CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DESPRE SCRISOAREA LUI NEACȘU DIN CÂMPULUNG – CEL MAI VECHI DOCUMENT CUNOSCUT SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ SI DESPRE CODICELE DE LA IEUD

 

 

 

 

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), cel mai vechi document păstrat în limba română.

 

 

 

 

La Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, a fost redactat in anul 1521   primul document scris,  din câte sunt cunoscute până astăzi in limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel).

 Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.

Limba  romana din document, spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exempluCartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză – texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp – limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi.

 Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul expresiei.

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%.

Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine.

 Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.

 

 

Descoperirea scrisorii

 


Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de către arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner în 1894 si  studiata de neobositul nostru istoric Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului.

 

 

Semnificaţia documentului 

 

 

Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti.

Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!).

Starea aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte. Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: “Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.”

Însă, în oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul glorios şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre ( Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pg.62-65.)

 

 

Textul scrisorii

 

 

 ”Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo   zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole.  (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).

 I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

 I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

  I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

  I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

  I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

 I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

 I bog te veselit. Amin.”(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)”

 

 

 

Expeditorul scrisorii :  Neacşu Lupu din Câmpulung

 

 

 

Autorul scrisorii a fost  Neacşu Lupu din Câmpulung este cunoscut  încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menţionează ca având un proces de datorii cu negustorii braşoveni.

Se pare că el însuşi făcea negoţ cu mărfuri turceşti şi avea oameni (printre alţii chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească şi de aici în oraşele din Transilvania.

Aşa s-ar explica legatura lui cu junele Braşovului care şi-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turceşti.

 

 

 

Destinatarul era  Hans Benkner, judele  cetăţii Braşovului

 

 

 

Despre Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr – în funcţie de pronunţiile română, germană sau maghiară ale acestui nume – ştim că era judeţul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetăţii Braşovului.

Documentele arată că ocupa această funcţie şi în 1511, dar şi multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacşu din Câmpulung, în 1545 şi în 1559. (Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai Braşovului cu acest nume, tată şi fiu, ştiut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetăţii se moştenea).

La 1559 il sprijinea pe diaconul Coresipentru  tipărirea lucrarii ” Întrebarea creştinească”,o traducere a Catehismului lutheran.

Împreună cu alţi doi fruntaşi ai comunităţii săseşti, Fuchs şi Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator şi cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Braşov o “moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc.

Ştia bine româneşte şi încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbraţişarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848).

În acest sens Coresi îl şi pomeneşte în predoslovia Evangheliarului de la 1560.

 

 

Repere cronologice:

 

 

După moartea lui Vlăduţ a fost înscăunat pe tronul Ţării Româneşti Neagoe, fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu. Ocupând înalta demnitate, care, după datină, revenea descendenţilor lui Basarab I, Neagoe, ca să poată fi recunoscut de ţară ca domn al ei, şi-a creat, având în vedere anumite legături dintre Craioveşti şi familia domnească, o genealogie de natură să-i legitimeze ocuparea tronului.

În actele emise de cancelaria sa, el s-a dat drept fiu al lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) şi şi-a luat numele de Basarab, nume ce evoca el însuşi descendenţa din Basarab, „întemeietorul” ţării.

După Neagoe, urmaşii din familia sa, urmaşii boierilor Craioveşti, şi-au zis Basarabi, nume care a devenit patronimic pentru noua casă domnească.

 

 

Soliman Magnificul

 

 

 

 

206px-EmperorSuleiman

 

 

 

Împăratul despre care Scrisoarea informează că “au eşit den Sofiia”, nu era altul decât sultanul  Soliman Magnificul, supranumit şi Legislatorul.

A fost considerat  cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile si sub domnia lui imperiul a atins culmea puterii militare şi politice.

În vremea aceea, turcii  pregăteau marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârşit după cinci ani, în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs, in urma careia Ungaria avea sa dispara ca stat pentru mai mult de un secol.

Judele Hans Benkner obişnuia să pună să i se ţină un jurnal de campanie foarte amănunţit.

Graţie acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacşu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieşirea armatelor sale din Sofia.

Dealtminteri privind pregătirile lui Soliman şi ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeaşi vreme, în latineşte, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei şi Poloniei, ca şi vasalilor săi din Transilvania.

 

 

 

Mehamet-beg

 

 

 

 

 

Nicopol_final_battle_1398

 

 

Mehamet-beg, “lotrul”, era Sângeacul Nicopolei, cunoscut şi sub numele de Mehmet fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului.

 

 

 

cetatea-nicopole-in-istoria-romanilor-18456491

 

Cetatea Nicopole

 

 

 

În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Româneşti pe Mihnea zis “cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administraţia turcească, cu paşale şi subpaşale, numiţi să guverneze oraşele şi satele ţării etc.

 

 

 

Neagoe Basarab

 

 

 

Neagoe Basarab

 

 

“Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Româneşti în 1512 şi avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim.

 

 

 

Limba

 

 

Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, – texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp – , limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi.

Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă.

Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul expresiei.

Slavonismul “I pak” ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură.

Această concluzie duce şi adaosul din atributiva: “că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta”.

Formula “I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul.

Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcţia în dativ “dau ştire domniei tale”, ori prin expresia la persoana  I şi a III-a “cum am auzit eu”, “au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, “cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”.

Orală, garantând autenticitatea ştirilor, este şi expresia parantetică “şi aimintrea nu e”.

 

 

 

bistrita

 

 

 

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine.

Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%.

Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine.

Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.

 

 

 

EuropaMare

Harta Europei in sec al XVI-lea

 

 

 

Slavonismul “I pak” ( =şi, şi iarăşi, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceaşi natură. Această concluzie duce şi adaosul din atributiva: “că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta”. Formula “I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar şi, în lipsa regulilor şi semnelor de punctuaţie, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele şapte fraze care compun textul.

Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcţia în dativ “dau ştire domniei tale”, ori prin expresia la pers. I şi a III-a “cum am auzit eu”, “au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, “cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”. Orală, garantând autenticitatea ştirilor, este şi expresia parantetică “şi aimintrea nu e”.

Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înţelesurile celor două cuvinte slavoneşti, textul prezintă totuşi câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eşit, se-au dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câştig) are aici înţelesul de lucrare, faptă, acţiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare:

“Aimintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi”); aimintrea forma veche şi populară a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem ; corăbii păstrează pe a, ceea ce în sec. XVI nu era extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa e notat cu o, probabil numai un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meşter(i),megiiaş(i), forme scriptice populare mult frecvente şi astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât neşte, iar în cel de al doilea prin verbul sînt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic şi popular deasemeni, are loc şi în cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil şi un fapt de grafie; articolul proclitic la genitiv-dativ de, în loc de de la, de boiari”, de genere-miiu”; notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de fapt pronunţat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu: “genere-miiu”, mai marele-miu”; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului de loc unde, existentă şi azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io; strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară cu “Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru”, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu păstrarea lui e: “se-au dus”; pre în loc de pe: “pre Dunăre în sus” etc.

 

 

 

 

„Codicele de la Ieud”

 

 

 

La Ieud, in Maramures, a fost descoperit „Codicele de la Ieud”, considerat de unii specialisti cea mai veche carte religioasă românească, care datează din 1364.

În august 1921, cu ocazia Adunării Generale a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, desfăşurată la Sighetu Marmaţiei, preotul Artemie Anderco din Ieud, judeţul Maramureş, a adus pentru expoziţia organizată cu acel prilej un volum afumat, descoperit printre cărţile şi manuscrisele adăpostite în podul şi turnul Bisericii Balcului din localitate.

Andrei Bârseanu, preşedintele ASTREI, intuind valoarea documentului, l-a adus la Academia Română din Bucureşti, al cărei vicepreşedinte era, unde l-a prezentat în şedinţa din 11 noiembrie 1921 sub numele de „Codicele de la Ieud”.

Patru ani mai târziu, academicianul Ioan Bianu a publicat din el, în facsimile, scrierile „Manuscrisului de la Ieud”, corpus ce face parte din volumul masiv ce cuprinde mai multe texte.

Galerie de imagini - Ieud, Maramures

 

„Manuscrisul de la Ieud” este o carte cu trei scrieri: „Legenda Sfintei Duminici”, „Învăţătură la Paşti” şi „Învăţătură la cuminecătură”, scrise în limbile slavonă şi română.

Pe prima pagină a „Legendei Sfintei Duminici” apare anul 6900 (adică 1391-1392), dată în jurul căreia se centrează în principal, şi astăzi, disputa referitoare la datarea celebrului manuscris.

Exemplarul original se află astăzi la Biblioteca Academiei Române.

 Are pe prima pagină anul 6900, pe care unii cercetători l-au descifrat ca fiind 1391-1392.

Considerat cel mai vechi text scris cu litere chirilice, dar în limba română, manuscrisul cuprinde Legenda Duminecii şi două omilii legate de Joia şi Duminica Paştilor şi este păstrat de Biblioteca Academiei Române.

Există ipoteze contradictorii în privinţa datării acestui document, dar fără argumente ştiinţifice.

Astfel, Ioan Bianu l-a datat în anii 1560-1580, informație preluată și de „Istoria Literaturii Române”, editată de către Academia Română. Alexandru Rosetti și Petre P. Panaitescu, prudenți și preciși, l-au atribuit, corect, secolului XVII.

Apoi, Mirela Teodorescu și Ion Gheţie au scos prima și până acum singura carte dedicată acestui Codice, intitulată „Manuscrisul de la Ieud”(Editura Academiei RSR, București, 1977).

Ei au datat hârtia pe care a fost copiat manuscrisul, ca fiind produsă în anii 1621-1626, la moara poloneză de la Mniszek.

Alții, precum Aurel Socolan, au extins datarea hârtiei în intervalul maxim 1610-1640.

În cazul că s-ar confirma că data redactării codicelui este 1391, Scrisoarea lui Neacşu, din 1521, nu ar mai fi cel mai vechi text în limba română, cunoscut până în prezent.

Un alt document medieval în limba română, de mare importanţă, este „Manuscrisul de la Ieud”, descoperit de către Andrei Bârseanu în 1921, în podul bisericii vechi.

Tot aici a funcţionat şi prima şcoală românească.

Surse :   http://www.kosson.ro/;  istorie-pe-scurt.ro; http://www.cimec.ro/Istorie/Unire/studenti.htm

28/03/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 13 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: