CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE A FOST WILHELM FILDERMAN ? Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU

Un document care ar trebui să pună capăt discuțiilor și acuzațiilor privitoare la suferințele evreilor în vremea guvernării Mareșalului ION ANTONESCU.   CINE A FOST WILHELM FILDERMAN  ?

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este image-33.png

Wilhelm Filderman (n. 14 noiembrie 1882, București — d. 1963, Paris) a fost un om politic și jurist român, conducător laic al obștii evreiești în perioada de la sfârșitul Primului Război Mondial până la sfărșitul celui de al Doilea Război Mondial.A  fost președintele Federației Uniunii Comunitaților din România (FUCE) și reprezentant al evreilor în Parlamentul român.Filderman s-a născut la București ca fiu al unui tipograf evreu bogat care avea numele de familie Fieldermann.

În timpul liceului s-a împrietenit cu Ion Antonescu. Filderman a absolvit facultatea de drept și, în anul 1910, la Universitatea din Paris Sorbona a primit doctoratul în drept (1909).În Primul Război Mondial Filderman a luptat ca ofițer în armata română. A fost delegat la Conferința de Pace de la Paris din 1918, devenind apoi deputat în Parlamentul României, la 30 mai 1943 deportat de catre regimul antonescian în Transnistria, in timpul regimlului ocmunist în anul 1948 s-a exilat in vestul Europei și a murit la Paris în anul 1963.

Testamentul lui Wilhelm Filderman  Reproducem în întregime așa zisul  TESTAMENT AL LUI FILDERMAN.

 În realitate este vorba de o declarație oficială, sub jurămînt, dată de Wilhelm Filderman în procesul desfășurat în Elveția avându-i ca inculpați pe tinerii români, membri ai PNȚ, aflați în exil, care au efectuat celebrul atac asupra Legației României de la Berna. 

De maxim interes este mărturia pe care o depune Filderman cu privire la perioada guvernării Mareșalului Ion Antonescu. Drept care această porțiune din declarație am cules-o cu litere mai îngroșate, cu aldine. 

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., declar următoarele:

În opinia mea, actul de violență al celor cinci tineri refugiați români care au luat cu asalt Legația comunistă de la Berna, la 14-15 februarie 1955, este produsul disperării în care întregul popor român a fost azvârlit, ca urmare a ocupației străine și a terorii exercitate de regimul comunist impus cu forța.

În calitate de reprezentant al cetățenilor români de religie mozaică, am fost în situația excepțională care mi-a permis să urmăresc îndeaproape evenimentele care au dus la actuala situație din România.Și, întrucât eu consider că aici trebuie căutată sursa exploziilor psihologice de felul celei petrecute la Berna, va trebui să-mi dirijez atenția asupra acestor evenimente.Pentru a scoate în evidență diferența dintre situația de dinainte și de după instalarea comuniștilor la putere, de către Armatele Sovietic, voi aminti doar câteva fapte.

A fost mereu acuzat regimul Mareșalului Ion Antonescu că a fost un regim înfeudat nazismului și însuși Mareșalul a fost executat de agenții de la Moscova pentru că ar fi fost fascist. Adevărul este că Mareșalul a fost acela care a pus capăt mișcării fasciste în România, oprind, cu începerea anului 1941, activitățile teroriste ale Gărzii de Fier și suprimând toate activitățile politice ale acestei organizații. 

Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la propriul proces, montat de comuniști, am afirmat că teroarea fascistă de stradă a luat sfârșit în România la data de 21 ianuarie 1941, ziua în care Mareșalul a luat măsuri draconice ca să oprească anarhia fascistă, provocată de această organizație, și să restabilească ordinea în țară.

În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu.

Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:  – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina.

El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol. – Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică.

 Dar când ocupația sovietică a impus tirania totalitară dirijată de Moscova, condițiile s-au schimbat. Românii nu au mai fost în stare să aibă nici cea mai mică autoritate asupra conducerii afacerilor lor interne.

Asemenea situație poate fi înțeleasă, cu ușurință, într-o țară aflată sub ocupație militară de Soviete – cum e și astăzi România – administrată de o echipă de comuniști, cei mai mulți aserviți ordinelor Kremlinului.

În ansamblul său, populația românească a suferit și suferă cele mai îngrozitoare opresiuni sub regimul comunisto-sovietic.

Ea a fost lipsită de orice drepturi și libertăți. I-au fost confiscate toate bunurile mobiliare, i-a fost expropriată, fără compensare, proprietatea imobiliară.Prin așa zise reforme monetare, a fost supusă regimurilor de confiscări periodice, dându-i-se iluzoriu speranța de reconstituire, cât de cât, a independenței materiale, necesare unei vieți omenești scăpate de sclavie.

Regimul comunist a distrus mai ales profesiunile liberale, privând zeci de mii de oameni de dreptul de a-și exercita meseria, fiind astfel reduși la mizerie și la degradare.Am fost martor tuturor acestor tragedii.

Am fost martor persecuțiilor politice dirijate de la centru împotriva oamenilor politici democrați, am fost martor întemnițărilor fără judecată și a judecăților fără justiție.Omnipotența și ubicuitatea poliției secrete și a informatorilor au făcut din teroare trăsătura permanentă a existenței zilnice a românilor.

Cât despre extorcarea sub amenințări, șantaj și pușcărie, evreii au constituit subiect special al atenției din partea comuniștilor. Orice devenea motiv ca evreii să fie furați, jefuiți, prădați până la ultimele lor bunuri. Persecuția împotriva evreilor s-a manifestat prin multiple obstacole ce li s-au ridicat celor care voiau să emigreze în Israel și prin rușinoasa exploatare căreia i-au devenit obiect.”

Comentarii:

 1. Existența acetui text a fost mereu contestată de așa zișii holocaustologi, care susțin că este vorba de un text inventat în redacția revistei „Baricada”, unde a fost prima oară publicat, imediat după decembrie 1989. Dacă nu mă înșel, „Baricada” a publicat numai fragmentul despre Mareșalul Ion Antonescu, de departe cel mai interesant.

2. Textul a fost integral publicat (pentru prima oară?) în volumul Memorial anticomunist din închisoare, de Oliviu Beldeanu, Editura Jurnalul Literar, 1999. Volumul relatează amplu cele petrecute la Berna, cu ocazia acelui atac, și tot ce a urmat. Sau aproape tot.

La București, adică în România, circula înainte de 1990 zvonul că acel atac avusese o țintă precisă: documentul care cuprindea lista parlamentarilor francezi plătiți de Moscova să blocheze diverse proiecte și mai ales proiectul legislativ de înființare a Pieței Comune, punctul de plecare al Uniunii Europene de azi!Documentul a fost găsit în geanta pe care bietul Aurel Șețu, ținta și victima atacului, colonel KGB sub acoperirea de șofer al Legației, nu a vrut s-o dea de bună voie atacatorilor săi.

Se povestea că președintele de atunci al forului legislativ francez, înarmat cu acest document, i-ar fi chemat la el în birou pe toți parlamentarii în cauză, i-a comunicat fiecăruia că numele său figurează pe lista cu pricina, dar că el nu crede că acea listă poate fi adevărată…Cum să existe parlamentari francezi în solda Kremlinului?!De aceea așteaptă plin de încredere votul! Iar votul celor de pe listă, abil șantajați, a fost în favoarea înființării Uniunii Europene de azi…

Ordinul Moscovei nu a putut fi urmat grație acelor români!Petre Țuțea trăgea concluzia: flăcăii aceia, cu prețul vieții lor, au salvat Europa de la bolșevizare pe cale parlamentară!…E greu de știut dacă chiar așa s-au petrecut lucrurile. Francezilor le vine peste mână să recunoască, dacă au ce recunoaște!

3. Revin la declarația lui Filderman. E neașteptată referința sa la Ion Antonescu, mai ales că este atât de amplă și fără nicio legătură cu procesul.

Care să fie explicația?

Eu aș pune-o în legătură cu faptul că evreii chemați să depună mărturie în apărarea celor acuzați în „Procesul Marii Trădări Naționale” au avut atunci, în 1946, o prestație penibilă.

Cei mai mulți, în frunte cu Marele Rabin Alexandru Șafran, nu s-au prezentat, iar cei care s-au prezentat, în frunte cu Wilhelm Filderman, au dat declarații marcate de teama de a nu fi considerați complici ai regimului defunct.Cine are timp, să compare această declarație, din 1955, cu declarația aceluiași Filderman de la procesul din 1946. Și să pună pe două coloane declarațiile lui Filderman.

Să vedem ce iese!Vreau să zic că prin această declarație Filderman și-a potolit probabil niscai mustrări de conștiință.La fel cum s-a întâmplat și cu Alexandru Șafran, când a revenit în Țară, în 1995, și a ținut să se vadă cu Șerban Alexianu, vechi prieten, fiul lui George Alexianu, înmânându-i acestuia la sfârșitul întâlnirii următorul înscris:

 „Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda omunistă cumplit și total nedrept.

Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.” Comisia Wiesel a pus la îndoială autenticitatea acestei declarații și l-a trimis la Geneva pe nepotul rabinului Șafran, să afle dacă declarația este olografă.A aflat că este, dar nu s-a învrednicit să publice și să comenteze în raportul comisiei acest înscris, atât de clar și atât de important.Evident, bietul Șafran a avut de suferit după această declarație. El, săracul, o dăduse cu înțelegerea de a fi publicată după moartea lui…Îmi fac mea culpa că nu am respectat promisiunea pe care i-o făcuse în acest sens dl Șerban Alexianu.

De îndată ce am obținut o copie xerox a înscrisului l-am publicat fără nicio remușcare, fără să aștept acordul dlui Șerban Alexianu.

De la Vérité avant toute chose!…

 4. Interesantă mențiunea pe care Filderman ține s-o facă cu privire la confiscarea averilor evreiești pe vremea Mareșalului. Act pur formal, efectuat de ochii lumii, ai Uniunii Europene de atunci, cu sediul la Berlin… Da, dacă îl judeci pe Ion Antonescu și pe români pentru legile și decretele promulgate în acei ani, se poate vorbi de mari crime și abuzuri împotriva evreilor.

 Dacă faci apel însă la fapte, la efectele legilor anti-semite, nu ai niciun motiv de indignare, de supărare, nici ca vreu, nici ca român!

5. „Mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei”…

Să ne aducem aminte de scrisorile lui Filderman adresate Mareșalului, adevărate strigăte de groază și disperare, provocate de măcelul la care evreii erau supuși în Transnistria, unde fuseseră deportați din ordinul Mareșalului.

 Scrisoarea de răspuns a Mareșalului este un text impecabil sub toate aspectele. Nereușind totuși să fie convingător prin cuvîntul scris, Mareșalul s-a văzut nevoit să recurgă la soluția extremă: l-a deportat și pe Filderman, liderul evreilor din România, l-a trimis și pe el în Transnistria, să vadă cu ochii săi cât erau de adevărate și de întemeiate acuzele cu care Filderman s-a adresat Conducătorului statului.

Câteva luni a stat Filderman în Transnistria, a putut să se întâlnească cu fiecare evreu și să afle tot adevărul. Revenit la București, Filderman n-a mai rostit după aceea niciun cuvînt împotriva Mareșalului, nicio plângere în legătură cu soarta evreilor strămutați – acesta este cuvîntul potrivit, strămutați în Transnistria.

Scenele de solidaritate umană, între români și evrei, au fost nenumărate.

Dacă este ceva ce n-am să iert niciodată evreilor și românilor care clamează holocaustul din Transnistria, nu este faptul că evreii aceia spun minciuni și că inventează crime abjecte neîntâmplate.

 Îi acuz și niciodată n-am să le iert faptul că ascund și lasă uitării acele mișcătoare scene de solidaritate care s-au petrecut.

Se pierd astfel în neantul uitării, rămân neconsemnate nenumărate fapte minunate de omenie activă, eficientă, eroică!

Care deseori țin de domeniul sublimului, al fantasticului în ordinea morală a lumii!

Da, există și un astfel de fantastic!…Un singur exemplu: la un moment dat, de la București a venit în Transnistria dispoziția ca evreii până la 18 ani să fie trimiși înapoi, în Țară.

Un român, jandarm, comandant de lagăr, le-a comunicat evreilor care erau vizați prin acest ordin să-și facă bagajele și să se pregătească de drum.S-au prezentat însă la comandant și evreii care abia ce împliniseră 19 ani de câteva zile sau săptămâni. Nu era păcat, pentru o diferență de câteva zile, să nu plece și ei înapoi?!

Comandantul s-a învoit, le-a dat dreptate, și a adăugat pe lista celor disponibilizați și persoanele de 19 ani… Imediat s-au prezentat tinerii care aveau 20 de ani, cu același argument. Rezultatul a fost același. S-a ridicat și pentru aceștia limita de vârstă. Și tot așa, până când comandantul a decis că toți clienții săi îndeplineau condițiile de vârstă pentru a se întoarce în Țară… Aveau sub 18 ani chiar și bunicii celor vizați de ordinul de la București.Dacă nu mă înșel, în matematică asta se numește regresie la infinit!…

Evident, germanii, ca ocupanți, aveau acces în primul rând la textul legilor și decretelor anti-semite, și mai puțin sau deloc la maniera românească de a le aplica.

Dacă ne încăpățînâm să vorbim de un Holocaust în România, atunci trebuie să precizăm că e vorba de Holocaustul vesel, Holocaustul luat la mișto, în derizoriu, conform unei formule sui generis de comportament în istorie, îndelung exersată de români !

 A se vedea în acest sens și consemnările lui Nicolae Steinhardt, alt mare român evreu! Pare un basm că așa s-au petrecut lucrurile. Dar ține de domeniul coșmarului și al abjecției umane să constați că niciunul dintre acei evrei „sub 18 ani”, câteva sute, nu a lăsat mărturia sa la Yad Vashem despre acest „moment mișcător de solidaritate umană, dintre evrei și români”!

 Ceva-ceva din onoarea iudaică a salvat Wilhelm Filderman prin această declarație dată cu puțină vreme înainte de a trece și el în neființă.

 6. De la Wilhelm Filderman ne-au rămas și niște memorii, scrise minuțios și lăsate în păstrarea secretarului său Grinberg(?), care a trăit la Paris până după 1990.

Înțelegerea era ca aceste Memorii să fie predate Academiei Române, spre păstrare și publicare, imediat ce în România va înceta regimul comunist. Când, după 1990, la București, la Academie, s-a aflat de acest veritabil tezaur, preluarea a fost tărăgănată din motive încă neelucidate, răstimp în care Mossadul a putut să fie informat de existența Memoriilor lui Filderman și să intervină în forță, ridicând materialul respectiv din casa bietului evreu, care ar fi avut dreptul să intre în Istoria Poporului Român dacă apuca să predea prețiosul document.

Își făcuse datoria, păstrase cu grijă acel document și a transmis Academiei mesajul venit de la Filderman, evreul despre care în presa americană se afirma deseori că este „cel mai important evreu din Europa”!Cel mai probabil este că informația către Mossad a plecat de la o persoană din conducerea Academiei Române.

 Pentru cine încearcă să afle adevărul, motivele pentru care am ratat însușirea și publicarea unui document de maximă importanță pentru istoria României, am un singur sfat, antic și de demult: cherchez la femme!… Nu bag mâna în foc, ci doar emit o supoziție.

 7. Declarația de la Berna a lui Filderman ne permite să știm cam cum arată în Memorii mărturia sa despre Transnistria, despre așa zisul Holocaust. Este foarte probabil că nu vom citi niciodată aceste memorii.

Sau le vom citi cu multe modificări, așa cum s-a întâmplat și cu alte texte de același fel. Mă refer în primul rând la Memoriul făcut de Siegfried Jagendorf, fost șef al lagărului de la Moghilău – Moghilev.

 Memoriul a fost scris imediat după război, în SUA, unde a emigrat familia Jagendorf.Și a fost predat la Yad Vashem, așa cum se obișnuiește. Și tot așa, precum se obișnuiește, memoriul a fost returnat autorului cu indicații precise ce anume să scoată și ce să mai adauge, pentru ca aminitirile sale să se potrivească cu versiunea oficială a Transnistriei. Autorul, încăpățînat și rebel, așa cum puțini sunt evreii când e vorba de Holocaust, a refuzat să revină asupra textului. Pagubă în ciuperci!…

După moartea sa, ușor suspectă, în 1970, s-a găsit cine să facă modificările respective. Le-a făcut însă atât de stângaci încât miros de la o poștă a făcătură… Prostănacă și murdară… Ca și modificările operate asupra celebrului Jurnal semnat de Mihail Sebastian.

Semnat, dar nu și scris în întregime de marele Sebastian.Unii zic, dar eu nu cred, cum că Vicu Mândra ar fi acceptat sarcina de mare onoare și încredere de a colabora atât de intim cu un mare scriitor. O pălărie mult prea mare pentru capul fostului meu coleg de partid… Dar pentru cine n-ar fi fost prea mare?!

Atât pălăria, cât și neobrăzarea gestului! 8. În fine, despre poziția afirmată de Filderman în această declarație mai găsim o confirmare în cărticica scrisă de Filderman în colaborare cu Sabin Mănuilă, un raport prezentat la Conferința Mondială de Statistică ținută la Stockolm în 1957, dacă nu mă înșel. Tot așa, nici urmă de Holocaust. Dar, din păcate, cu cifre total inexacte cu privire la legionari…

Le trecem cu vederea, mulțumiți să constatăm că, la nivelul celei mai înalte funcții din interiorul comunității evreiești din România acelor ani, teza Holocaustului a fost complet infirmată, sub toate aspectele în care ea a fost imaginată și scornită. 9. O ultimă precizare: declarația a fost dată de Wilhelm Filderma în limba engleză și se află la dosarul cauzei amintite.

Traducerea pe care am publicat-o mai sus are vizibile stângăcii. Este de interes național ca autoritățile românești să intervină în Elveția pentru a obține o copie autentificată a acestui act. 

O traducere ca lumea se impune și ea, pentru ca fragmente din acest text să figureze la locul cuvenit în manualele de istorie.Nu de istorie a Holocaustului, ci de istorie a României!

Sperăm să nu ne-o ia Mossadul înainte din nou!… Și să ne-o ia! Cine să-i împiedice?! 25 octombrie 2011 

Autor: Ion  Coja.

Sursa:  ioncoja.ro

Câteva cuvinte despre autor :

Dl. profesor Ion Coja, lingvist român, publicist și scriitor, militant patriot român,  s-a născut la  22 octombrie 1942 în  Constanța.

S-a evidențiat prin activitatea sa critică în raport cu tratarea  unor evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.A fost ales senator în legislatura 1992-1996, pe listele partidului PDAR în județul Constanța. Este profesor la Facultatea de Litere a  Universitatatii din București.

 Dl.profesor Ion Coja neagă Holocaustul petrecut pe teritoriul României si a înființat „Liga pentru Combaterea Anti-Românismului” (LICAR), ca reacție la acuzele că românii au participat la Holocaust.A publicat o serie de romane și piese de teatru.

În 1979 a  primit premiul Academiei Române pentru piesa de teatru Credința. Opera face o apologie a rolului jucat de Brătieni și Carol I în istoria românilor.

Dl. prof.Ioan Coja spune că a avut doi mentori, doi oameni care i-au orientat viața spirituală: Alexandru Graur și Petre Țuțea.

Una dintre lucrarile sale de referinta  este : “Marele manipulator și asasinarea lui Culianu, Ceaușescu, Iorga”, editura Miracol, 1999.

Sursa: rbnpress

01/06/2013 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , | 6 comentarii

Henry Kissinger şi 16 servicii secrete americane afirma că Israelul îşi va înceta existenţa, în viitorul apropiat

 

Henry Kissinger (foto: Reuters)

 

 

 

Kissinger şi serviciul de spionaj al SUA: „Peste 10 ani, Israelul nu va exista”

 

 

 

Presa occidentală a criticat dur preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, pentru că şi-ar fi imaginat “lumea fără Israel”. Însă judecînd după ultimele informaţii, Henry Kissinger şi 16 servicii secrete americane sînt de acord cu faptul că, în viitorul apropiat, Israelul îşi va înceta existenţa.

“The New York Post” îl citează pe Kissinger integral: „Peste 10 ani, Israelul nu va exista”.

Afirmaţia lui Kissinger este directă şi fără echivoc. El nu spune că Israelul, chiar dacă se află în pericol, poate fi salvat cu trilioane de dolari şi protecţie militară americană. Kissinger nu spune nici despre faptul că, dacă la alegeri va învinge vechiul amic al lui Netanyahu, Mitt Romney, Israelul ar putea supravieţui.

Nu spune nici despre aceea că Israelul ar exista în continuare în cazul în care va fi bombardat Iranul. Kissinger nu propune nicio soluţie, el pur şi simplu constată că, în anul 2022, Israelul nu va mai fi.

Agenţiile americane de spionaj sînt de acord cu afirmaţiile lui Kissinger, chiar dacă nu sînt sigure de data precisă. Cele 16 servicii speciale americane, care au un buget total de 70 de miliarde de dolari, au prezentat un material analitic pe 82 de pagini, intitulat „Pregătirea pentru un Orient Apropiat fără Israel”.

În materialul prezentat se face referire la cei 700 de mii de evrei care locuiesc ilegal pe teritoriile ocupate în anul 1967. Toată lumea este de acord că aceste pămînturi aparţin Palestinei, însă Israelul nu le va ceda de bună voie. Prin aceasta, Israelul aminteşte de RSA de la sfîrşitul anilor 80.

Potrivit analizei, partidul extremist „Likud”, aflat la putere în Israel, tot mai mult încurajează violenţa de care dau dovadă locuitorii teritoriilor ocupate. Se menţionează despre ferocităţile în stil de apartheid, inclusiv zidul despărţitor ridicat de israelieni şi sistemul de control foarte aspru la punctele de control, ceea ce contravine valorilor americane.

Cele 16 servicii secrete americane sînt de acord că Israelul nu este în stare să se opună forţei propalestiniene aflate în ascendenţă, care include “Primăvara Arabă”, Renaşterea Islamică şi Iranul.

În trecut, dictatorii din această regiune constrîngeau manifestările propalestiniene în rîndul popoarelor lor, însă aceste dictaturi au început să se prăbuşească odată cu căderea şahului iranian proisraelian în anul 1979 şi constituirea republicii democratice islamice, guvernul căreia a fost nevoit să susţină nemulţumirea poporului faţă de Israel.

În prezent, procesul de prăbuşire a dictatorilor care colaborau sau, pur şi simplu, răbdau Israelul a luat amploare. Drept urmare, la putere acced guverne mai democratice, mai islamice, care sînt cu mult mai neprietenoase faţă de Israel.

În raportul serviciilor de spionaj americane se menţionează că, în situaţia creată, Guvernul SUA pur şi simplu nu mai dispune de mijloace militare şi financiare pentru susţinerea Israelului contrar voinţei vecinilor acestuia. Potrivit estimărilor, pentru normalizarea relaţiilor cu cele circa 50 de ţări islamice, SUA trebuie să se conducă de interesele naţionale proprii şi să renunţe la Israel.

De menţionat, că nici Henry Kissinger, nici experţii serviciilor de spionaj care au elaborat acest material, nu intenţionează să plîngă după Israel. Este un lucru curios, ţinînd cont de faptul că Kissinger este de origine evreu şi întotdeauna era privit ca un prieten (uneori foarte apropiat) al Israelului, iar americanii, inclusiv colaboratorii serviciilor secrete, un timp îndelungat s-au aflat sub influenţa presei proisraeliene.

Prin ce se explică această poziţie?

Americanii care se interesează de situaţia internaţională (din această categorie evident fac parte Kissinger şi experţii serviciilor de spionaj) s-au săturat pînă la refuz de fanatismul şi obsesia Israelului. Discursul absurd şi ridiculizat pe larg al lui Netanyahu de la tribuna ONU, unde acesta flutura cu desenul caricatură a unei bombe (fapt pentru care singur a devenit personajul caricaturii “sionistul nebun”), a fost ultima picătură a erorilor comise de liderii israelieni, cărora tradiţional le place să exagereze.

Totodată, mai mulţi americani sînt nemulţumiţi de lobbysmul prea autoritar al Israelului în problemele ce ţin de formarea opiniei publice.

Fiecare demitere a unor jurnalişti cunoscuţi care au deviat de la “scenariul aprobat” la reflectarea problemei israeliene (ca în cazul lui Rick Sanchez şi Helen Thomas) provoacă reacţii inverse, puţin sesizabile la prima vedere, însă foarte puternice. Şi de fiecare dată cînd lobbysmul israelian înlătură pe cineva, de exemplu, pe Maureen Dowd, care a menţionat că fanaticii israelieni care au atras SUA în război cu Irakul acum cer acelaşi lucru şi în privinţa Iranului, tot mai multă lume conştientizează că asemenea persoane ca Sanchez, Thomas şi Dowd spun adevărul.

Un alt motiv, pentru care pericolul dispariţiei Israelului este privit cu atîta calm, este faptul că majoritatea evreilor americani deja nu mai susţin politica Israelului, în orice caz, nu de asemenea manieră cum o face “Likud”. Jurnaliştii şi analiştii evrei cu experienţă, de exemplu, Philip Weiss, recunosc nebunia cercurilor guvernante ale Israelului şi situaţia disperată a acestei ţări.

Potrivit unor sondaje recente efectuate în rîndul tinerilor americani de origine evreiască, nu mai este “la modă” să-ţi rupi capul pentru soarta Israelului. În pofida încercărilor disperate ale lui Netanyahu de a convinge electoratul evreu să-l voteze pe Mitt Romney, datele statistice arată că Obama (în raport se menţionează despre “ura” lui faţă de “mincinosul Netanyahu) va obţine cu uşurinţă majoritatea voturilor originarilor evrei.

În sfîrşit, cea mai puţin evidentă, însă cea mai serioasă explicaţie, care explică calmul lui Kissinger şi CIA privind soarta Israelului: informaţia parvenită despre implicarea Israelului şi aliaţilor lui în atentatele din 11 septembrie 2001 (şi nu a islamiştilor radicali).

Despre aceasta tot mai des vorbesc nu grupurile radicale antisemite, ci observatori de rang înalt. Fostul director al Departamentului Studii Strategice al Colegiului militar din SUA, Alan Sabrosky, care este pe jumătate evreu, a participat la emisiunea autorului acestui articol, în cadrul căreia a menţionat că a discutat această problemă cu colegii. Aceştia sînt absolut convinşi că în spatele atentatelor teroriste din anul 2001 se află Israelul şi aliaţii lui. De aceeaşi părere este şi fostul corespondent BBC în Orientul Apropiat, Alan Hart, considerat prietenul lui Yasser Arafat şi Golda Meier.

Merlin Miller (candidat la alegerile prezidenţiale din 6 noiembrie 2012 din partea “unui al treilea partid”, nota mixednews.ru) a declarat public despre implicarea Israelului în atentatele din 11 septembrie 2001.

Scopul principal al acestor atentate a fost “unirea prin sînge şi emoţii” a alianţei neclintite dintre Israel şi SUA. Aceasta a fost o încercare disperată de a asigura supravieţuirea Israelului prin declanşarea unor războaie de durată cu duşmanii acestui stat.

După cum declarau poliţiei evreii arestaţi pentru sărbătorirea 9/11: “Duşmanii noştri sînt duşmanii voştri. Duşmanii voştri sînt palestinienii”.

Însă tot mai mulţi americani, inclusiv serviciul de spionaj, consideră că inamicii Israelului (1,5 miliarde de musulmani în toată lumea) nu sînt şi inamicii SUA.

În realitate, SUA jertfesc mii de vieţi omeneşti în războaiele purtate pentru Israel, ceea ce prejudiciază interesele naţionale ale SUA. (Unul dintre aceste interese, bineînţeles, este procurarea petrolului şi gazelor naturale de la statele stabile şi dispuse să colaboreze).

Odată cu conştientizarea faptului că evenimentele din 11 septembrie 2011 nu au fost organizate de islamiştii radicali, ci reprezintă o trădare sîngeroasă a susţinătorilor Israelului, politicienilor care merg pe urmele lui Kissinger şi serviciile secrete americane le devine tot mai uşor să recunoască că termenul de valabilitate al Israelului a expirat.

 

Surse: Mixednews.ru  si noi.md/md

01/06/2013 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , | 6 comentarii

Si Tezaurul spaniol a fost furat de rusi si dus pe drum fara intoarcere la MOSCOVA

Foto: Generalul Franco,omul care a salvat Spania de comunism

Preliminariile razboiului civil din Spania.

1.Avem o Spanie in care monarhia este abolita, republicana, o dictatura militara, Primo de Rivera, destul de corecta si neabuziva. O clasa politica impartita intre Partidul Socialist al lui Caballero (PSOE) si un partid de centru dreapta, republican, condus de Gil Robles, CEDA. Evident, existau sumedenie de partidulete si curente politice, majoritatea extremiste, acestea doua fiind cele mai importante.

2.Alegerile din 1936 sunt castigate de Frontul Popular, coalitia de stanga, dar fara obtinerea majoritatii, ei formeaza imediat, a doua zi, un nou guvern fara sa astepte cel de-al doilea tur de scrutin. Chiar in seara aia se incendiaza primele biserici si manastiri, se ataca si se deschide o puscarie. In interiorul coalitiei erau divergente ireconciliabile, moderatii, Prieto, fiind singurii care-si puteau controla oamenii si singurii care nu au adoptat o cale revolutionara. Comunistii, condusi de Dolores Ibarruri, care au parazitat Partidul Socialist al lui Cabarello prin agentii Cominternisti, cei mai cunoscuti fiind Codovilla si Santiago Carillo.

3.In Spania era anarhie. Strazile erau controlate de bande marxiste, incep sa se formeze, in replica, bande fasciste, au loc, zi de zi, batai, omoruri, incendieri. Partidul Marxist Revolutionar, SYndicos Libres, Garzile de Asalt, se dedau la atrocitati din ce in ce mai mari, sute de biserici arse, circa 300 de asasinate politice din randurile dreptei, toate astea il fac pe Gil Robles sa spuna in Parlament:
“O tara poate trai sub monarhie sau republica, cu un sistem parlamentar sau prezidential, sub comunism sau fascism. Dar nu poate trai in anarhie!”

Ultima picatura: pe 11 iunie 1936 este asasinat parlamentarul de dreapta Calvo Sotelo. Robles demonstreaza amestecul Guvernului in crima si-l acuza public. Paraseste Spania refugiindu-se in Franta.
4.Razboiul civil incepe pe 17 iulie 1936.

Aurul spaniol – pe drum fara intoarcere

Insusirea de catre bolsevici a Tezaurului Romaniei este o sfidare de neiertat nu doar a dreptului international, ci si a regulilor firesti, unanim admise de morala curenta a societatilor civilizate. Raptul criminal comis de regimul lui Lenin constituie o pierdere grea, una dintre multele pierderi suferite de tara noastra in secolul trecut, cu doar trei decenii inainte de gigantica spoliere a bogatiilor nationale organizata sub masca “sovromurilor”.

 La ce sa te astepti, totusi, cand “teoreticianul revolutiei”, Vladimir Ilici, este inspiratorul, iar mana lui dreapta, Iosif Visarionovici zis Koba, viitorul dictator – executantul unor atacuri impotriva bancilor – “in interesul cauzei”?

 Avem de-a face cu o banda de gangsteri motivati “ideologic”. Trista istorie a tezaurului nostru national este indeobste cunoscuta, desi nu in masura in care ar trebui s-o stie oricare cetatean roman. Ramane insa aproape ignorata, chiar pe plan european, insusirea unui alt tezaur – al Spaniei, tot de catre bolsevici, la comanda lui Stalin.

 Raptul a avut loc in valtoarea evenimentelor Razboiului Civil de la declansarea caruia s-au implinit in 2006, sapte decenii.Pancarte cu chipul lui Stalin la Madrid
Scurgerea aurului spaniol catre Moscova a fost posibila in urma transformarii Spaniei intr-o arie de incercare a bolsevizarii statului iberic.

 Nu a lipsit mult ca Republica Spaniola (regele Alfons al XIII-lea parasise tara, fara a abdica oficial, act politic avand drept consecinta proclamarea republicii la 14 aprilie 1931) sa devina o colonie a URSS. O excelenta sinteza a imprejurarilor in care s-a declansat razboiul civil spaniol o gasim in lucrarea lui Stephen Koch, “Sfarsitul inocentei” (ed. Albatros – UNIVERSAL DALSI, Buc. 1997): “…

La inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului (subl. ns.), a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga, condusa de un radical marxist non-stalinist, pe nume Largo Caballero, un politician destoinic care se bucura de un mare sprijin popular, in special in randurile muncitorilor atrasi de anarhism si al taranilor din nord-estul Spaniei, din Catalunia si din capitala acesteia, Barcelona.

 Largo Caballero era un om de onoare, care isi intelesese destinul in lumina visurilor destul de vagi ale stangii revolutionare. Parea insa sa fi alunecat spre stalinism, caci, miscat de vanitatea visului sau, a vazut in Frontul Popular ultima sa sansa de a deveni acel Lenin mediteranean la care visa.

 Desigur, nu era stalinist, nici macar comunist, in sensul strict al cuvantului. (…) In pofida numarului lor redus, agentii stalinisti impanzisera guvernul lui Largo Caballero de sus si pana jos. (…) Tara ajunsese tot mai divizata, divizare care a atins curand pragul isteriei. Demonstratii de anvergura umpleau pietele Madridului, pancartele cu chipul lui Stalin devenisera omniprezente” (op. cit. pg. 380-381).

 Unii istorici considera ca data de 16 februarie 1936 – instalarea Frontului Popular la putere – marcheaza inceputul revolutiei marxiste. La 17 iulie 1936, intra in scena Francisco Franco Bahamonde, un militar de cariera in varsta de 44 de ani, cu zece ani deja de vechime in gradul de general. Va fi conducatorul fortelor care vor salva Spania de ciuma rosie.

Pana atunci si, inca un timp dupa, tara cunoaste o epoca neagra, de lacrimi si sange. Greve, asasinate, incendii, jafuri se succed intr-un ritm inimaginabil. Calvo Sotelo, deputat, seful grupului monarhist “Renovacion espanola”, arata ca, la strigatele de “Traiasca Spania!” se raspunde cu “Traiasca Rusia!”, ca zeci de institutii au fost distruse, ca 106 biserici au fost profanate, 56 fiind complet daramate, ca 345 de cetateni au fost raniti, iar 74 – ucisi (numai la Madrid) in mai putin de doua luni.

 Reactia faimoasei deputate comuniste Dolores Ibarruri – La Pasionaria – este prompta: “Omul acesta a vorbit pentru ultima data” (cf. Robert Brasillach si Maurice Bordeche – Histoire de la Guerre d’Espagne, ed. Godefroy de Bouillon, Paris, 1996, p. 19).

 Interventia Pasionariei a avut loc la 11 iulie 1936. La 13 iulie, la morga unui cimitir madrilen este depus cadavrul unui barbat, ucis cu un glont in ceafa. Era Calvo Sotelo. “Intrarea la morga este blocata, sunt interogati functionarii si se afla ca in zori, niste oameni au adus un cadavru pe care, au declarat ei, il gasisera in imprejurimi.

Fusesera intr-un camion al Sigurantei destinat sa transporte garzile de asalt, foarte favorabile, atunci, in general, ideilor marxiste. (…) La putin timp, este descoperit camionul, proaspat spalat, dar inca cu pete de sange” (idem, p. 19). In cursul acelui an 1936, anarhia si actele de cruzime ravasesc tara.

 La Malaga, generalul Paxtot lasa puterea marxistilor, nealaturandu-i-se lui Franco. Urmarea: “Imediat, bande inarmate se precipita prin Malaga, incendiaza, jefuiesc, asasineaza fara scrupule si fara retinere. Generalul Paxtot, care crezuse ca-si salveaza viata lasand marxistilor puterea, este facut prizonier si ranit. Repeta intr-una: “Biata Spanie!” E lasat cateva zile la spital in timp ce dictatura marxista devasteaza orasul.

Apoi, intr-o dimineata, la 12 august, e dus la cimitirul Rafael, i se taie urechile, e impuscat si, asa mort, este castrat. In acest timp, in oras, sunt masacrati tinerii Falangisti care rezista eroic, cadavrele le sunt mutilate, sunt asasinati “fascistii”, iar hoardele parcurg strazile strigand: “Am triumfat! Traiasca revolutia populara!”” (op. cit. p. 101).

La 26 august, la Madrid a fost creat un tribunal revolutionar printre actiunile caruia se numara judecarea si condamnarea la moarte a doua personalitati bine cunoscute: “Cele doua asasinate care au avut cel mai mare rasunet sunt cele ale lui Cristobal Colon, duce de Veragua, si al fratelui sau, ducele de la Vega, descendenti ai lui Cristofor Columb. Corpul diplomatic hispano-american a reactionat si a cerut sa fie eliberati.

Se spune ca guvernul a fost de acord – dar prea tarziu: cei doi gentilomi fusesera deja impuscati de catre militieni, cu sau fara ordinul fantomaticului tribunal revolutionar” (id. p. 170). De altfel, militienii rosii nu se incurca in considerente de ordin procedural: “…”Poporul” gasi ca justitia tribunalului revolutionar era prea formala si prea lenta.

In septembrie 1936, tribunalul revolutionar a ordonat sa fie adusi la Madrid, ca sa fie judecati, 200 de ostatici detinuti la Alcala de Henares si la Guadalajara.

Militienii gasira ca e mai expeditiv sa-i astepte pe drum si sa impuste pe toata lumea in mica gara Vallecas”. (id. p. 170). Un episod cu totul straniu, singular prin grotescul lui chiar in acea ofensiva atroce impotriva Bisericii Catolice, impotriva preotilor, asasinati cu miile, a avut loc la Madrid:

“Cand nationalistii au intrat in Madrid, in 1939, au descoperit 80.000 de fotografii de oameni ucisi si transportati la morga, catalogati cu grija: erau cei a caror identitate nu era sigura.

 Printre ei erau copii de cateva luni. In ansamblul razboiului, nu pare deci exagerat sa se vorbeasca de mai mult de 100.000 de victime la Madrid. Au fost mai intai ucisi preoti, apoi calugarite sau, pur si simplu, oameni banuiti ca ascund preoti sau calugarite. Si nu s-au multumit doar cu atat. Ci pregateau la Carmel (manastire a Ordinului Carmelitelor – n.n.) expozitii antireligioase.

Puneau schelete de copii alaturi de schelete ale calugaritelor si organizau vizite: “Veniti sa vedeti carmelita cu copilul ei”” (op. cit. pag. 173). Aceasta este doar o palida imagine a atrocitatilor comise de naimitii Moscovei si de oamenii care au reusit sa-i insele.

NKVD – ca la el acasa !

Pana la victoria trupelor franchiste, guvernul marxist de la Madrid a avut timp sa implementeze anumite “reforme” inspirate de experienta sovietelor: lagare de munca pentru cei invinuiti de “actiune ostila regimului” pe care militiile rosii nu apucasera sa-i impuste (cu sau, mai ales, fara un simulacru de proces), eliminarea trotkistilor – Trotki era considerat de Stalin un dusman mult mai periculos decat fascismul -, socializarea statului, instituirea sovietelor de catre soldati, inclusiv pe front, reorganizarea vietii dupa modelul bolsevic.

 La Madrid, ca sa fie mai putine guri de hranit, autoritatile iau hotararea de a trimite numerosi copii catre organizatiile marxiste din Mexic, Franta, Anglia si in Rusia. “Autoritatile franceze au refuzat de altfel sa trimita in Rusia copiii care le fusesera incredintati si au adapostit indeosebi un numar considerabil de copii basci” (id. p. 181).

 Stalin trimite o serie de ofiteri ai NKVD – specializati in operatiuni ilegale in strainatate -, printre acestia Leonid Eitigon, un spion cu o cariera fascinanta, insarcinat de Beria, prin intermediul lui Pavel Sudoplatov, seful sectiei “Misiuni speciale”, cu organizarea asasinarii lui Trotki, aflat in Mexic, dupa ce esuase comandoul de ucigasi condus de pictorul comunist Alfredo Siqueiros. De altfel, si ucigasul fostului rival al lui Stalin, Ramon Mercader, fusese antrenat tot in Spania, in luptele de gherila din 1936 (cf. Pavel Sudoplatov, “Mission speciales”, Edition du Seuil, Paris, 1994, p. 110).

Oamenii-forte trimisi de Stalin in ceea ce incepuse sa semene cu o feuda sovietica au fost, insa, Jan Berzin, cekist inca de pe timpul lui Dzerjinsky, si Alexandr Orlov, spion si diversionist, ucigas cu sange rece.

Berzin era ofiterul superior din cadrul serviciilor secrete care se afla langa Radek (figura de prim-plan a Cominternului si a activitatilor clandestine sovietice, trimis ulterior de Stalin intr-un lagar siberian unde a fost linsat de banditi de drept comun – n. Al. M.) la Kremlin (…) atunci cand Stalin ii convocase pe membrii biroului pentru a le destainui care urma sa fie noua politica secreta fata de Hitler. (Cei doi supercriminali ai secolului aveau sa-si dea mana la 23 august 1939 – n. Al.M) (…)

Oslov era un protejat al lui Iagoda (…), un nou stil de bruta a NKVD, instruit, inainte de a se ridica pe treptele ierarhice, in camerele de tortura din subsolurile de la Lubianka (cf. Stephen Koch – Sfarsitul inocentei, Ed. Albatros, p. 390). Si Berzin, pe care Stalin avea sa-l lichideze peste un an fiindca ii sustinuse candva pe Trotki si Orlov (nume conspirativ) beneficia de puteri considerabile, practic nelimitate.

 ”Orlov era comandantul clandestin al politiei secrete din Spania. Stalin il insarcinase sa conduca teroarea spaniola (…). Amandoi intelesesera foarte bine politica lui Stalin. Amandoi stiau ca datoria lor era sa puna stapanire absoluta pe guvernul spaniol, in asa fel incat dictatorul sa poata utiliza Spania drept moneda de schimb in relatiile cu guvernele europene, relatii avand drept obiectiv politica stalinista referitoare la Germania” (id. p. 391). Orlov a introdus in Spania republicana, controlata de sovietici, “metodele” NKVD – teroarea si tortura.

Poliglot (Orlov, pe numele real Alexandr Feldbin, vorbea curent franceza, engleza si germana; in anii ’20 fusese seful Departamentului economic al GPU; cultura si pregatirea sa economica nu-l impiedicau sa fie o bruta care ucidea fara sa clipeasca), agentul lui Stalin fusese insarcinat sa-l reduca la tacere pe Andrew Nira, secretarul general al POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), vinovat, in ochii diactatorului, de a-l concura pe redusul numeric Partid Comunist Spaniol.

Nira fusese pe vremuri secretarul particular al lui Trotki la Moscova, crima capitala in ochii lui Stalin. In iunie 1937, Andrev Nira “a fost rapit, torturat si jupuit de viu de catre agentii lui Stalin care s-au straduit apoi sa faca sa se creada ca ar fi fost rapit de fascisti” (cf. Vitali Sentalinski – “La Parole resuscitee.

Dans les archives litteraires du KGB”, Ed. Robert Laffont, Paris, 1993, p. 223). Sa ne reamintim ca aceeasi tactica au adoptat Stalin si guvernul sovietic in macabra chestiune a crimelor de la Katin, cand raspunderea pentru asasinarea a circa 11.000 de militari polonezi de catre NKVD a fost pusa pe seama armatei germane; polonezii au fost ucisi dupa ce Beria i-a propus acest lucru in scris lui Stalin, iar acesta a aprobat, semnand pe nota lui Beria, cf. P.S. Sudoplatov, op. cit., p. 580-581). Dupa cum afirma Stephen Koch in “Sfarsitul inocentei” (p. 394), dupa ce Nira a fost chinuit ingrozitor de catre NKVD-isti, Orlov i-a dat lovitura de gratie in Parcul Prado, cu propriile maini.

Aur, tablouri, diamante

Dar ce rol joaca afacerea tezaurului Spaniei in sumbrele evenimente din 1936-1939, care au fost cat pe-aici sa transforme statul iberic intr-o gubernie a Kremlinului? O scurta recapitulare a evenimentelor premergatoare razboiului civil din Spania: in vara lui 1935, la Moscova avusese loc cel de-al VII-lea (si ultimul) Congres Mondial al Cominternului, cu care prilej a fost creat Frontul Popular (denumirea de “front” va aparea pana la sfarsitul secolului XX in titulatura a diverse organizatii de inspiratie sau obedienta bolsevica!).

“Pe la inceputul anului 1936, un guvern al Frontului Popular, conform intru totul celor prevazute la Congresul VII al Cominternului, a preluat puterea in Spania – o coalitie de stanga”, scria Stephen Koch in deja citata lucrare “Sfarsitul inocentei”.

 Paradoxal, “primul reprezentant al statului sovietic care a ajuns sa ia legatura cu guvernul republican spaniol a fost Andre Malraux (…) care s-a oferit sa joace rolul de intermediar confidential pentru cumpararea de avioane frantuzesti.” Malraux, dupa cum mai afirma S. Koch, citandu-l pe Roberty Thornberry, “Malraux et l’Espagne”, se ocupa, simultan, de vanzarile clandestine de arme si de propaganda. Stalin ordonase ca NKVD sa evite implicarea fatisa a guvernului sovietic, ca si livrarile de material de razboi pe credit.

Totodata aparatul clandestin sovietic, dirijat de doi agenti aproape necunoscuti pana astazi marelui public, Willy Munzenberg si Otto Katz (primul va fi spanzurat de NKVD in timpul invaziei germane in Franta, al doilea va fi spanzurat in 1952, condamnat in procesul Slansky; amandoi stiau prea multe despre subversiunea sovietica pe glob – n. Al. M.), l-a inlocuit, la ordinul lui Stalin, pe Largo Caballero cu Juan Negrin, omul de paie al Moscovei care devine, de altfel, factotum, desi, nominal, fusese ministru de finante.

 ”Nu era insa suficient ca Spania sa fie tinuta din scurt sub aspect financiar. (…) Stalin a trecut la controlarea tezaurului lor national. Nu degeaba si-a inceput el cariera ajutandu-i pe bolsevici sa jefuiasca banci. Principalul aliat al lui Stalin nu era altul decat ministrul de finante al lui Caballero, Negrin.” Intr-adevar, asistand apparat-ul in delapidarea tezaurului spaniol, Negrin si-a cumparat un loc sub soare: scaunul de premier spaniol.

Furtul aurului din tezaurul spaniol a fost descris in detaliu de Walter Krivitsky (spion sovietic de rang inalt, defector in 1937, autorul cartii “J’etais un agent de Staline” – 1939, gasit mort intr-un hotel din Washington in 1941 – n. Al. M), el insusi unul dintre principalii participanti. Ideea era de a prada tara, lipsind-o de lingourile de aur – avutia ei nationala – pe care le-ar fi transportat in Uniunea Sovietica, stiindu-se perfect de bine ca nu vor mai fi inapoiate niciodata. Modul in care a fost realizat acest lucru este incredibil.

Inca din vremea lui Filip al II-lea, o mare parte a patrimoniului spaniol s-a concretizat in acumularea de aur, fiind una dintre cele mai mari rezerve de aur din lume.

Folosindu-se la Negrin si de apparat (agentura sovietica, n. Al.M.), sovieticii l-au convins pe Caballero sa transfere la Moscova cantitati imense de aur, in parte pentru “a-l pune la adapost” in cazul unei eventuale victorii a lui Franco, in parte drept “gaj” pentru “creditul” acordat in vederea cumpararii de armament.

Desigur, Stalin nu avea intentia de a mai restitui ceva. Niciodata. Iar prabusirea Republicii Spaniole nu ar fi facut decat sa usureze motivarea refuzului. Furtul aurului a fost dublat de multe alte forme de deturnare a efortului republican, venit in numele “ajutorului pentru Spania”.

Unul dintre multele servicii prestate in aceasta perioada de Anthony Blunt a fost acela de a sfatui apparat-ul in privinta punerii “la loc sigur” a multelor opere spaniole de arta, sumele rezultate fiind folosite exact in aceleasi scopuri ticaloase ca lingourile furate.”

 (Reamintim ca profesorul Anthony Blunt, specialist in istoria artei, a facut parte din grupul “Apostolilor de la Cambridge”, alaturi de Kim Philby, Donald MacLean, Guy Burgess si John Cairncross, banda de spioni in slujba NKVD, deosebit de periculosi Ð n. Al.M.) Aceasta este ordinea lui Stephen Koch, bazata pe o serie de documente de necontrazis.

Iata ce spune un alt autor de reputatie europeana: “…Spaniolii rosii achitasera ajutorul sovietic pana la ultima centima cu rezervele de aur ale bancii de stat.” (cf. Ernst Nolte, “Razboiul civil european, 1917-1945, National-socialism si bolsevism”, Ed. Corint, Bucuresti, 2005, p. 208).

Sa vedem insa ce dezvaluie un autor extrem de bine informat, Pavel Sudoplatov: “Republicanii spanioli acceptasera, in 1937, sa expedieze la Moscova partea esentiala a rezervelor lor de aur, adica o jumatate de miliard de dolari. In cursul verii anului 1938, Agaiant (spion sovietic Ð n. Al.M.) trimise Centrului o telegrama de la Paris; el pretindea ca nu tot aurul spaniol, metalele pretioase si diamantele stranse de noi in timpul razboiului civil fusesera trimise la Moscova. El credea ca o parte din acest tezaur fusese deturnata de guvernul republican si de comunistii spanioli.”

Stirea fusese raportata lui Stalin si lui Viaceslav Molotov (presedintele Consiliului Comisarilor Poporului) care il preseaza pe Beria sa deschida o ancheta… (Eitingon) declara ca aurul si celelalte obiecte pretioase fusesera scoase clandestin din tara cu ajutorul deplin al lui Dolores Ibarruri. (“Missions impossibles, p. 72-73); Sudoplatov continua relatand cum s-a dus, la ordinul lui Beria, impreuna cu Abraham Berenson, seful contabil al NKVD, inca din 1918, de pe timpul lui Dzerjinski, la Gokhran (Administratia Centrala a Tezaurelor Ð pe unde trebuie sa se mai fi aflat macar resturi din Tezaurul Romaniei, n. Al. M.) constatand ca nu lipsea nimic.

“Cu acest prilej am aflat ca documentul care autoriza transferul aurului fusese semnat de primul ministru al Republicii Spaniole, Francisco Largo Caballero, si de vicecomisarul la Externe, Nikolai Krestinski. Aurul fusese imbarcat in 1937 pe cargouri sovietice la Cartagena, baza navala spaniola, si descarcat la Odessa…

La acel moment, valoarea sa era estimata la 518 milioane de dolari. Cealalta parte a tezaurului, destinata sa finanteze operatiunile clandestine ale comunistilor spanioli si ale guvernului republican, fusese tranzitata prin Franta ca sa fie dusa cu valiza diplomatica la Moscova (idem. p. 74). Revelator si, totodata, plin de umor: Stalin era furios la gandul ca spaniolii si-ar fi putut fura propriul aur!”

Stalin afirmase ca “revolutia din Spania nu este o afacere nationala, ci apartine cauzei revolutiei comuniste universale”.

Spaniolii credinciosi tarii lor si cauzei civilizatiei europene au dovedit ca infrangerea fortelor bolsevice insemna stoparea unei primejdii de moarte pentru libertatea Occidentului de pe batranul continent.

 Sute de biserici, zeci de catedrale distruse, peste 15.000 de preoti, calugari si calugarite, zece episcopi ucisi numai in prima luna a terorii comuniste, mii de opere de arta de valoare inestimabila vandalizate sau furate, nenumarate gropi comune “model NKDV”, saracie, foamete, distrugerea valorilor morale.

 Iata, in linii foarte generale, tabloul Spaniei cazute prada ciumei rosii. In acea lume vehementa, in care intelectuali de valoare au putut cocheta cu revolutia (considerati de stalinistii imbatraniti in crima si minciuna drept “idioti utili”), gestul marelui ganditor Miguel de Unamuno, autorul celebrei carti “Sentimentul tragic al vietii”, de a adera la miscarea lui Franco reprezinta actul de legitimare a normalitatii.

Intrebat de jurnalul “Le Petit Parisien” de ce a adoptat acea pozitie, Unamuno, reprezentant al liberalismului, raspunde: “Fiindca este lupta civilizatiei impotriva barbariei”.

Sursa: romanialibera.ro/spania.

01/06/2013 Posted by | DIVERTSMENT, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 10 comentarii

%d blogeri au apreciat: