NICHITA STANESCU: ”PATRIA MEA ESTE LIMBA ROMANA”. VIDEO.

“Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, s-a nascut  pe  31 martie 1933 in  Ploieşti, judeţul Prahova.

Este fiul lui Nicolae Stanescu, comerciant, si al Tatianei (n. Cereaciuchin),  provenind dintr-o familie nobila ruseasca, refugiata in Romania in 1917.

 

Urmeaza scoala primara, intre anii 1940 si 1944, la Ploiesti (primele doua clase) si, dupa evacuarea orasului din cauza razboiului, la Busteni  si  in refugiu, la Valenii de Munte.Studii continuate la Liceul „Sf. Petru si Pavel” din Ploiesti (clasele gimnaziale, 1944-1948, iar cele superioare intre anii 1948 si 1952, cand liceul isi schimba numele in „I. L. Caragiale”).

Urmeaza Facultatea de Filologie la Universitatea din Bucuresti (1952-1957).Corector, intre 1957 si 1960, apoi redactor, pana in 1968, la revista Gazeta literara.

Debuteaza  cu trei poezii aproape simultan in revistele  Tribuna si Gazeta literara (martie 1957). Debut editorial cu volumul  Sensul iubirii (1960), caruia ii urmeaza: O viziune a sentimentelor (1964, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Rosu vertical (1967); in acest an i se mai tiparesc Alfa si Oul si sfera.

In 1968, ii apare volumul  Laus Ptolemaei, iar in 1969 alte doua carti, Necuvintele (premiata de Uniunea Scriitorilor) si Un pamant numit Romania. Cu volunul de eseuri Cartea de recitire (1972), obtine a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor; tot atunci ii ies de sub tipar volumul  de versuri  Belgradul in cinci prieteni (aparut mai intai la Belgrad, in 1971) si Maretia frigului.

In 1969 este numit redactor-sef adjunct la revista  Luceafarul, iar intre 1970 si 1973, indeplineste aceeasi functie la revista Romania literara.

Distins cu Premiul International „Gottfried von Herder” in 1975 (cand publica si o importanta antologie, Starea poeziei.Ultima sa perioada de creatie este ilustrata de voiumul  ”Epica Magna” (1978, distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Acad. Romane), “Operete imperfecte” (1979) si “Noduri si semne” (1982); in 1982 a publicat si culegerea de eseuri si proze poetice “Respirari” precum si “Antimetafizica”, – evocari, reflectii, poeme, dictate lui Aurelian Titu Dumitrescu.

 In anul 1980, a candidat, la propunerea Academiei Suedeze, la Premiul Nobel pentru literatura, alaturi de Odisseas Elytis, Leopold Sedar  Senghor, J L. Borges si G. Seferis (premiul a fost acordat acestuia din urma), iar in 1982 a fost distins cu premiul „Cununa de aur” la Festivalul de poezie de la Struga (Macedonia); in acelasi an i s-a editat la Pancevo, in Iugoslavia, ciclul de poeme Oase plangand, dictat prietenilor cu ocazia participarii la Festivalul de poezie de la Belgrad.

Poezia sa a fost tradusa in numeroase limbi (sarbocroata, engleza, franceza, germana, spaniola, maghiara, polona, bulgara, suedeza, rusa, ebraica, letona).

Apreciat, inca de la debut, drept poetul cel mai reprezentantiv pentru ceea ce urma sa se numeasca „generatia 60″. STANESCU este situat printre numele mari ale liricii romanesti din secolul XX.

1983 – Ascunde fata de toti semnele maladiei de care suferea  si afiseaza un optimism si o vitalitate cu care  isi uimeste chiar si medicii.

La 31 martie, împlinirea a 50 de ani a poetului este aproape o sarbatoare nationala în lumea artei si literaturii.

Continua sa apara traduceri a poeziilor sale peste hotare, în mod special în Iugoslavia unde va avea o criza foarte grava, necesitând interventia medicilor.  Se întoarce cu trenul, cu greu, la Bucuresti .

 In ziua de 13 decembrie 1983, pe la miezul noptii, are dureri ingrozitoare in zona ficatului  si este adus cu salvarea la spitalul de Urgenta unde crizele devin extrem de violente si poetul se stinge din viata la orele doua si zece minute.

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970.

Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion , un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.(Basarabia literara)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

POEZIA

 

 

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrima
ea este însusi plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit

 

 

 

NECUVINTELE

 

 

El a întins spre mine o frunză ca o mâna cu degete.
Eu am întins spre el o mâna ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El un om singur.

 

 

 

 

Interviuri cu poetul : CLICK PE LINKURILE DE JOS:

 

 

  http://www.youtube.com/watch?v=yrDuG708umQ&feature=player_embedded

  http://www.youtube.com/watch?v=mihNrkE9fN4&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=_xLjFp3vcuY&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=vDlmxVfq4WM&feature=player_embedded