CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Scufundarea vasului Struma: o crimă sovietică ascunsă timp de decenii

România a devenit, dupa instaurarea nazismului în mare parte din Europa, o ţară de refugiu şi de tranzit pentru evrei.

Porturile româneşti,Constanţa,Tulcea, Sulina, Galaţi au fost  porţi prin care emigranţii evrei părăseau continentul  european unde  viaţa, bunurile si  libertatea, le erau ameninţate.

 Din 1938 până la începerea războiului (1 septembrie 1939), cu ajutorul a 22 de vase, 12.801 evrei din Germania, Austria, Cehoslovacia au  părăsit Europa, prin porturile romaneşti de la Marea Neagră şi Dunăre.

În anul urmator, li s- au alaturat alţi 4174.

Mareşalul Ion Antonescu era la curent si era de părere că emigrarea evreilor trebuie încurajată.

De aceea el a refuzat să le aplice”soluţia finală”a lui Hitler si a preferat să permită plecarea acestora.

Odată cu închiderea porturilor italiene în iunie 1940, porturile romaneşti rămîn pentru ei singura ieşire din Europa.Ideea de a pleca în Palestina este populară printre evrei.

Mai multe organizaţii sioniste au  încearcat să formeze  grupuri cu scopul de a-i trimite în Palestina.

Vase cu refugiaţi evrei din Portul Sulina

HILDA           728 pasageri         noiembrie  1939

SAKARYA      2.385 pasageri     februarie    1940

PENTHO        509 pasageri        septembrie1940

Tulcea MILOS   711  pasageri    octombrie  1940

 PACIFIC         1.067  pasageri    octombrie 1940

 ATLANTIC     1.800 pasageri    octombrie 1940

 Constanţa      DARIAN B.           800 pasageri februarie 1940

 STRUMA        769 pasageri        decembrie 1941

 Alţii evrei au pleacat spre Palestina in mici ambarcaţiuni cu ciţiva pasageri la bord .

Cîteva exemple de iulie 1941: vasul Hoinarul cu 19 pasageri, în octombrie 1941, vasul Crai nou cu 12 pasageri la bord.

În perioada 1941-42, 10 asemenea ambarcaţiuni mici părăsesc porturile româneşti, cu destinaţia Palestina.

La 7 decembrie 1941, au plecat din Gara de Est, Obor, pe ruta Bucureşti/Constanţa, 769 de evrei.

Toţi au aceeaşi destinaţie si in buzunar fiecare are un tichet pentru o călătorie în Palestina.

Organizatorul acestui drum, este o organizaţie evreiască, Aliah, cu sediul în Calea Moşilor 78 ,în inima unui cartier locuit de  evrei.

Astăzi clădirea nu mai există. S-a prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977.

La gara de Est sunt prezente autoritaţi civile şi poliţieneşti.Trenul pleacă cu aprobarea guvernului militar al generalului Antonescu .

 Mai multe luni, anunţuri apărute în jurnale şi în interiorul comunităţii evreieşti, făcusera reclama şansei de a părăsi o Europa unde viaţa oricărui evreu era mai în pericol ca niciodată. Deja Europa era împînzită de lagăre de concentrare.

 În aceeaşi duminică de 7 decembrie 1941, în care trenul pleca din Gara de est, japonezii atacă Pearl Harbor.

O zi mai devreme, 6 decembrie, sambăta, Marea Britanie a declarat război României.

Pasagerii care plecau din România pentru a se refugia în Palestina, veneau dintr-o  ţară inamică Marii Britanii.

Palestina, din 1928, era guvernată de Londra. Abia în 1948 acest mandat va înceta, odată cu înfiinţarea statului Israel.

Pe 10 decembrie SUA primesc o declaraţie de război din partea României.

La Constanţa îmbarcarea pe vas durează nu cîteva minute, ci patru zile.

S-au facut controale vamale riguroase,evreii emigranti neavand voie sa ia cu ei decat foarte putine lucruri.

Dupa o ultimă verificare a documentelor, apar şi agenţi germani care fotografiază pasagerii.

În port, la dana 27, aştepta vasul care îi va transporta.

Era de fapt mai mult o epavă. Un vas cu pînze transformat într-unul de pasageri.

Trebuia scos de mult la casat. În loc de asta, firma fraţilor Singros din Grecia l-a transformat într-un vas de pasageri pentru nişte disperaţi care fugeau din faţa morţii.

Reclama companiei arăta pe afiş pachebotul de lux Queen Mary.

 Contrastul  acestui vas,care abia se mai ţine să nu se desfacă în bucăţi cu realitatea, este puternic. Avea două catarge pentru vele, o lungime de 46,40 m, şi o lărgime maximă de numai 8,70 m,ceeace provoca un ruliu cumplit.

Tonajul era de 642,36. Motorul cu elice de 240 cai putere, fusese înlocuit cu unul de 300 CP, luat de la un vas scufundat în Dunăre.Struma avea un deplasament de 300 tone.

Vasul putea primi in jur de 100 persoane,dar fusesera vîndute tichete unui număr de pasageri de peste sapte ori mai mare , decat capacitatea vasului.

Echipajul era alcătuit din cinci bulgari, doi evrei, un ungur, un polonez si  o româncă.

 Comandantul era un cetățean bulgar din Varna, ucrainean de origine: Grigor Timofeievici Garabetenko

Pentru toţi oamenii care se vor înghesui pe vas, au fost improvizate 10 closete,o infirmerie cu opt paturi, o bucătărie, 1 spălător.

Cabinele erau nişte separeuri despărţite cu stinghiile luate de la mai multe lăzi de portocale. Cauza: goana după profit a proprietarilor vasului.

  În acest lanţ erau implicaţi patronii navei, fraţii Singros, trimişii lor în România, agenţii maritimi Stefan D’Andreea, Jean Pandelis, liderii organizaţiei Aliah, în frunte cu Eugen Meissner, Samuel Leibovici Ariel, dr. Iacob Leberman, Lipa Haimovici, Emma Guttman-Bunescu.

Vînzările de bilete au fost făcute mai ales prin firma Turismul Mondial, cu sediul pe Calea Victoriei nr.100, lîngă Athenée Palace. Clădirea există şi azi.

 Struma fusese  construita în 1867, în nordul Angliei, la Newcastle. Era un barcaz care navigase sub pavilion bulgar si fusese  reparat si modificat pentru a putea prelua pasageri,dupa care a fost trecut sub pavilion panamez, ţara neutră la acea dată.

Vasul Struma a ancorat  în portul Constanţa la 24 mai 1941. Avea, în 1940, 77 de ani  de folosinţă.

Trebuia demult scos din uz. Acest lucru viitorii pasageri nu-l cunoşteau. Ei ştiau ce le arătau prospectele companiei Turism Mondial şi comitetul Alya.

Pentru a ajunge pe vas, mulţi şi-au vîndut bunurile, casele, magazinele, bijuteriile de familie. Tot ce aveau. Campania publicitară a fost insistentă.

Mulţi dintre evreii din Romania erau convinşi că singura lor şansă era emigrarea în Palestina.Ei veneau din provinciile românesti, mai ales din Basarabia şi Bucovina, din Moldova.

Este interesant că unii pasageri au renunţat şi au refuzat să se urce pe acest vas, văzând starea lui. Un exemplu este al criticului de artă Radu Bogdan, atunci – în 1941 – tânăr.

Un caz interesant este cel al unui tânăr bucureştean Petrin, ulterior profesor de limba esperanto. Fratele său geamăn fusese deportat în Transnistria, iar părinţii au decis să-icumpere un bilet pentru a pleca cu vasul “Struma”, salvându-l pe această cale.

Dar el a murit în Transnistria puţin înainte de urma să se întoarcă la Bucureşti: primirea aprobării repatrierii durase mult timp. Părinţii au decis să-l trimită pe “Struma” pe fratele său, pentru a-l salva cel puţin pe acesta, bineînţeles folosind actele şi biletul fratelui decedat.

Dar în ultimul moment, în urma unui vis în care i-a apărut fratele decedat, Petrin a refuzat să plece, cu toatăîmpotrivirea părinţilor. Destinul lui a fost să rămână în viaţă Ulterior a fost persecutat politic fiind esperantist…

In sfarsit, pe data de 12 decembrie 1941,vasul  Struma ridica ancora din  portul romanesc Constanţa, pe drumul fara intoarcere spre  Palestina.

In noaptea 21-22 iunie 1941, Germania şi URSS au intrat  in război….

Marea Britanie și Statele Unite declarasera  război României, astfel că cei 769 de evrei de la bord erau pentru aceste state, cetățeni ai unui stat dușman.

Ghinionul face ca in apropierea coastelor turce vasului sa i se defecteze  motorul, astfel ca acesta este remorcat pană în portul Buyukdere, la 3 mile marine nord de Bosfor, pe partea europeană a ţărmului turc.

 Ajunge totusi la Istanbul unde autoritățile turcești nu le permit pasagerilor sai nici să debarce, nici să-și continue drumul.

Nava a fost retinuta de autoritatile turcesti zece săptămâni, pentru că Marea Britanie nu  permitea refugiatilor evrei  să intre în Palestina, pasagerii fiind aprovizionați cu alimente și medicamente de către comunitatea evreiască din oraș si de evreii americani.

Guvernul britanic a refuzat cu obstinatie sa acorde  vize pentru  Palestina, acestor evrei proveniti  dintr-o  ţară inamică (România).

 Arabii făceau presiuni să nu le permită pasagerilor evrei debarcarea iar britanicii, care controlau Palestina, să nu-i lase să ajungă acolo.

 Britanicii, la presiunea organizațiilor evreiești, acceptă în final să acorde certificate palestinene dar numai pentru 70 de copii.

Pe parcursul celor 70 de zile în care nava a rămas în port, pasagerilor li s-a interzis sa coboare pe tarm, exceptie facand cei cativa care reusisera sa obtina vize britanice pentru Palestina, inainte de imbarcare.

Struma este pusă  în carantină si doar trei persoane au fost autorizate să se urce pe vas (în afară de polițiștii turci): doi evrei din Istanbul și Dan Malioglu, șeful de escală al Serviciului maritim român la Istanbul .

Cei trei  incep negocieri, încearcand  să obțină vize pentru evreii de pe vas de la turci, britanici, suedezi, sovietici și prin Crucea Roșie, totul fara rezultat.

O delegatie a evreilor originari din Romania emigrati in Palestina, a cerut si a obtinut audienta la primul ministru al Turciei, Ismet Inönü, reusindu-se după această întrevedere sa se obțina de la britanici doar 28 de vize pentru copiii sub 17 ani.

Autoritățile portuare turce ordonă în mai multe rânduri navei să se întoarcă în Marea Neagră.

 Din ordinul căpitanului Garabetenko si la rugămintea pasagerilor, motorul  navei oricum defect, este sabotat definitiv pentru a face imposibilă repararea acestuia si întoarcerea navei în România.

Pasagerii întind pe laturile navei cearșafuri pe care scriu: „Suntem refugiați evrei, salvați-ne”.

Poliția portuară înconjoară Struma, rupe cearșafurile agățate de pasageri  și amenință cu armele  pe cei tentați să se arunce în apă.

În final, in seara zilei de 23 februarie 1942, autoritățile turcești dau ordin ca vasul Struma  sa fie remorcat si  întors cu forța în largul Marii Negre.

Ostași turci s-au urcat la bordul navei si au  taiat lanțul ancorei, dupa care, un  remorcher a tractat  Struma în largul Bosforului, unde a fost lasata să plutească în derivă.

Duminică, 24 februarie, la ora 9:30, o explozie a pulverizat vasul, care s-a  scufundat rapid cu pasageri cu tot.

  Din cei 769 pasageri reușește să supraviețiuască unul singur: David Stoliar, originar din Bucuresti, in varsta de 18 ani   care s-a stabilit mai tarziu în Statele Unite.

 El descrie ce s-a întâmplat, astfel:

Marea era foarte liniștită. Vasul stătea pe loc. Brusc, cu puțin înainte de ora nouă dimineața, o puternică explozie zguduie vasul care în câteva minute se scufundă. Eu am fost aruncat peste bord de forța exploziei“.

S-a agațat, la fel ca alți naufragiați, de bucățile de lemn de la suprafață, dar din cauza apei reci, rând pe rând se scufundă toți, astfel că până la amiază rămâne singur.

Șansa lui a fost haina de piele pe care o purta și care l-a protejat de frig. A doua zi dimineața a fost salvat de un mic vas turcesc.

 

struma

Afiş  „Wanted”, răspândit de  evreii din Palestina, în care înaltul comisar britanic  Harold MacMichael  era acuzat de uciderea   evreilor pasageri ai vasului  Struma, prin refuzul de a le acorda viza de intrare în acest teritoriu aflat sub protectorat englez.

 

Zeci de ani, autorităţile comuniste sovietice au încercat să arunce vina pentru aceasta crimă barbară asupra României, aflata în război cu URSS…

Abia dupa destrămarea U.R.S.S. si deschiderea arhivelor,  în anul 1991, istoricii au putut constata ca acel vas a fost scufundat de o torpila trasa de pe un submarin  sovietic, fara sa se tina seama ca era vorba de un vas civil si neinarmat, aflat sub pavilionul unei tari neutre, nebeligerante si care transporta sute de oameni nevinovati.

Inițial se credea o mină rătăcită a scufundat Struma, dar în anii 1960, istoricul german Jürgen Rohwer a stabilit că submarinul sovietic  SC-213 a făcut acest lucru.

În jurul acestei tragedii au aparut  o mulțime de legende si inca in  anii ’60, au  circulat stiri  care atestau  acțiunea unui submarin sovietic în zonă.

Comuniștii au făcut tot ce era cu putință pentru a disculpa Uniunea Sovietică.

S-au  spus nenumarate minciuni și au fost scrise tone de maculatura, in care se afirma că vasul s-a lovit de o mină,sau ca  fie nemții , fie românii l-ar fi scufundat.

Primii ani dupa ocuparea Romaniei de catre Uniunea Sovietica, a fost larg raspandita  versiunea diversionista, conform careia maresalul Antonescu i-ar fi suit cu buna stiinta  pe evrei  pe acel vas, dupa care a ordonat scufundarea acestora impreuna cu vasul in larg…

Au fost si  versiuni care implicau și marina turcă.

Alte variante, îi faceau responsabili pentru tragedie, chiar pe evrei.

 După ce in 1991 arhivele s-au  deschis , s-a putut  afla că a fost  vorba de atacul unui submarin sovietic.

Referitor la acest eveniment apare în arhivă următoarea apreciere:

Sergentul major U.D. Cenov, comandant de unitate, sergentul G.G. Nosov și soldatul operator torpile din cadrul Flotei Sovietice de Război, I.M. Filatov, au demonstrat un curaj exemplar în acțiune” .

Să recapitulăm: marea era liniștită, vizibilitate perfectă la ora nouă dimineața, vasul era de pasageri nu de război (n-avea tunuri, mitraliere sau torpile), sub  pavilion panamez, deci al unei țări neutre.

In plus, vasul era în derivă (avea motorul oprit), probabil că pe punte se vedeau pasagerii și atunci ce-o fi fost în mintea acestor „bravi” marinari sovietici atunci când au decis să-i trimită o torpilă?

Încă o dovadă a gradului de dezumanizare a „omului nou sovietic”.

Despre ce „curaj exemplar în acțiune” poate fi vorba când ataci un vas civil, fără nicio posibiltate de ripostă?

Zeci de ani, dupa razboi, oficialitățile rusești au negat faptul că au provocat moartea a 768 bărbați si  femei, din care 70 de copii.

 Acum stim, ca Struma a fost scufundată de o torpilă lansată de pe submarinul sovietic SC 213  care supraveghea Stramtorile , sub comanda lui  Ivan V. Isaiev.

Acesta este acela care a ordonat sa fie torpilat vasul, în dimineaţa zilei de 24 februarie, la ora 9,30.

Autoritățile sovietice au lăudat echipajul  submarinului SC-213, pentru scufundarea vasului Struma:

„Submarinul SC-213 … a întâlnit în dimineața zilei de 24.2.1942 un vas inamic neprotejat Struma … Nava a fost torpilată cu succes de la o distanță de 1118 de metri [] și scufundată … ofițeri inferiori … Unitatea de Comandă și subofițerii … și marinarul care a lansat torpila … au demonstrat curaj”. (Arhivele Militare Sovietice).

S-a  mai aflat ca autoritățile militare sovietice erau  la curent si  cu faptul ca nava circula sub pavilion neutru  panamez.

Sovieticii aveau cunostinta si de demersurile facute de reprezentantii evreilor de pe acel vas, pentru a obtine vize, inclusiv de la Uniunea Sovietica…

Pana la urma,dupa caderea comunismului, Marina Rusă și-a exprimat oficial „regrete” pentru această „eroare”. Si atat…

 Despre oferta mareșalului Antonescu catre aliatii occidentali, de a permite să emigreze toți evreii români care doresc s-o facă, s-a vorbit foarte puțin în lucrările de specialitate.

Dacă Aliații ar fi onorat-o, multe suferințe ale evreilor deportați în Transnistria ar fi fost evitate și multe vieți salvate.

Lista evreilor disparuti in aceasta catastrofa poate fi citita  AICI

Mai multe amanunte legate de acest subiect tragic puteti citi  AICI

Imagini pentru Foto: Memorialul Struma în Holon, Israel photos

Foto: Memorialul Struma din localitatea Holon, Israel

Dezastrul vasului Struma a atras atenția lumii asupra situației evreilor din țările Axei.

Opinia publică britanică facea presiuni asupra guvernului pentru a permite emigrarea în Palestina, iar Marele Muftiu al Ierusalimului facea presiuni să nu fie acceptați emigranți evrei.

Nemții au transmis instrucțiuni Misiunii Germane de la București să facă presiuni asupra autoritaților românești, să fie mai restrictivi în acordarea vizelor de emigrare.

Mareșalul Antonescu informează organizațiile evreiești că au fost depuse 75.000 de cereri de emigrare, dar pentru a le onora statul român estimează cheltuieli de 100 milioane de dolari, sau 1.330 $ de persoană, pe care așteaptă să-i fie decontați de organizațiile evreiești.

Referitor la această ofertă, Killinger, ambasadorul Germaniei la București, i-a spus lui Lecca, ministrul român care se ocupa de evrei, că Antonescu: „vrea să lovească două păsări cu o singură piatră să scape de un mare număr de evrei într-o manieră confortabilă”.

Congresul Mondial Evreiesc acceptă oferta și solicită Departamentului de Stat al SUA să-i permită să deschidă un cont în Elveția în care să adune donațiile și să facă decontările către România.

Britanicii insa, fac presiuni asupra americanilor să nu permită deschiderea contului, pe motiv că România este țară beligerantă, de fapt ca să blocheze emigrarea evreilor români în Palestina.

După opt luni este în sfârșit aprobată licența pentru deschiderea contului din Elveția.

totusi, SUA nu a mărit  cota de imigranți pentru evreii aflati in sfera de influență a Axei, preferand să-și folosească infrastructura navală pentru a transporta prizonierii de război germani.

Între 1942 și 1945 au fost transportați în SUA 371.683 prizonieri germani și 50.273 prizonieri italieni.

Până la urmă britanicii  au acceptat să mărească cota totală anuală de imigranți în Palestina, de la 15.000 la 20.000 de evrei. Foarte puțini   însă au ajuns în Palestina, ca urmare a acestui aranjament.

Oferta lui Antonescu a fost torpilată și de puterile Axei și de Aliați.

Deși rezultatul ofertei a fost minim, „el a arătat lumii România nu a barat drumul evreilor care doreau să părăsească țara”.

Recent, epava submarinului sovietic SC 213 a fost descoperita în largul portului Constanta…

 

 

 

 VIDEO:

 

http://youtu.be/i7Q_5yAEiLY

 CITIŢI ŞI: 

 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/15/tragedia-vasului-struma-si-torpilarea-ofertei-facute-de-maresalul-antonescu-la-unison-de-aliati-si-de-puterile-axei/

 
Bibliografie

 

  1. Nora Levin. The Holocaust. The destruction of European Jewry 1933-1945, editura Schocken Books, New York, 1973, pag.581-584.

  2. Martin Gilbert. The Holocaust. A History of the Jews of Europe during The Second World War, editura Henry Holt and Company, New York, 1986, pag. 296.

  3. http://israelpublicart.com/public_art/?art=struma-memorial-sculpture

  4. http://israeled.org/ss-struma-sunk-russian-submarine/

 

16/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

MAI PRIETENE, EU SI TU.FRATII PETREUS – VIDEO

16/05/2013 Posted by | MUZICA | , , , , , | Lasă un comentariu

Chestiunea evreiasca si Razboiul de independenta

Fişier:Primirea lui Carol I in Bulgaria.jpg

Prezenţa masivă a evreilor în societatea românească a secolului al XIX-lea a marcat sensibil evoluţia istoriei moderne. Numărul mare al evreilor – aceştia reprezentau singura minoritate etnică cu pondere socială deosebită – rolul important pe care l-au avut în dezvoltarea economiei, convieţuirea lor în contextul societăţii româneşti şi lupta pentru emancipare politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac, au conturat dimensiunile unei “probleme evreieşti“, cu importante implicaţii sociale şi politice.

După 1866, printr-un întreg şir de legi şi circulare restrictive – care, fără să se refere direct la evrei, aveau aplicabilitate, mai mult, la situaţia lor -, au avut loc expulzări masive, brutale, adeseori, ale evreilor, consideraţi drept vagabonzi (cei intraţi în ţară fără îndeplinirea formelor legale).

Măsurile restrictive au determinat intervenţii energice din afară, ale guvernelor occidentale sau ale unor personalităţi de prestigiu, care au sporit tensiunea internă şi au determinat manifestări împotriva evreilor. Alianţa Izraelită Universală a recurs la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Moses Montefiori, personalitate marcantă a iudaismului englez, a venit la Bucureşti. La mijlocul lui aprilie 1868, reprezentanţii puterilor acreditaţi în Capitala României au adresat o notă colectivă guvernului român. I.C. Brătianu, ministrul de Interne, a fost silit să-şi prezinte demisia.

Domnitorul Carol insista „asupra pericolului [ce-l reprezenta] pentru sănătatea publică aglomerarea celor trei sute de mii de evrei care infestează Moldova. La Iasi, mai cu seamă, unde – la o populaţie de 80 000 suflete – sunt aproape 50 000.

În timpul şederii mele în acest oraş am văzut o casă care servea drept azil la 600 din aceşti vagabonzi, înghesuiţi câte 12-15 în fiecare cameră. Este un spectacol care ar trebui să fie văzut de către ziariştii umanitari care alimentează presa străină cu declaraţii împotriva regimului meu”.

Interesul internaţional faţă de situaţia evreilor din România este scos în relief, printre altele, şi de numirea drept consul al Statelor Unite ale Americii la Bucuresti a lui Benjamin Franklin Peixotto, a cărui misiune a fost mai mult umanitară decât diplomatică. Acesta s-a străduit să amelioreze condiţia materială şi juridică a evreilor, fiind partizanul emigrării evreilor în America.

Soluţia a fost respinsă la Conferinţa internaţională de la Bruxelles, de la sfârşitul lunii octombrie 1872, prima întrunire evreiască consacrată obţinerii drepturilor civile şi politice în favoarea populaţiei evreiesti din România. În urma acestei conferinţe, pe plan internaţional s-a produs o coordonare a eforturilor între Alianta Izraelită Universală şi alte numeroase organizaţii evreieşti pentru efectuarea de acţiuni concertate în sprijinul evreilor din România.

În preajma şi în timpul Războiului de Independenţă şi a Congresului de la Berlin, în timp ce oamenii politici români se străduiau să asigure integritatea teritorială a ţării şi recunoaşterea Independenţei de către puterile garante, cercurile evreieşti, efectuând o propagandă contrarie, căutau să convingă puterile europene asupra necesităţii de a se efectua presiuni asupra României pentru a o determina să acorde drepturi politice evreilor, condiţie pentru recunoaşterea internaţională a Independenţei. Şi românii, ca şi evreii, luptau pentru libertate şi independenţă. Din nefericire, mijloacele utilizate fiind deosebite, cele două mişcări se anihilau una pe cealaltă.

Împrejurările dramatice legate de declararea Independenţei, de participarea României la război şi demersurile politice care au precedat recunoaşterii condiţionate a independenţei de către Congresul de Pace de la Berlin au fost putemic marcate de acţiunile cercurilor evreieşti internaţionale pentru obţinerea de drepturi politice în favoarea coreligionarilor lor din România.

Congresul de la Berlin a condiţionat recunoaşterea Independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866, sub incidenţa căruia se afla situaţia juridică a evreilor.

Într-o convorbire cu F. de Bacourt, agent şi gerant al Consulatului general al Franţei la Bucureşti, M. Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, explica, din nou, dificultăţile de a rezolva problema evreiască în România, în acord cu vederile Occidentului: Congresul, nota omul politic român. „… impunând independenţei noastre clauza pe care o cunoaşteţi cu privire la evrei, a aruncat ţara într-o criză teribilă.

După întoarcerea de la Berlin, m-am chinuit să găsesc o soluţie satisfăcătoare pentru Puteri, care să nu fie însă o condamnare la moarte pentru sărmana noastră ţară – şi nu am găsit nimic.

Plenipotenţiarii au vorbit aşa cum se cuvine: dacă nu aş fi ministru al României, aş fi primul care aş adera la ideile pe care Excelenţa sa Domnul Watldington mi-a făcut onoarea să mi le expună înainte de a fi prezentate Congresului; ele sunt demne de o ţară liberală şi luminată cum este Franţa; însă dacă am voi să le aplicăm la noi – unde instituţiile datează de putină vreme, nu ne-am expune tuturor pericolelor şi nu am arăta, în felul acesta, că problema evreiască nu este decât imperfect cunoscută de către acei care îşi propun să o rezolve? Ne este opusă libertatea conştiinţei.

Dar evreii din Romania sunt împiedicaţi în exercitarea cultului lor? aceste pretinse persecuţii nu sunt, oare, doar plângeri imaginare? nu evreii polonezi, ruşi, austrieci sunt cei care deţin capitalurile noatre? nu ei au invadat oraşele noastre într-o asemenea manieră încât, în câteva părţi ale României – este unul de al lor la fiecare trei locuitori? Noi ar trebui să ne apărăm împotriva lor, nu ei împotriva noastră. Nu este vorba aici nici de libertatea comerţului, nici de o problemă religioasă; pentru Romania este o problemă socială. Ne este impusă o Revoluţie pentru care nu suntem pregătiţi şi nici un guvern nu ar putea să reziste în aceste condiţii”.

Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) a consacrat emanciparea evreilor (şi a celor din România) prin articolele 43 şi 44. Modificarea art. 7 din Constituţia României nu a realizat, totuşi, emanciparea generală a evreilor, ci doar o naturalizare individuală. În afara celor 888 combatanţi care au participat la Războiul din 1877-1878, între anii 1879 şi 1900, au mai primit statutul de cetăţeni un număr de 85 evrei. Câteva sute au mai primit acest statut dupa aceea.

Aşa-zisa abdicare a puterilor occidentale de la principiul emancipării generale, înscris în Tratatul de Pace, nu a fost o consecinţă a rezolvării favorabile de către statul român (în favoarea Germaniei) a „afacerii Strousberg“, prin răscumpărarea de pe piaţa germană a acţiunilor trustului falimentat. Acceptarea, în cele din urmă, a soluţiei româneşti privind naturalizarea individuală a reprezentat înţelegerea, tacită, a argumentelor româneşti, în conformitate cu care societatea nu era pregătită, încă, pentru emanciparea generală a evreilor. Dezvoltarea structurilor interne şi rezolvarea problemelor proprii, naţionale, trebuiau să o pregătească şi s-o facă posibilă.

Explicând acest raţiuni în faţa Camerei, în martie 1878, I.C. Brătianu spunea: „Europa poate pretinde de la noi, printr-o singură trăsătură de condei, ca noi să rezolvăm problema? Noi am fost încă din secolul al XIII-lea şi până azi, avangarda Europei; noi am fost bulevardul Europei contra invaziilor asiatice din acea vreme. Statele europene s-au putut dezvolta în acest timp pentru că alţii se sacrificau pentru a-i ţine la adapost (sic!).

De aceea, abia de mai ieri am putut şi noi să intrăm pe făgaşul civilizaţiei moderne… Credeţi, deci, că Europa nu va înţelege, n-a înţeles, încă, cu toate eforturile unora, că ar însemna să ne distrugă dacă ne-ar determina să acordăm naturalizare în masă israeliţilor? Care dintre puteri ar putea pretinde ca, de dragul unui principiu, noi să ne distrugem naţionalitatea? Rezolvarea problemei israelite este o operă foarte laborioasă care nu poate fi rezolvată definitiv decât cu timpul, poate că într-o jumătate de secol…”‘.

Fireşte, în dezacord, poate, cu principiile generale privind drepturile omului, aplicabile societăţilor dezvoltate din Occident, soluţia temporară oferită problemei evreieşti reliefa o stare de lucruri existentă în societatea românească a vremii. Referirile la istorie ale omului politic nu aveau drept obiectiv să victimizeze România; urmăreau să ofere un punct de sprijin istoric pentru înţelegerea unei situaţii generată de o evoluţie particulară a societăţii româneşti, de stadiul său de dezvoltare în raport cu societăţile occidentului european.

După 1878-1880, ţara devenind independentă, eliberată, în parte, de presiunea externă, atât de puternică până acum, guvernele României şi-au îngăduit o mai mare libertate de acţiune în chestiunea evreiască, pe care n-au apreciat-o a fi altceva decât o chestiune de politică internă.

Aceasta a evoluat în contextul vieţii sociale şi politice, dominat de construcţia societătii moderne româneşti în care naţiunea se pregătea să-şi desăvârşească unitatea şi eliberarea socială, să instaureze un regim de egalitate politică. În cuprinsul acestei evoluţii a fost pregătită şi s-a putut realiza şi emanciparea deplină a evreilor.

Academia Română, Secţia de Ştiinţe istorice şi Arheologice, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 69-72 via Istorii Regasite

16/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: