EXPERIMENTUL PITESTI SI “REEDUCAREA” COMUNISTA PRIN TORTURA. VIDEO

Înainte de a face analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu–Ocna, ţin să fac următoarele precizări. Sunt unul dintre cei 3 sau 4 supravieţuitori care, trecând prin demascări şi aşa–zisa reeducare, poate aduce precizări şi în ceea ce priveşte ultima înscenare a Securităţii, din 1957, cu care s–a încheiat acest lung şir de crime, printr–un aşa–zis proces al autorilor morali ai reeducării.

De asemenea, pentru o mai clară înţelegere a dimensiunii acţiunilor din închisorile amintite, am tratat această problemă în modul cum a fost abordat comunismul în volumele Holocaustul Roşu (1992 şi 1998) ale domnului Dr. Florin Mătrescu.

Analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, în perioada 1949–1952 nu poate fi desprinsă de tot ceea ce s–a petrecut în răsăritul Europei din 1917 în Rusia şi din 1944 în statele predate U.R.S.S.–ului.

Pentru a putea prezenta şi înţelege factorii care au stat la baza acestor „acţiuni”, este necesar a puncta cu câteva citate caracteristicile fundamentale ale teoriei şi practicii marxist–leniniste şi anume: violenţa şi teroarea mergând până la criminalitatea organizată la nivel de stat:

V.I. Lenin: “Voi ne–aţi provocat în octombrie la luptă, la această provocare noi vă răspundem cu teroare, cu o întreită teroare; iar dacă va fi nevoie vom recurge la o şi mai aspră teroare” (V.I. Lenin, Gesammelte Werke – traducerea în limba germană, ed. a  4–a, 1952, vol. XXXII, p. 193)

 Ilya Ehrenburg scria în foaia sa volantă intitulată Ucide (101): Nemţii nu sunt oameni. Noi nu vom vorbi, noi vom omorî! Ucide pe nemţi! Nu te sfii, ucide!!Generalul ceh Ingr: Când va veni ziua noastră, întreaga naţiune va urmări strigătul de război al husiţilor: Loveşte–i, ucide–i, nu lăsa pe nimeni în viaţă! (13 Nov. 1944 BBC)

Citatele pot fi mult mai multe şi toate converg către aceleaşi acţiuni de teroare. Vom mai reveni pe parcursul expunerii.Răsăritul a fost incontestabil „teatrul unui experiment”, iar Piteştiul un segment al acestuia. El a fost un „Laborator”, ale cărui rezultate şi metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga ţară. Dar, în acelaşi timp, Piteştiul a reprezentat şi un fenomen.

 El a cuprins, la cele două extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi ştiinţific program. La un capăt s–a produs o dezumanizare totală printr–o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s–a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul.

Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştri pe de alta. Între cele două extreme s–au manifestat toate posibilităţile de comportament uman în faţa terorii şi torturii maxime şi continue.Acolo s–a experimentat acel principiu materialist: acumulări lente cantitative duc la salturi bruşte calitative.

Rezistenţa umană acumulând cantităţi uriaşe de tortură poate ajunge într–un moment dat la o clipă când cel torturat cedează psihic, moral şi fizic, transformându–se din victimă în călău – cum se cerea de cel care îl tortura.

Astfel s–au putut produce mutaţii psihice asemănătoare schimbării stării de agregare a materiei, când un metal sau un lichid se transformă în lichid sau gaz, din momentul în care atinge punctul critic.

Oameni care, în condiţii normale de existenţă, au dat dovadă de acte cu adevărat eroice, acum, supuşi torturilor şi presiunilor psihice permanente, timp de luni de zile sau ani, s–au transformat în neoameni. Unii, din fericire puţini – dacă aceasta se poate numi aşa – nu şi–au mai putut reveni niciodată, părăsind această viaţă tot în condiţii tragice oferite de cei care îi folosiseră.

Mă refer la cei care în Cazimca de la Jilava, unde, zidiţi de vii în celule construite special de criminalul regim, şi–au aflat sfârşitul din această lume, rămânând în judecata Celui de Sus, după ce fuseseră folosiţi ca martori falşi. Dar şi la cei care în urma torturilor de la Piteşti nu au rezistat, o parte din ei – dar nu cei mai vinovaţi sau mai exact nu singurii vinovaţi – fiind preluaţi de Securitate în anchete după 1952 şi au clacat. Acestora Securitatea le aplică un diabolic şi criminal regim de tortură, determinându–i să afirme că atrocităţile comise în închisori s–au făcut din ordin legionar. Apoi îi trimte în faţa plutonului de execuţie.

Citez în sprijinul celor mai sus afirmate câteva fraze din Procesul Verbal de Interogatoriu luat deţinutului Juberian Constantin la data de 28 ianuarie 1954.

Întrebare: – Ai fost forţat de cineva să te sinucizi? Prin faptul că nu ţi se pun în sarcină fapte ce nu–ţi aparţin, cât şi prin faptul că nu ai fost întrebat decât despre faptele criminale pe care le–ai săvârşit, dovedeşte că încercarea de a te sinucide ai făcut–o tocmai în scopul de a nu răspunde cinstit în faţa organelor de anchetă şi a ascunde atât faptele tale cât şi pe ale altora de aceeaşi categorie cu tine! Aşa a fost treaba?

Răspuns:  – Prin încercarea mea de a mă sinucide nu am căutat să ascund faptele mele şi nici pe ale altor elemente împreună cu care am activat, şi această încercare de sinucidere am făcut–o pentru a termina cu viaţa.Câtă tortură fizică şi psihică s–a putut acumula de–a lungul anchetelor în fiinţa şi conştiinţa acestui om ca să încerce să–şi pună capăt zilelor?!Continuând analiza celor petrecute în închisorile amintite, apelând din nou la origine, adică la esenţă şi anume la aparatul de teroare cel mai sângeros din istoria lumii, se pun întrebările fireşti, valabile atât pentru Experimentul comunist, cât şi pentru Laboratorul său, Piteşti, şi anume:

– Cine a conceput satanicul experiment?Cine au fost autorii proiectului?Cine au fost executanţii?Cine au fost sprijinitorii din umbră?Cine au fost colaboratorii?Cum s–au recrutat victimele şi călăii?Care a fost scopul organizării unui asemenea experiment?

Pentru a putea răspunde la primele două întrebări începem prin a face câteva precizări.

Sistemul comunist ultracentralizat nu permitea iniţiative personale, totul desfăşurându–se într–o perfectă respectare a ierarhiei şi a unei discipline oarbe; nimeni nu executa nimic fără ordin, iar după executare urmează raportarea în amănunţime asupra aducerii la îndeplinire a acestuia.

După 1945 ţara noastră s–a bucurat de o dublă guvernare, care în esenţă era una singură.

Guvernul şi conducătorii marilor instituţii centrale, în calitate de simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii sovietici care îi dublau la toate nivelele, pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele primite de la Moscova şi vegheau la stricta lor execuţie. Vârful piramidei organizatorice era constituit de Comitetul Central P.C.R.. sau P.M.R.. şi organul său represiv, Securitatea, aceasta având „privilegiul” de a le controla şi pe primele. Ambele organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.

În felul acesta, ştiind structura organismelor statale la acea oră, răspunsul firesc la cele două întrebări iniţiale,

Cine a conceput satanicul experiment? şi Cine au fost autorii proiectului? este: Comitetul Central al P.C.R. sau P.M.R., respectiv Biroul său Politic şi în acelaşi timp Securitatea, iar peste ambele Consilierii Sovietici, cu experienţa lor de 30 de ani (1917 – 1947), deloc neglijabilă.

Din documentele apărute în ultima vreme, inclusiv monumentala lucrare Holocaustul Roşu, autor Dr. Florin Mătrescu, reiese clar experimentarea în spitalele de psihiatrie din Rusia a procedeelor de alienare psihică şi spălarea creierelor  pentru opozanţii comunismului.

În continuare voi cita din Manualul de instrucţiuni privind războiul psihopolitic,

Spălarea creierului, Complotul psihopolitic al comunismului. Volumul a apărut sub redactarea scriitorului Pan Izverna, a traducerii din engleză a Doamnei Mioara Izverna şi prefaţarea Domnului  Sergiu Grosu. 

Cartea, editată de John Keats, alias Kennets Goff, fost membru al Partidului Comunist din America în perioada 1936 – 1939, conţine cuvântul adresat de Beria în 1936 studenţilor americani la Universitatea Lenin.

Menirea Psihopoliticii este, în prima etapă, aceea de a organiza supunerea şi de a orienta scopurile pe care aceştia trebuie să le urmărească şi, apoi, aceea de a menţine starea de supunere prin anihilarea acţiunilor persoanelor şi personalităţilor care ar putea să îndrepte grupul spre nesupunere.

După enunţarea rolului Psihopoliticii, le spune tinerilor: În cazul când în grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în mai multe feluri, folosindu–se de ei sau îndepărtându–i.

Dacă liderul vizat, băiat sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă, îndreptându–l spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control sub şantaj sau prin alte mijloace. Metoda, cum se va vedea mai departe, a fost aplicată de administraţia închisorii Piteşti, începând cu vara anului 1949.

Citez mai departe:

De exemplu, un soldat căzut prizonier poate fi maltratat, înjosit şi umilit până e adus într–o asemenea stare încât chiar şi cel mai neînsemnat gest al celor ce l–au chinuit îl va face să tremure de frică.

El se va supune fără crâcnire sau îşi va schimba simţămintele şi credinţele la prima vorbă poruncitoare a asupritorilor săi. Dacă este degradat până la limita necesară prizonierul poate fi făcut să–şi ucidă chiar şi compatrioţii aflaţi în acelaşi lagăr cu el.  Apreciez că acest paragraf nu necesită comentariu.

Omul – se spune mai departe – nu trebuie să mai creadă despre sine sau despre cei din jurul său că ar fi apţi de „rezistenţă spirituală” sau de „sentimente nobile”. De aceea se spune în continuare:Religia trebuie să fie socotită demodată, prin îndoctrinare psihopolitică demonstrându–se că nu există suflet şi că Omul este un animal.

Mincinoasele mecanisme ale Creştinismului l–au făcut pe om să săvârşească, fără nici un rost, tot felul de acte de bravură. Spunând oamenilor că există viaţă de apoi, teama lor de urmările pe care le–ar putea avea actele de curaj, făptuite în timpul vieţii, a scăzut mult.

Dacă vrem ca poporul să asculte de ordinele noastre fără să crâcnească, această teamă trebuie mult mărită. Aşadar, credinţa în Biserică trebuie să dispară şi puterea Bisericii trebuie anihilată pas cu pas.

În programul său de degradare a Omului, agentul psihopolitic trebuie să se ocupe de fiecare familie profund religioasă şi să–i provoace unuia dintre membrii ei o stare de nevroză sau de nebunie, după care să susţină că această nevroză sau psihoză este rezultatul credinţei.

Oamenii profund credincioşi vor fi consideraţi din ce în ce mai puţin responsabili de propria lor sănătate mentală şi vor fi trecuţi din ce în ce mai mult în grija agenţilor psihopolitici.Voi încheia citatele cu cel de la pagina 84

– Populaţia trebuie convinsă, prin diferite metode, că bolile mentale pot fi tratate numai prin şoc electric, tortură, lipsuri de toate felurile, umilire, discreditare, violenţă, mutilare, ucidere şi administrarea pedepsei sub toate formele ei.

O dată conceput şi cunoscut programul diabolicului experiment, urmează să trecem la faza următoare, şi anume punerea lui în aplicare.Cine au fost executanţii?Aceştia au fost în ordine ierarhică:Conducerea Ministerului de Interne, a Securităţii, a Direcţiei Penitenciarelor, precum şi a Administraţiei Penitenciarelor implicate.

Este arhicunoscut faptul că până la ministrul Marin Jianu din Ministerul de Interne, la generalul Nicolski, coloneii Czeller, Sepeanu, Dulgheru (Dullberger), Constantinescu – inspector – Nemeş, Alboiu, toţi aceştia s–au făcu vinovaţi de conducerea şi executarea criminalului Experiment.

Ultimul citat mai sus, colonelul Alboiu felicită la Canal pe cei care l–au torturat pe doctorul Simionescu, împuşcat între sârme. Doamne! Aceasta seamănă cu felicitarea minerilor după devastarea Capitalei în 13–15 iunie 1990.

O întreagă pleiadă de conducători ai Securităţii şi Ministerului de Interne nu numai că nu au fost străini de acţiunile ce se desfăşurau la Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna, Târgşor, dar au fost executanţi direcţi ai ordinelor superioare, supervizând aducerea lor la îndeplinire. Mutările deţinuţilor de la un penitenciar la altul s–au făcut dirijat, organizat.

Şi în perfectă cunoştinţă. Aceştia, ajunşi de la Piteşti la noile penitenciare, erau preluaţi de conducerile administrative şi politice, care le amenajau apoi camere speciale pentru acţiunea de demascare–reeducare. Mutările de la o celulă, sau cameră, la alta, cum era şi firesc, le făcea conducerea închisorii, în funcţie de stadiul în care se afla deţinutul în cadrul Experimentului.La Piteşti, acţiunea s–a început cu concursul şi în prezenţa directorului închisorii Dumitrescu Alexandru şi a gardienilor: Mândruţă, Lăzăroiu, Georgescu, Dina, Nistor.

Oficiantul sanitar Cioltan ridică pe deţinutul Niţă omorât în bătaie ca şi pe ceilalţi asasinaţi sau sinucişi. Doctorul penitenciarului, Ionescu, eliberează certificate de deces false, iar ofiţerul politic Marina supraveghează şi coorodonează împreună cu directorul Dumitrescu Alexandru întreaga acţiune.La Gherla torturează în bătăi gardienii: Văşcanu, Nichi Dănică, Lazăr Simion, Gabor Tiberiu.

Doctorul penitenciarului, Bărbosu, face acelaşi oficiu ca la Piteşti, eliberând certificate false, iar ofiţerii politici Avădanei şi Sucegan conduc şi urmăresc întreaga desfăşurare a Demascărilor.Toţi ofiţerii politici au pus la dispoziţie în celule, hârtie şi creioane – care de fapt erau total interzise de regulamentul închisorilor – în scopul obţinerii de informaţii despre persoane nedeclarate în timpul anchetelor de la Securitate. Tot ei au urmărit mersul şi evoluţia torturilor, dirijând mutarea deţinuţilor dintr–o celulă în alta. Menţinând permanenta legătură cu forurile superioare, ofiţerii politici, în momentul primirii dispoziţiilor din partea acestora de mutare a deţinuţilor de la un penitenciar la altul, selectau pe cei care urmau să fie transferaţi.

O dată ajunşi la noile penitenciare, ofiţerii politici îi preluau pe cei reeducaţi, oferindu–le camere speciale unde aveau loc torturile.Elementele succint prezentate până în prezent ne duc clar la concluzia categorică că Experimentul demascare – reeducare a aparţinut în exclusivitate aparatului politic şi administrativ al Statului, sprijinit de consilierii sovietici care îi dirijau, îndrumau şi supravegheau:  sprijinitorii din umbră.

Aceştia au făcut parte tot din pleiada executanţilor şi iniţiatorilor care, transmiţând ordinele primite, verificau la faţa locului îndeplinirea lor întocmai.Experimentul însă s–a bazat şi pe alte elemente şi anume:de cunoaştere a specificului, a structurii umane pe de o parte, cât şi pe necesitatea distrugerii pivotului de rezistenţă anticomunistă: conştiinţa creştină.Pe posibilitatea manevrării şi influenţării unor destine individuale şi colective, prin aplicarea de torturi îndelungate.

De a avea un caracter ultrasecret şi conspirativ care să asigure păstrarea unei tăceri absolute privind scopurile şi metodele de executare a Experimentului.Or, aceste condiţii nu puteau fi asigurate decât de aceia care duc de secole o luptă făţişă sau uneori subtilă de subminare şi combatere a spiritualităţii umane, de înlocuire a „teocentrismului” prin „antropocentrism”, şi anume a „curentelor materialiste de toate felurile”.

Colaboratorii şi cum s–au recrutat victimele şi călăiiColaboratorii Experimentului pot fi împărţiţi în două categorii mari:Câţiva, foarte puţini, care au trecut alături de Ţurcanu fără a primi nici o palmă, unii dintre ei fiind înspăimântaţi la gândul că îi aşteaptă cine ştie ce suplicii.Alţii, tot mai puţini, care după ce au fost torturaţi, unii rămânând fără fese (cazul Pop Cornel), au cedat executând ordinele lui Ţurcanu.

La închisoarea Piteşti, în  perioada iunie – septembrie 1949, un număr de circa 20 de deţinuţi au fost izolaţi la etajul II, la aşa–zisa secţie S.S.I. păzită de un comisar civil, Ţapu, unde erau încarceraţi foştii socialişti ai lui Titel Petrescu şi alţii acuzaţi de spionaj. Printre cei izolaţi au fost: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Pandurescu, Adrian Cărăuşu, Romică Eutuşanu (toţi închişi din 1941), Comşa Ieronim, Nuţi Pătrăşcanu, Florian Dumitrescu, Voinea Octavian, Costache Oprişan, subsemnatul şi alţii de care nu–mi mai amintesc.

Se pare că aceştia erau socotiţi mai reprezentativi, urmând a fi anihilaţi prin tortură printre primii. De altfel, aşa s–a întâmplat cu Comşa şi Pătrăşcanu.La Suceava, în anul 1948, Bogdanovici Alexandru are un vorbitor cu tatăl său, prefect de Botoşani, întrevedere nesolicitată de el, ci înlesnită de afară. Bogdanovici, originar din Soroca, activase în Frăţiile de Cruce, făcuse închisoare în timpul perioadei antonesciene, iar după 1947 conducea Grupul Studenţesc Legionar Iaşi.

În concepţia lui reeducarea trebuia să fie un act voit şi liber consimţit, nicidecum un act de constrângere şi violenţă. Astfel ia fiinţă la Suceava O.D.C.C. (Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste), care în gândirea lui, Bogdanovici reprezenta un  joc politic (mai mult ca sigur la rugămintea tatălui său) pentru salvarea lui şi probabil a celor cu care intrase în închisoare.

Dar în acelaşi timp, se poate aprecia că forurile conducătoare care au gândit, condus şi supravegheat Experimentul au urmărit în această fază la Suceava testarea celor mai şovăielnici dispuşi să accepte acest demers criminal. Astfel se explică faptul că Ei, găsind în Ţurcanu colaboratorul ideal pentru punerea în practică a satanicului Experiment, îl folosesc instruindu–l asupra modului de desfăşurare a acţiunii.

Se ştie că după plecarea studenţilor, majoritatea legionari, de la Suceava la Piteşti, Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoarea Suceava, bănuindu–se că a fost dus la Bucureşti, iar dintr–o sursă care nu am calitatea de a o dezvălui, a fost şi la Moscova. Omorârea lui Bogdanovici la Piteşti, ca „oportunist”, de către Ţurcanu şi primii lui colaboratori, confirmă faptul că „iniţiatorii” au hotărât dispariţia lui în acea primă „fază”, după ce el inconştient îşi îndeplinea misiunea de „turnesol”.

Trebuie menţionat faptul că adeziunea la O.D.C.C. a fost extraordinar de mică, insignifiantă, toţi ceilalţi deţinuţi proveniţi din cadrul Mişcării Legionare opunându–se în proporţie covârşitoare acestei acţiuni.

În ceea  ce priveşte pe Ţurcanu, acesta făcuse parte din F.D.C. (Frăţiile de Cruce) în toamna 1940 – 41, după ianuarie 1941 nemaiactivând. El a fost coleg de clasă şi apoi la Facultatea de Drept din Iaşi cu Ştefan Caciuc.

Acesta din urmă s–a întâlnit cu Ţurcanu în 1946 la examene, care i–a spus: Ce faceţi voi vă priveşte, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fraţii lui Emil Bodnăraş şi aceştia mă susţin şi mă ajută să fac carieră în politică. Aşa că aceasta este ultima dată când mai vorbesc şi mă întâlnesc cu tine (Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I, Dumitru Bordeianu). Se înscrie în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (organizaţie oficială procomunistă), ajungând în Comitetul de Conducere al acesteia.

Apoi se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fiind selectat pentru a fi trimis la o şcoală de  diplomaţi.Ştefan Caciuc, în timpul anchetei, aminteşte de întâlnirea lui cu Ţurcanu, acesta fiind arestat şi adus la închisoarea Suceava toamna târziu, după ce anchetele erau aproape terminate. Urmează numirea lui ca planton şi instruirea lui în ceea ce va urma la Piteşti.

Trebuie menţionat că anchetele Securităţii se făceau în incinta Securităţii Suceava.Dintre primii şi singurii de fapt care s–au alăturat lui Ţurcanu la Suceava au fost: Gebac, Negură, Livinschi Mihai, Mărtinuş, Sobolevschi, Zbranca, Popa Alexandru (Ţanu), proveniţi dintre legionari. Ulterior, numărul celor care se pun la dispoziţia lui Ţurcanu se măreşte cu deţinuţi din alte categorii de arestaţi, care acceptă totul din oportunism, frică sau din simplă slăbiciune umană, văzând ce se petrece în jurul lor.

La Piteşti şi apoi la Gherla, pe măsura amplificării torturilor, numărul celor care cedează creşte, dar în acelaşi timp şi al acelora care sunt omorâţi, se sinucid sau săvârşesc tentative de sinucidere.

Majoritatea covârşitoare a celor care trec prin suplicii este copleşită şi tăcută. Din când în când, câte unul desconspiră celor netrecuţi prin Demascări urgiile Experimentului. Aceştia sunt desfiguraţi şi purtaţi prin camere pentru a se anihila asemenea tentative. (Cazul legionarului Tache Rodas de la Gherla). Totul ia aspectul unui sinistru şi macabru convoi al morţii. Zdrobiţi fizic, disperaţi sufleteşte, ei înfruntă muţi această urgie a secolului cu ultimele resurse umane, ascunse şi nebănuite, ce nu fuseseră totuşi distruse.

Din nefericire, căderea pentru unii a fost ireversibilă, ei sfârşind fără a–şi fi revenit, deşi rezistaseră eroic anchetelor Securităţii. (Dan Dumitrescu, Nuţi Pătrăşcanu, Popescu Aristotel, decedaţi la „Cazimca” din Jilava).

Alţii au reuşit să se smulgă din dezastru, redevenind ce au fost înainte de a trece prin acest cazan al supliciilor.Doresc în acest final de capitol să menţionez şi să accentuez că nu persoanele care au colaborat la acest „Experiment” trebuiesc aduse în primul plan al vinovăţiei. Acţiunea o dată concepută şi definitivată trebuia îndeplinită şi pentru aceasta se puteau găsi atâtea persoane de câte aveau nevoie „iniţiatorii”.

Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana care era folosită. Ulterior însă iniţiatorii au deturnat şi acest aspect, făcând uz în anchetele ce au urmat, numai de deţinuţi care au provenit din rândul Mişcării Legionare. Asupra acestui aspect voi reveni în capitolul următor.Scopul „experimentului” şi alegerea închisorii Piteşti ca loc de desfăşurare a luiAceastă acţiune a avut un scop imediat care a constat în obţinerea, din partea Securităţii, a unor informaţii despre persoanele nearestate. Lucrul acesta s–a realizat în mare măsură făcându–se arestări şi procese cu opozanţi ai comunismului care nu fuseseră descoperiţi, în ciuda torturilor aplicate de Securitate primilor arestaţi.

 Unii dintre cei care rezistaseră cu adevărat eroic la Securitate la Demascările de la Piteşti sau Gherla capotează ca urmare a şocului psihic, pe de o parte, cât şi a torturilor inimaginabile şi îndelungate, pe de altă parte.

La Securitate ancheta dura câteva săptămâni şi o făcea adversarul direct, acum însă anchetatorul era acela care sta lângă tine, te supraveghea şi tortura luni de zile – zi şi noapte – şi care îţi cunoştea intimităţile.

Concomitent însă, acţiunea bine gândită şi programată pe etape se transformă în Experiment, aşa cum am precizat în primele pagini ale acestei prezentări.Cedările au avut diverse forme şi s–au produs în etape diferite, în funcţie de o serie de factori:de menţinerea unui timp mai scurt sau mai îndelungat în şoc;de funcţia avută până la arestare, pentru a se putea influenţa asupra celorlalţi (torturile erau direct proporţionale cu scara ierarhică pe care se aflase cel asupra căruia se acţiona);de abilitatea cu care te puteai strecura mimând acceptarea sau căderea;de gradul de labilitate al caracterului deţinutului;de rezistenţa la teroare, care de multe ori se sfârşea brusc (cazul multora ca Pop Cornel sau Voicu Andreescu, etc.);de firea mai fricoasă sau mai curajoasă a fiecăruia în faţa agresiunii fizice şi psihice;de obişnuinţa sau neobişnuinţa cu bătaia;de sadism (Tragedia Piteşti – Costin Merişca).

S–a mai întâmplat şi un alt fenomen cu unii care, după cădere, se înverşunau parcă să vadă alături de ei pe cei care se împotriveau eroic. Şi uneori au reuşit!

Experimentul urmărea ca prin torturi fizice şi morale asupra victimelor să se obţină transformarea lor, ştergerea conştiinţei etnice – de apartenenţă la un neam şi o cultură.

Procesul ţintea extirparea centrului naţional din creierul deţinutului. Kominternul obţinuse lucrul acesta la toţi comuniştii care n–aveau nici o aderenţă la ideea de patrie, pe care o substituiseră cu ideea de revoluţie universală şi de patrie proletară universală.

Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Aiud, Târgşor, de către agentul regimului comunist, sovieto–kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediu concentraţionar şi carceral, cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scară inividuală şi de grup.

Rostul acestui experiment era acela de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a–i disloca sentimentul etnic religios şi de a declanşa astfel o mutaţie etnico–religioasă la scara întregii comunităţi naţionale (prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – Experimente Totalitare – Modelul Reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949 – 1952).Piteştiul, devenind Laborator al Experimentului comunist, poartă şi o altă amprentă specifică luptei anticomuniste din ţara noastră.

La Piteşti s–a urmărit desfiinţarea acelei forţe care se opusese constant comunismului încă din anii 1919 – 1920, când s–a înlocuit drapelul roşu de pe Atelierele Nicolina şi de la Regia Monopolurilor Statului din Iaşi cu tricolorul românesc. Lupta anticomunistă nu a reprezentat numai acţiuni şi atitudini cu caracter politic de rezistenţă. De–a lungul timpului, ea a îmbrăcat haina spiritualităţii creştine care s–a opus materialismului.

Pe măsură ce omul luase locul lui Dumnezeu, devenea tot mai evident că va sosi momentul răzbunării satanice împotriva apărătorilor credinţei în Dumnezeu.Acest rol de apărător şi–l asumase Mişcarea Legionară.

Comunismul brutal şi agresiv, precum şi forţe nocive camuflate mult mai subtil nu–l puteau ierta. Dintre cele trei entităţi distincte, Individul, Colectivitatea Naţională şi Naţiunea, ultima a fost cea mai contestată şi în final agresată.Neamul cuprinde:Toţi Românii aflători, în prezent, în viaţă;Toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor;

Toţi cei care se vor naşte Români.Neamul are:Un patrimoniu fizic, biologic: carnea şi sângele;

Un patrimoniu material: pământul ţării şi bogăţiile lui;

Un patrimoniu spiritual care cuprinde:Concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă;Onoarea lui ce străluceşte în măsura în care neamul s–a putut conforma, în existenţa sa istorică, normelor izvorâte din concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă;Cultura lui: rodul vieţii lui, născut din propriile sforţări în domeniul gândirii şi artei.

Această cultură nu este internaţională. Ea este expresia geniului naţional, a sângelui. Cultura este internaţională ca strălucire, dar naţională ca origine.Toate aceste trei patrimonii îşi au importanţa lor.

Pe toate un neam trebuie să le şi apere. Dar cea mai mare însemnătate o are patrimoniul său spiritual.Ţelul final al neamul este viaţa? Dacă este viaţa, atunci nu interesează mijloacele pe care neamurile le întrebuinţează spre a şi–o asigura.Ţelul final nu este viaţa. Ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos.…va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu toţi morţii şi cu toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea tronului lui Dumnezeu.

Acest moment final – învierea din morţi – este ţelul cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam.Neamul este deci o entitate care îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de pământ. Neamurile sunt realităţi şi în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta. (Corneliu Zelea Codreanu – Pentru Legionari)În Laboratorul Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţe la un neam,  trebuia nimicit virusul spiritualităţii şi al îndumnezeirii omului.Ce a determinat alegerea Piteştiului ca loc al Experimentului?

Din anul 1949 închisorile destinate executării pedepselor erau profilate pe categorii sociale, şi anume: intelectuali – închisoarea Aiud; ţărani şi muncitori – închisoarea Gherla; studenţi – închisoarea Piteşti; elevi – închisoarea Târgşor; femei – închisoarea Mislea şi Miercurea–Ciuc.1. Studenţii încarceraţi la Piteşti reprezentau factorul dinamic al societăţii, prin care aceasta se opunea comunismului.

Datorită tinereţii, ei aveau şansa cea mai mare de supravieţuire.Din punctul de vedere al structurii politice, studenţii proveneau în proporţie de peste 85% din Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare.Studenţii arestaţi (nu numai cei proveniţi din Mişcarea Legionară) erau vârfuri în Facultăţi şi fuseseră premianţi în licee, condiţie necesară acceptării lor în Frăţiile de Cruce.Prin distrugerea morală şi fizică a grupării de mijloc dintre elevi şi maturi, reprezentată de studenţime, se prăbuşea întreg edificiul.

Închisoarea Piteşti, prin poziţia ei în afara oraşului, permitea o izolare perfectă şi deci asigurarea secretului de care avea nevoie Experimentul.O dată sfărâmat aici pivotul rezistenţei – tineretul – acţiunea urma să fie extinsă în celelalte închisori şi apoi în afara lor. Planul Experimentului minuţios pregătit a găsit că metoda cea mai eficientă de distrugere a Mişcării Legionare era cea din interiorul ei.

Noi (declara Ţurcanu) facem altceva şi o facem mai bine: vă ucidem moral până vi se face scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai puteţi dori „biruinţa legionară”. Care dintre voi să dorească aşa ceva? Pop Cornel mai poate dori biruinţa legionară?… Acum nu mai sunteţi decât nişte epave. Iată ce am reuşit să facem!Prin desconspirarea pe mai multe căi a celor ce se petrec la Piteşti şi în celelalte închisori, Experimentul încetează la 1 ianuarie 1952.

Totuşi, organizatorii lui (Comitetul Central, Securitatea, consilierii sovietici) îşi continuă diversiunea, înscenând un proces al aşa–zişilor vinovaţi de organizarea demascărilor şi de atrocităţile comise în acest timp, uitând că ordinele au fost date de ei încă de la început. Nu interesează câţi ochi sar, spun Dumitrescu Alexandru, directorul închisorii Piteşti şi Marina, ofiţerul politic. Sau: Le vom da un cutremur de nouă grade la urmă, afirmă colonelul Sepeanu.

Dar în acest proces, stupoare, apar numai deţinuţi care au făcut parte din Mişcarea Legionară, chiar dacă ei nu au fost cei mai activi în comitete sau cei mai cruzi. Alţii care au omorât sau au condus comitete, manifestându–şi cruzimea în demascări, dar au provenit din alte formaţiuni politice, nu au fost nici măcar cercetaţi de Securitate. Aceştia au fost în număr mare, deşi nu reprezentau ca pondere în totalul deţinuţilor decât câteva procente. Cei mai mulţi dintre ei nu primiseră nici o palmă măcar, dar cedaseră fie datorită fricii, fie, uneori, datorită spectacolului sinistru la care asistau, sau pur şi simplu oportunismului.

Regretatul Dr. Banu Rădulescu, trecut prin demascări neavând apartenenţă partinică, scrie în revista Memoria, nr. 15: Alegerea n–a fost întâmplătoare, fiindcă se ştia că legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului comunist şi ei nu se bucurau nici de simpatia marilor democraţii din Occident. De aceea au fost lăsaţi deoparte acei conducători ai „reeducării” care aveau altă coloratură politică: ţărănişti, regalişti, sionişti etc., deşi au fost tot atât de sadici ca şi cei condamnaţi, ba unii chiar mai sadici. (vezi Nota).În procesul Ţurcanu, printre cei condamnaţi la moarte şi executaţi s–a aflat şi avocatul Cobâlaş Nicolae, legionar, care însă  în tot timpul detenţiei a stat numai în închisoarea Aiud.

Dacă voi cita câteva nume din cele câteva zeci aflate în documentele Securităţii şi care au aparţinut altor formaţiuni politice, nu o fac pentru incriminarea lor, ci pentru a demonstra că pe organizatori nu i–a interesat pedepsirea unor vinovaţi de atrocităţi, ci incriminarea în demascări numai a legionarilor.

Din cei mulţi, foarte mulţi, voi aminti câteva nume: Bogdănescu, Enăchescu, Furs, Steier, Dan Deaca, Titus Leonida, Burculeţ Viorel, Rusu Gh., Griga Ion, Andreev Andrei, Doncea D., Stănescu Cezar, Gherman Coriolan,  Zaharia Nicolae, Matei Alex., Reck Ştefan, etc. Privitor la Reck Ştefan, fost membru P.C.R. din ilegalitate, coautor al uciderii socialistului Flueraş la Gherla, voi prezenta un episod la care am fost martor, elementele lui doveditoare putându–se eventual găsi în arhivele Securităţii.

În 1950 mă aflam la închisoarea Jilava în Camera 6 Reduit, împreună cu alţi 200 de deţinuţi (la un moment dat 245). Printre noi se aflau enorm de multe personalităţi marcante ale vieţii culturale şi politice. Voi aminti numai numele a două persoane: Mircea Vulcănescu şi Ion Nedelescu. 

În una din seri, prin luna iunie, este scos din cameră Mircea Vulcănescu, care se reîntoarce după circa 3 zile bătut cumplit cu un sac de nisip, cum ne–a mărturisit. Bătaia a avut loc la o baracă aflată în curtea interioară a camerelor care formau Secţiile 1 şi 2.

A fost ţinut apoi şi în celula de pedeapsă cu apă pe jos din Turela Reduit. Aici a contractat o răceală puternică, apoi un TBC care i–a fost fatal la Aiud, unde a intrat în cele veşnice. După câteva zile este luat Ion Nedelescu, avocat, fost consilier juridic al ziarului Universul (director Stelian Popescu).

El se întoarce după două zile, fără un dinte. Ne povesteşte  cum a fost bătut în acelaşi mod, tot la baracă. Acolo nu a putut zări, pe sub gluga pe care o avea pe cap, decât pe miliţianul Ivănică. La circa o săptămână sunt luat şi eu, dus la aceeaşi baracă, dezbrăcat şi ţinut până dimineaţă cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, fără însă a mi se face altceva, şi fără a fi întrebat nimic.

Din când în când auzeam în jurul meu zăngănit de lanţuri, dar atât.

În 1952, după ce am trecut prin demascări, la Gherla sunt scos la lucru în fabrică. Într–una din zile sunt întrebat de Reck Ştefan, dacă îl cunosc.

I–am răspuns că nu. El a replicat că mă cunoaşte spunându–mi: Ştii de unde?, precizând în continuare că de la baraca din Jilava unde conducea anchetele în calitate de deţinut.

Concluzia mea de mai târziu a fost firească. Anchetarea deţinuţilor tot cu deţinuţi şi prin violenţă este cert că se aplica de către Securitate încă din 1950 sau poate chiar din 1949.

CITITI ARTICOLUL INTEGRAL LA : axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-31/experimentul-pitesti

Autor: Traian Popescu

Publicitate