă cu tot felul de tratamente.

 

Or, această pereche unică de opinci (una peticită, cealaltă găurită în călcâi) prezintă o relicvă nu numai pentru comuna respectivă, ci pentru toţi românii care s-au aflat şi încă se mai află în situaţia lui Badea Cârţan. Ele ne spun nu doar o tulburătoare poveste despre un cioban care a păstorit mai mult cărţile decât oile.

Cele două opinci cârpite şi găurite pe drumul spre Roma ar trebui să ne poarte măcar pentru un moment cu gândul la întrebarea ce aducem noi din depărtările pe care le străbatem mult mai simplu şi mai uşor decât Badea Cârţan?

Stapanii unguri au fost primii prin părțile noastre care au ars cărți.

 

În noaptea de 4 iunie 1907, cerul Braşovului a fost luminat de o mare vâlvătaie. La cărămidăria lui Lajos Schmidt, focul a mistuit zeci de mii de cărţi şi ziare. Toate erau ale ciobanului Gheorghe Cârţan. 76.621 de volume, operele unor clasici precum Eminescu, Coşbuc, Şincai, Bariţiu, Bălcescu s-au făcut scrum. Românii braşovenii au fost îngroziţi de barbaria autorităţilor maghiare care au distrus miile de cărţi.

 

 

 

Voluntar în razboiul de independenta

 

Badea Cârţan s-a născut în anul 1847 într-o familie de ciobani din Cârţişoara, sat de la poalele munţilor Fagărăşului. Primii ani din viaţă i-a petrecut păstorind turma parinţilor prin munţi. Transhumanţa l-a dus în câmpiile Bărăganului. Aici va deprinde tainele cititului şi scrisului de la un student din Săcelele Braşovului, Ion Cotiga.

 

În 1877 s-a înrolat ca voluntar în armata română, pentru a lupta în războiul de independenţă. A trebuit să treacă pe ascuns munţii pentru a ajunge în trupele române. După terminarea războiului s-a întors în satul natal. Imediat s-a încorporat în Compania 19, regimentul 2 din Făgăraş. A dezertat, dar s-a întors la unitatea militară după câteva săptămîni. Pentru că a fugit, a fost închis trei luni.

 

 

100.000 de carti pentru ardeleni

 

După eliberarea din armată, între anii 1881-1890, a făcut mai multe drumuri peste Carpaţi şi chiar a vrut să deschidă o bibliotecă. În 1896 a cumpărat de la un căpitan două căruţe cu cărţi şi ziare.

Pentru a-şi procura cît mai multe cărţi şi-a vândut cele 1.000 de oi pe care le avea. A vizitat şcoli, universităţi, biblioteci, mănăstiri, redacţiile unor ziare. S-a întîlnit cu oamenii de cultură ai vremii, printre care Caragiale, Coşbuc, Nicolae Iorga şi Take Ionescu.

Scopul lui era să adune cărţi în limba română pe care să le răspândească în Transilvania ocupată.

A reuşit să aducă peste 100.000 de volume.

 

„A coborît un dac de pe Columna“

 

La 3 ianuarie 1896, pe ger şi viscol, Gheorghe a ieşit din bordei cu straiţa în spate. Timp de 43 de zile a mers neîntrerupt. Pentru a ajunge la Roma şi-a rupt patru perechi de opinici. Mânca pîine uscată înmuiată în apă.

În cele din urmă, şi-a văzut visul cu ochii: Columna lui Traian.

Din traistă a scos un pumn de pamînt românesc, unul de grâu şi unul de sare. Le-a pus la baza impozantului edificiu. Vlăguit şi flamând, a adormit.

A fost trezit brusc de strigătele unui jandarm italian. „Excelenţă, un dac a coborît de pe Columnă“, s-a adresat jandarmul primarului Romei. Asemănarea cu dacii de pe monument era izbitoare.

 

 

Banchet în cinstea sa dat de un marchiz

 

Timp de doua săptămâni, a fost primit cu mare fast de oficialităţile locale. Marchizul Pandolfi a dat un banchet în onoarea sa. Scriitorul Duiliu Zamfirescu, care era pe atunci ministrul României la Roma, l-a prezentat personalităţilor italiene.

La Vatican, întrebat fiind care-i este naţia, răspunde: „civis Romanus sum”.

La Roma este din nou încãrcat cu cărti, i se dă bilet de tren ca sã se întoarcã acasă, dar el mai vizitează înainte Neapole, Pompei, Bologna, Padova şi Veneţia.

 

 

Considerat agitator de guvernul de la  Budapesta

 

După călătoria la Roma, Badea Cârţan a fost arestat de o patrulă de jandarmi din Arpaşul de Jos, sub acuzaţia că răspândeşte cărţi interzise de autorităţi. A fost eliberat, dar autorităţile au rămas cu ochii pe el. Guvernul de la Budapesta vedea în el un „agitator, un conspirator şi un aţâtător“, o primejdie pentru existenţa statului. Politia austro-ungară nu-i permite să răspândească cărtile în Transilvania. Supărat îşi vinde oile: nu mai e cioban, a devenit om politic. Pe afişul reprezentaţiei circului din Bucureşti stă scris drept reclamă: „Va asista ciobanul român care a mers pe jos până la Roma”.

 

 

Carte cu autograf de la Regina României

 

Se duce din nou la Viena, dar nu obţine audienţă la Impãrat. Trece apoi în Italia, viziteazã Franţa şi la întoarcere se opreşte la Zurich, „cel mai frumos şi mai chibzuit oraş din lume”. La Sigmaringen este primit de mama Regelui Carol I şi de fratele acestuia. Întors în ţară este primit de Rege şi Regină la Peleş. Carmen-Sylva îi dăruieşte un volum din operele personale cu dedicaţie. Se fotografiază între Rege şi Regină, el cu un pas mai înainte, sprijinindu-se în bâtã.

 

 

S-a scaldat în Iordan

 

Cum ajunsese la originele latinităţii noastre, aşa vrea să ajungă şi la începuturile crestinătăţii. Pleacă la Ierusalim. Până la Tarigrad are bilet de vapor, mai departe munceşte pe un vapor rusesc care-l duce până la Yaffa.

Pornind spre Ierusalim, apostoleste, cum îi era obiceiul, e atacat de niste banditi cãrora nu are ce le da decât o sfântă de bătaie cu ciomagul lui ciobănesc. La Ierusalim îl aşteaptă o mare deziluzie: dărâmături şi mizerie. Se scaldă în apa Iordanului. În apă până la gât se trezeste cântând: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne…”

 

 

Carţi cu coperti înlocuite

 

La revenire în satul natal, aduce în desaga de cioban noi cărţi în limba română. Pentru a înşela vigilenţa grănicerilor, cărţile de cultură şi istorie românească erau trecute peste munţi sub coperţi false. „Neamul Românesc“ a purtat pe rând numele de „Iarna“ sau „Primăvara“, iar „Istoria Românilor“ a lui Iorga era ascunsă sub coperta unei cărţi de agricultură „Cultura cartofilor“.

Încercând să stopeze cu orice preţ răspîndirea culturii româneşti, autorităţile din Ardeal interziseseră pînă şi foiţele de ţigări care purtau numele de producator „Cuza“.

 

 

Aruncat în temnita de doua ori

 

În 15 septembrie, 1903, trecând prin oraşul Braşov cu cărţile în spate, Badea Cârţan a fost văzut de căpitanul oraşului Braşov, Farkas Lup, care l-a arestat şi aruncat pentru două luni în temniţă.

În timp ce era întemniţat la Braşov, prim-pretorul din Predeal, Simon Béla, l-a sesizat pe prefectul de Braşov, care a ordonat şi organizat o percheziţie în Cârţişoara. Autorităţile venite de la Braşov au spart uşa casei ţărăneşti şi au intrat înăuntru.

Numeroasele cărţi aduse de Badea Cârţan au fost încărcate şi aduse la Braşov. După două luni, ieşit din temniţă, s-o dus la autorităţi să-şi ceară drepturile. Din nou a fost aruncat în temniţă pentru încă o lună de zile.

 

 

Peste 76.000 de carţi inventariate

 

A stat închis până la sfârşitul anului 1903, în timp ce organele poliţieneşti din Braşov începeau o complicată muncă de inventariere a impresionantului număr de peste 76.000 de cărţi şi tipărituri confiscate.

Operaţia înregistrării cărţilor găsite la domiciliul său a durat până în octombrie 1905; din ea au rezultat trei registre compacte într-un volum de 275 de file, în care sunt consemnate „4.858 de cărţi în 76.621 de volume, foi volante şi alte tipărituri”. Inventarierea a fost făcută de Orz György, un funcţionar al Ministerului de Interne venit din Budapesta.

 

 

Sub supravegherea jandarmilor

 

La 12 octombrie, acelaşi Simon Béla, prim-pretorul din Predeal, localitatea de graniţă pe unde erau traficate cărţile, atrage atenţia prefectului că „Gheorghe Cârţan are în magazia căilor ferate române circa 10 maji (1000 kg – n.n.) de cărţi pe care le-am ţinut sub continuă observaţie. În lunile din urmă m-am convins că jumătate din stocul acesta lipseşte din magazie pe care, probabil, le-a trecut prin contrabandă în Ungaria”.

În continuare, arată că patrula de jandarmi care-l urmărea nu l-a putut surprinde asupra  faptului. La rândul său prefectul raportează Ministerului de interne această veste, adăugând că prin jandarmerie va asigura o severă supraveghere”.

 

 

„Conţinut instigator”

 

În 28 februarie, 1905, delegatul ministerial, Huszár Antál, raportează primului ministru, Tisza Istvan, că a examinat cele 76 de mii de tipărituri depozitate la căpitănia oraşului Braşov, din care a ales, 268 de exemplare de cărţi „al căror conţinut instigator după toate probabilităţile e îndreptat împotriva statului”… În 13 ianuarie 1906, arestat din nou pentru instigare, a fost trimis în faţa Tribunalului Braşov. La 18 iunie 1906, Procuratura din Braşov, cu adresa nr. 4737 cere tribunului din localitate să dezbată şi problema distrugerii publicaţiilor care au un conţinut instigator şi răzvrătitor.

 

 

„Ratiuni politice”

 

Apărătorul ţăranului din Cârţişoara este avocatul Eugen Lemeni. „De mic copil am învăţat de la parinţii mei să respect întotdeauna legile ţării şi să nu mă judec cu nimeni. Mie nu mi-a spus nimeni că nu este admis să am cărţi. Dimpotrivă, pretorii care mi-au văzut biblioteca mi-au spus că fac un lucru bun, folositor, adunând cărţi”, spunea ciobanul în faţa instanţei. N-a fost condamnat, guvernul de la Budapesta invocând „raţiuni politice“. În schimb, cărţile au fost arse.

 

 

Carti arse la Brasov

 

La 4 iunie 1907 şeful chesturii poliţiei, căpitanul Farkas M. raporta stăpânului său, groful Mikeş Zsigmond: „toate cărţile şi imprimatele de la Gheorghe Cârţan au fost transportate sub pază şi în prezenţa mea de către căruţaşul  Schmidt Lajos la fabrica de cărămizi «Schmidt şi soţii”, unde au fost arse”. O mică parte a cărţilor aduse cu desaga de Badea Cârţan, precum şi opincile sale călătoare şi alte obiecte interesante, se află astăzi la muzeul înfiinţat în casa memorială de la Cârţişoara.

 

 

Înmormântat la Sinaia

 

În toamna anului 1910, la o vârstă de peste 60 de ani, îşi mai încearcă opincile pe munţi. Îl prinde însă iarna şi străbate cu greu nămeţii. Era pentru prima dată că nu purta cărţi. Ajunge în sfârşit acasă.

„M-oi spovedi creştineşte, spune el, dar tot n-oi muri aici. Vreau să mor dincolo în ţara liberă”.

 

În vara anului 1911, porneşte cu un nepot să treacă munţii dincolo. Avea să fie pentru ultima oară.

Ajuns la Poiana Tapului e cu totul sfârsit. Internat în sanatoriul din localitate, a murit de plămâni pe 7 august 1911.

„Doarme visând la înfrăţirea neamului“, scrie pe mormântul său din Sinaia. Luna aceasta (august 2011) s-au împlinit 100 de ani de la moartea sa.

 „Eu cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”

Gheorghe  Cârţan

 

 

„Un taran român fanatic al romantismului național“

 

 

Gheorghe Cârţan a fost numit de Nicolae Iorga „un fanatic ţăran român al romantismului naţional“. Ciobanul din Cârţişoara a călătorit pe jos până în Italia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Belgia, Macedonia, Viena şi Ierusalim, aducând în satul natal zeci de mii de cărţi scrise în limba română.

„Precum adunam oile, adunam slovele. Tare-mi plăcea să citesc, de credeam că-s împărat“, avea să se confeseze Gheorghe unui ziar din România.

„Eu cerşesc lumină, pentru cei ţinuţi în întuneric”

Gheorghe  Cârţan

Surse: ioncoja.ro ; zorilebucovinei