CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

BASARABIA ŞI TRANSNISTRIA – RESTANŢE ALE ISTORIEI

 

  Teritorii locuite de romani

 

ROMÂNIA: VICTIMĂ ATÂT A ŢĂRILOR AGRESOARE, CÂT ŞI  A ALIAŢILOR SĂI ?!

 

 

 

 

Indiferent în ce tabără i-a plasat soarta, în cea a victorioşilor sau a învinşilor, supravieţuitorii participanţi activi la cel de-al Doilea Război Mondial merită să fie trataţi cu respect. A fost război. Erau supuşi militari…

Cinstind amintirea celor căzuţi în lupte, trebuie să cinstim şi amintirea altor victime ale agresorilor, să punem întrebări fireşti, să constatăm situaţii şi fapte incontestabile, să aflăm sfintele adevăruri camuflate de petele negre, albe şi roşii ale istoriei. În numele prezentului şi al viitorului suntem datori să căutăm şi adevărul trecutului. Unde nu există adevăr nu poate fi nici dreptate. Calea spre viitorul nostru ne-o poate lumina doar acel trecut faţă de care avem o atitudine cinstită.

În 1944, Uniunea Sovietică, cu puterea armatei, reocupa teritoriul naţional al României (Basarabia, ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei) pe care-1 anexase şi în iunie 1940, în baza Acordului secret semnat cu Germania hitleristă, prietena ei.

Tragica şi enig¬matica operaţie Iaşi-Chişinău era condusă de comandanţii trupelor sovietice într-o astfel de manieră că nenumăraţi tineri şi foarte tineri recruţi din Basarabia, uneori chiar copii, au fost mobilizaţi în Armata Sovietică, pentru ca apoi, peste câteva zile, să fie plasaţi pe linia întâi în calitate de carne de tun, aceasta fiind, fără echivoc, o crimă îngrozitoare.

Din ziua de 24 august 1944, deşi se ştia deja că România trecuse de partea Aliaţilor, întorcând armele îm potriva Germaniei hitleriste în baza Proclamaţiei Regelui Mihai I, comandantul suprem al Armatei Române, Armata Sovietică timp de peste 3 săptămâni de la acea dată a continuat să atace din spate mişeleşte trupele române, dezarmând şi transformând, nejustificat şi inexplicabil până azi, circa 166 000′ (o sută şaizeci şi şase de mii) de militari români în prizonieri, escortându-i în lagărele din U.R.S.S.

Aceste noi agresiuni ale U.R.S.S. comise faţă de România n-au fost luate în seamă sau în calcul la şedinţele de la Moscova ale reprezentanţilor Aliaţilor (S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S.) legate de întocmirea şi semnarea, la 12 septembrie, a Armistiţiului cu România, supravegheate şi de prezenţa vigilentă a faimosului V. Molotov.

Mareşalul Antonescu încă din 1942 intenţiona să scoată România din război. În acest scop iniţiase şi acţiuni diplomatice secrete concrete cu reprezentanţii Aliaţilor.

Fiind arestat în biroul regelui la 23 august 1944, el a fost predat imediat autorităţilor sovietice de ocupaţie, care l-au transportat în U.R.S.S. După 20 de luni de lungi interogatorii şi cercetări mareşalul n-a fost dus la procesul de la Nurnberg, care era în desfăşurare. Spălându-se pe mâini, sovieticii l-au predat „Tribunalului Poporului” de la Bucureşti, controlat doar de ei în zona lor de ocupaţie, şi l-au executat la 1 iunie 1946.

La pregătirea şi semnarea Tratatului de pace cu România din februarie 1947, ţările semnatare au ţinut cont doar de opinia şi interesele Uniunii R.S.S. – agresorul victorios, care împreună cu Germania hitleristă, a pregătit declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, dându-i undă verde la 19 august 1939 prin decizia Biroului Politic al CC. al P.C. (bolşevic) din Uniunea Sovietică.

Ţările semnatare au ignorat adevărul şi multitudinea de argumente incontestabile ale României, ce confirmau şi drepturile de ţară-victimă ale României – aliat de facto al Aliaţilor din 24 august 1944 până în 12 mai 1945. România, ţară-victimă a ţărilor agresoare în cel de-al Doilea Război Mondial, devenise victimă şi a Aliaţilor, şi a Păcii.

După mai bine de 50 de ani, parţial adevărul, până la urmă, a ieşit la lumină şi la Moscova. La 24 decembrie 1989, în cadrul Forului Legislativ Suprem al Uniunii R.S.S., s-a recunoscut că pro tocoalele secrete semnate de U.R.S.S. şi Germania în 1939 sunt acte internaţionale nelegitime. Această dezvăluire însemna şi o recu noaştere a faptului că decenii în şir apologeţii Uniunii Sovietice au promovat neadevărul şi nedreptatea.

Astfel se recunoştea necesitatea unei noi tratări şi reaprecieri a faptelor şi evenimentelor legate de marea crimă a sec. XX – Tratatul secret Stalin-Hitler şi consecinţele ei, în care era inclusă, ca parte componentă, şi preten¬ţia absurdă şi criminală a U.R.S.S. asupra teritoriului naţional al României – Basarabia.

Faţă de aceste probleme s-a luat atitudine şi la Conferinţa Internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” desfăşurată în iunie 1991 la Chişinău, unde participanţii la ea au condamnat în discursurile lor documentele secrete sovieto-naziste din 1939, remarcând şi consecinţele grave nelichidate până astăzi.
Aceste argumente, chiar expuse succint, ne demonstrează că problema Basarabiei a fost şi rămâne până în prezent o problemă internaţională. Soluţionarea sa echitabilă şi definitivă impune implicarea, la cel mai înalt nivel, a forţelor şi forurilor internaţionale.
Fiind organic legată de Basarabia, problema Transnistriei are şi ea un larg caracter internaţional.

 

ORIGINEA ETNICĂ A AUTOHTONILOR DIN TRANSNISTRIA

 

Adevărul despre faptul că originea etnică a locuitorilor autohtoni din Transnistria este aceiaşi, ca şi în cazul autohtonilor basarabeni, a fost utilizat în repetate rânduri de către oficialităţile Uniunii Sovietice de la Moscova şi din R.S.S. Ucrai- neană atât în perioada când urma să fie formată R.A.S.S.M, cât şi ulterior. Ambele puteri au vehiculat acest mare adevăr, urmărind scopul de a înlănţui Basarabia în sfera lor de influenţă.

Aceste două părţi de popor autohton de pe ambele maluri ale Nistrului au suportat împreună în Imperiul Rus, timp de peste un veac (anii 1791-1917), crunta asuprire imperial-colonială. Aceste părţi, supravieţuind miraculos, s-au apropiat spiritual, şi-au consolidat sentimentele reciproce de simpatie, încredere şi unitate naţională.

Dezmembrarea acestei unităţi organice, după 1917, a fost pentru românii moldoveni transnistreni o tragedie, care în acele vremuri atât de grele (revoluţie, război civil, experienţe sociale violente ale noii puteri etc.) i-a îndurerat şi i-a derutat mult, făcându-i să rătăcească chiar.

Memorabila pledoarie a ostaşului transnistrean Toma Jalbă de la acea vreme (anul 1917), plină de nelinişte şi durere, exprima şi starea de spirit, şi temerea conaţionalilor săi: „Dar eu vă întreb, fraţilor, care sunteţi moldoveni, cui ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului?…” Regretabil, dar şi după atâtea decenii şi în contextul imperativelor transnistrene actuale, această afirmaţie rămâne actuală şi azi, exprimând starea de spirit a multor români basarabeni şi transnistreni de pe ambele maluri ale Nistrului.

Disperarea de pe urma pierderii unităţii lor seculare lăsase în inimile multor români moldoveni transnistreni o nemulţumire interioară, pe care promotorii internaţionalismului proletar (o nouă formă a expansionismului rus) au exploatat-o cu prisosinţă zeci de ani în propaganda lor antiromânească, propagandă care continuă şi astăzi atât din inerţie, cât şi din relele intenţii ale unor răuvoitori din Republica Moldova, din zona Transnistriei şi Ucraina.

In această cursă au căzut prea mulţi autohtoni şi cetăţeni de alte etnii, care credeau că astfel vor putea contribui la refacerea unităţii pierdute, fără să conştientizeze că, de fapt, adevărata lor unitate e mult mai mare, mai variată şi mai bogată, că este constituită nu doar din românii moldoveni basarabeni şi transnistreni din stânga şi dreapta Nistrului, ci şi din românii moldoveni din dreapta Prutului, din românii moldoveni bucovineni, precum şi din întregul areal al românimii.

 

OPINIA MENTORILOR PRINCIPALI AI IDEOLOGIEI SOVIETICE

 

Pentru o apreciere obiectivă a evenimentelor şi fenomene lor din perioada sovietică, inclusiv procesul constituirii R.A.S.S.M. şi organizarea R.S.S.M., e firesc să examinăm succint şi punctul de vedere al principalilor protagonişti ai Puterii Sovietice şi ideologiei comuniste.
Ulterior, vom opera şi cu citate din lucrările lui Friedrich Engels, pe care, ca şi pe K. Marx, conducătorii statului sovietic îi considerau fondatori şi mentori ai ideologiei lor. În opinia lui V. Lenin, fondatorul statului sovietic, „Engels a fost cel mai strălucit om de ştiinţă şi învăţător… din întreaga lume… Engels a tratat şi explicat în spiritul concepţiei materialiste a istoriei… cele mai generale probleme ale ştiinţei şi diferite fenomene din domeniul trecutului şi al prezentului.

Din aceste lucrări ale lui Engels menţionăm: …un articol asupra politicii externe a guvernului rus (tradus în limba rusă şi publicat în numerele 1 şi 2 ale revistei Soţial-Democrat) …atât Marx cât şi Engels vedeau limpede că revoluţia politică din Rusia va avea o uriaşă însemnătate şi pentru mişcarea… din Europa occidentală. Rusia autocrată a fost întotdeauna un bastion al întregii reacţiuni europene…

Numai o Rusie liberă, care nu va avea nevoie nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, germani şi alte popoare mici, nici să asmuţă în permanenţă Franţa şi Germania una împotriva celeilalte, va permite Europei contemporane să respire uşurată de povara pregătirilor de război, va contribui la slăbirea tuturor elementelor reacţionare din Europa…”.

Deşi F. Engels a fost atât de înălţat de apologeţii comunismului sovietic, aceştia, ca succesori ai Rusiei autocrate, în atitudinea lor faţă de alte popoare, prea puţin au ţinut cont de îndrumările mentorului lor ideologic, promovând în fond aceeaşi politică şovinistă, doar că prin alte pârghii.
F. Engels şi K. Marx au acordat o atenţie deosebită şi problemelor principatelor româneşti, Moldova şi Valahia, fiind indisolubil legate de mişcarea europeană de eliberare a popoarelor oprimate.

În perioada premergătoare anexării Transnistriei şi Basarabiei de către Imperiul Rus, au avut loc evenimente de importanţă, care, reamintindu-ni-le, ne ajută să înţelegem şi să apreciem obiectiv actele încorporării Transnistriei şi a Basarabiei în Imperiul Rus.
Referitor la această perioadă F. Engels scria:

„Rusia, fără îndoială, e ţara care tinde spre cuceriri şi ea a fost astfel pe parcursul unui secol întreg, până când marea mişcare din anul 1789 a provocat cumplitul ei adversar, plin de puternice forţe vitale.

Avem în vedere revoluţia europeană, forţa explozivă a ideilor democratice şi tendinţele înnăscute ale omului spre libertate, începând cu această perioadă, pe continentul european există, de fapt, numai două forţe: pe de o parte, Rusia şi absolutismul, pe de alta – revoluţia şi democraţia” (aici şi în continuare traducerile din limba rusă aparţin autorului).

E de subliniat faptul că atât până la 1791, cât şi până în 1812, când Imperiul Rus anexase Transnistria, ulterior şi Basarabia, acelaşi imperiu se dovedea a fi unul dintre cei mai mari agresori de pe continentul european.

Acest fapt îl îngrijora mult pe Engels: „…dacă Rusia va cuceri Turcia, forţele ei aproape că se vor dubla şi ea va deveni mai puternică decât tot restul Europei luat împreună.

O astfel de întorsătură a evenimentelor ar fi o nenorocire de nedescris… curmarea planurilor anexioniste ale Rusiei în cazul unei eventuale destrămări a Imperiului Otoman e o cauză de însemnătate enormă”.

Din afirmaţia lui F. Engels reiese că anexarea Transnistriei şi a Basarabiei de către Imperiul Ţarist au fost acte reacţionare, care au dus şi mai mult la întărirea forţelor ce se opuneau mişcării democratice de eliberare naţională în Europa.

K. Marx, fiind şi el categoric împotriva lărgirii teritoriale a Imperiul Rus, îngrijorat de soarta popoarelor din Imperiul Otoman, deci şi a românilor moldoveni, invocă şi următoarea declaraţie a unui ziar popular al timpului:

„Oricare ar fi destinele finale ale Imperiului Otoman, sau, mai bine zis, ale acelei puteri musulmane care a cârmuit acest imperiu pe parcursul a patru secole, opinia tuturor partidelor, atât în Anglia, cât şi în Europa, se reduce la una, şi anume la aceea că progresul treptat al populaţiei creştine băştinaşe, pe calea civilizaţiei şi guvernării independente, corespunde intereselor lumii întregi şi în niciun caz să nu se admită ca aceste popoare să nimerească sub jugul Rusiei, astfel extinzând şi mai mult giganticele ei posesiuni”.

Afirma deci şi K. Marx că în interesul lumii întregi era ca popoarele creştine din Imperiul Otoman, inclusiv românii moldoveni, să se dezvolte independent în direcţia civilizaţiei şi autoguvernării statale şi să nu se ajungă la schimbarea unui jug greu cu altul şi mai greu, şi mai reacţionar.

VASILE D. CIUBUC

15/04/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Un comentariu

CINE SUNT AROMÂNII ?

 

Aromani in port popular  

 

 

Fireste ca sunt romani, o spune chiar numele lor, cu un a protetic, o caracteristica a acestui dialect, evident romanesc. Ei rostesc cu un asemenea inaintea cuvintelor ce incep cu anume consoane (r, l, s, f…), precum si cu vocala uaros, alas, asparg, afiresc, aumbra, agru (ogor – «ager, agrum» in lat.) etc.

Probabil pentru o pronuntie mai eufonica si mai comoda, sprijinita pe aceasta vocala-respiro.

Zici mai usor aspun, decat spun,aros, aumbra, etc., decat abrupt: rosuumbra. Aceasta caracteristica fonetica a determinat si numele lor dearomani armani, desi cei mai numerosi dintre ei, farserotii din Albania si Grecia de nord – etnonim probabil de la Farsala, din Tesalia/ Grecia, unde traiesc si azi multi aromani, locul unde in anul 48 i.H. Cezar l-a invins pe Pompei –, acestia, deci, farserotii isi zic pur si simplu, ramañi, adica romani.

Gustav Weigand a oficializat oarecum etnonimul aroman insa, dupa ce a tiparit la Leipzig, in 1895, un studiu amplu, fundamental, in doua volume, Die Aromunen/ ”Aromanii”.

 Eminescu, insa, in numeroase articole din Timpul, le-a zis numaimacedoromani, desi aromanii nu traiesc numai in Macedonia ci si in Epir, Tesalia, Bulgaria etc.

Marele poet a vrut, se vede, sa evite confuzia armani-armeni. Iar Dimitrie Bolintineanu i-a numit simplu, romani, in cea dintai carte romaneasca ce le era consacrata lor, in 1858, Calatorie la Romanii din Macedonia.

 Si chiar este un miracol ca isi zic asa, dupa o despartire de 14 secole de romanitatea nord-dunareana din veacul al VII-lea, cand sub fluviu s-au asezat bulgarii si slavii de miazazi.

Un miracol ca vorbesc si acum o limba ce nu e nici italiana, nici franceza, spaniola, portugheza, ci limba romana, fireste ca locala, la sute de km de trunchiul dacoroman din fosta Dacie, Romania de azi, care i-a si adoptat moral, ajutandu-i sa se mentina ca romani inca de pe vremea lui Bolintineanu si a pasoptistilor nostri, Ion Ghica, Christian Tell, Nicolae Balcescu etc.

Ce limba vorbesc aromânii?

 

Un aroman, chiar din locurile lor de bastina din Balcani, va raspunde la aceasta intrebare: Noi, armânlai/ ramâñilai zburim limba armâneasca/ramâneasca! 

Din aceasta propozitie doar vocabula “zburim” (“vorbim”, de la sl. suboru, ramas in dacoromâna doar in sobor (adunare, consfatuire sinodala) n-ar fi inteleasa in România:Noi aromânii/ românii vorbim limba aromâneasca/ româneasca.

 Prof. univ. dr. Matilda Caragiu Marioteanu, membru coresponent al Academiei Române scrie in acest sens: “Limba aromânilor este aromâna”, in sensul ca limba lor este dialectul lor local, pe care ei il folosesc spre a comunica intre dansii, deci in chip de limba.

 De altfel, dialectele pot fi privite si ca limbi, cum si fac adesea lingvistii, orice dialect putand deveni limba in anumite conditii (vezi, dialectul slavo-macedonean/ bulgar, devenit limba macedoneana de expresie bulgaro-slava in Macedonia, Skoplje); sau putând disparea, topit in limbile majoritare inconjuratoare.

Apropos de acest sentiment al vorbitorilor unui dialect, considerat de acestia drept limba, marele nostru filolog Eugeniu Coseriu, de la Universitatea din Tübingen, face urmatoarele consideratii.

El spune, intr-un interviu acordat lingvistului Nicolae Saramandu, ca vorbitorii unui dialect (cazul graiurilor aromâne din Balcani), atunci cand nu stiu ca limba lor se vorbeste si in alte regiuni, ca exista deci si alte varietati ale graiului lor local, si-l numesc pur si simplu limba.

Deci nu langue, nici lingualengua ci limba, ca la nord de Dunare.

Atunci de unde aceasta confuzie la unii aromani, ba chiar dihònie, cum i-a zis cineva, cu privire la graiul lor:limba sau dialect, si la apartenenta lor etnica: sunt romani sau un alt popor neolatin?

Si de ce era nevoie sa li se ofere din afara pana si un alt alfabet, de la Freiburg din Germania, dupa care Saguna se scrie “Shaguna” iar aromanii trebuie sa se scrie “armânjilji”, si… “njic”? in loc de armâñilai, si ñic (aromânii si mic).

Ceea ce i-a inveninat si i-a invrajbit pe unii dintre dânsii !

 

 

[Andrei+Saguna.jpg] 

Mitropolitul Andrei Saguna, un aromân care si-a  legat viata de cea  a  românilor  ardeleni.

 

Raspunsul la aceste intrebari tine de informatia subiectilor, mai precis de lipsa lor de informatie sau de intentia politica a acestora, declarata sau nu.

Sa le luam pe rand. Masa aromânilor, ba chiar a daco-romanilor din Tara, neinformata in ultimele 5-6 decenii cu privire la romanii de dincolo de hotarele actuale ale României, fiindca in anii dictaturii comuniste nu s-a intreprins mai nimic in acest sens, ba se vorbea despre acesti români aproape conspirativ, bineinteles ca se stie prea putin despre ei, iar adesea mai nimic corect.

Cu atat mai mult continua sa nu cunoasca esentialul despre ei insisi o buna parte dintre aromani, lipsiti in acest lung rastimp, de scolile lor românesti, deschise pentru ei in Balcani incepand din 1864, inchise insa brutal de comunistii instalati la putere la Bucuresti dupa 1944, odata cu transformarea României intr-un fel de pasalac turcesc sau gubernie ruso-sovietica.

Iar fara scoli romanesti de mai bine de o jumatate de secol, acesti frati ai nostri au putut crede, mai cred si azi dintre ei ca nu sunt români, de vreme ce România i-a uitat atata amar de ani, probabil nemaisocotindu-i români!

Unii, cu care m-am tot intalnit in Albania, in Macedonia, Bulgaria mi-au vorbit in acest sens, cu indurerare: “Atunci ai cui suntem noi…? Ca greci nu suntem, nici albanezi, slavi…, chiar suntem orfani de tot?”

 Si, de aici pana la ideea tot mai inradacinata ca ei, aromânii, nu sunt romani, n-a mai fost decat un pas.

Desigur, e vorba de categoria de oameni neinformati, carora de generatii, scoala in limbile statelor balcanice le-a tot spalat creierul !

Ca sa nu mai vorbim de greci, dupa care aromânii (“kuto-vlahii”) ar fi de fapt… greci romanizati pe vremea ocupatiei romane.

Asa a scris intr-un studiu al sau, Ce sunt Cuto-vlahii?, publicat la Atena, un academician grec, Antoniou Keramopulos, in 1939, fara a rosi !

Ceea ce e chiar ridicol, fiindca tocmai romanii au fost adesea grecizati: Megalo-Ellada (Grecia Mare) a inflorit in Italia de sud, deci chiar dincolo de Grecia propriu-zisa…).

Dar macar Keramopulos (combatut zdrobitor de Th. Capidan si nu numai de el), servea, fie si necinstit, politica sovina a statului grec.

Pe cine sevesc insa keramopoliotii, aromâni de astazi, oameni cu carte, totusi… dar cu interese egoiste, personale?

Din pacate, acest curent – ca aromânii ar fi un popor neolatin diferit de daco-romani, absolut caraghios – in raspar cu istoria si filologia romana si straina, este sustinut in deceniul din urma tot mai mult de nu putini asemenea “fundamentalisti” aromâni ce au facut studii in limba româna, chiar studii universitare!

Din generatia vârstnica, instruiti in scolile românesti din tarile balcanice, unde, cum spun fosti elevi ai acestora, se ajunsese la o adevarata efervescenta româneasca in toate privintele, cu sentimentul ca acolo, in Grecia, Albania, Macedonia se traia ca intr-o alta Românie pana in primul razboi mondial.

Numai ei, “fundamentalistii” vizati, se vor un alt popor in Balcani, ba chiar si aici in Tara, unde s-ar dori o… “minoritate”, ca toate minoritatile!

Oare, sa nu stie acestia din urma ca sunt romani? Ca oameni cu studii inalte, sa nu fi auzit ei macar de George Murnu, inegalabilul traducator al lui Homer in limba româna, dar si istoric al aromânilor?

Sau de marele lingvist Th. Capidan, elev al lui Gustav Weigand, de Pericle Papahagi, Tache Papahagi… si A. Philippide, Ovid Densusianu, Al. Rosetti, iar dintre istorici, de marele Nicolae Iorga, dupa tata el insusi originar din Sudul românesc, D. Onciul, Alexandru Xenopol etc. etc., tot nume ilustre de savanti.

Sau de atatia mari invatati straini, care au scris elocvent despre unitatea de limba si de neam a tuturor românilor, inclusiv aromânii !

Printre care J. Kopitar, F. Lenormant, Wace-Thompson, Victor Bérard, Ami Boué, E.M. Cousinéry, I. Cvijici, C. Jirecek, G.Hahn, L. Heuzey, William Martin-Leake, Emil Picot, Leo Spitzer si W. Thomascheck si C. Recatas, St. Romanski, Dusan Popovici, Johann Thunmann, pana la Max Demeter Peyfuss din zilele noastre.

Care i-au socotit, fireste, români pe aromâni. Pana si vechii cronicari bizantini au mentionat in scrierile lor ca vlahii din Grecia vorbeau aceeasi limba cu valahii de peste Dunare. Deci, stupida “interpretare” a originii si limbii aromânilor nu este decat un discurs politic, ce foloseste oricui, numai aromânilor, poporului român nu!

Dincolo de studiile acestor nume prestigioase, peste care nu se poate trece fara a cadea in ridicol sustinand teorii aberante, ramâne argumentul nu mai putin convingator al limbii insesi pe care o vorbesc aromânii.

 

 

Limba esential româneasca din unghi gramatical, ca si al fondului principal de cuvinte, pe buna dreptate subliniat de B.P. Hasdeu.

In acest sens, Th. Capidan analizeaza la un moment dat, in Macedoromânii, p. 172, carte aparuta in 1942, un cantec popular si stabileste ca aproape toate cuvintele lui sunt identice cu cele din limba româna:

Citez in privinta aceasta – subliniaza marele lingvist – cateva versuri populare dintr-o carte franceza, publicata de C. Récatas, «Floara»Floara galbinioara,/ Diminda-a tutulor,/ Dimanda-a featelor/ Se ina se-ñi me alumba/ Dumineca dimneata/ si luni de catra seara;/ Cu roaua se-ñi me-aduna/ s-pre avra se-ñi-me poarta;/ Pre iapa nefitata,/ Pre feata nemartata,/ Pre gione nensuratu,/ s-pre cale necalcata”.

 Iar Matilda Caragiu Marioteanu la randul sau, analizand “Dimandarea Parinteasca” (poemul lui Costa Belimace, ajuns faimos printre aromâni) de asemenea lexical, observa acelasi lucru: ca nu e nevoie de nici o transpunere, pentru a intelege textul, aproape identic românesc: “Blastem mare se-aiba-n casa,/ Cari di limba lui se-alasa…” si: “Cari si-lasa limba lui,/ S-lu-arda para focului…” etc. intre dialectele sasesc si svabesc si limba germana standard, distanta este mult mai marcata, si totusi nimanui nu-i trece prin minte sa vada in sasi si svabi altceva decat germani si nu alt popor!

Aromânii, prin urmare, sunt români si vorbesc un dialect românesc.

Dincolo de acest adevar nu exista decat discursuri politice de neluat in seama, sau nestiinta, confuzie regretabila din lipsa de informare stiintifica, in cel mai bun caz.

 

 

Hristu Candroveanu

 

 

 PENTRU VIDEO, CLICK PE LINKUL DE JOS:

15/04/2013 Posted by | AROMANII DIN BALCANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: