CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

POVESTEA UNIRII MARAMUREŞULUI CU ŢARA


Fișier:MM Relief03.jpg

Zona geografică a Maramureşului  (Wikipedia)

Cum s-a unit Maramureşul cu ţara

Vechi leagan de cultura si civilizatie româneasca, tara Maramureşului, locul de bastina al voievozilor Dragos si Bogdan, este cuprinsa între muntii vulcanici din grupa nordica a lantului Carpatic (Tibleş, Gutâi, Oaş), masivul Rodnei si Muntii Maramureşului.

Potrivit unor informații istorice, Maramureșul este atestat documentar în anul 1199, când se consemnează desfășurarea unei vânători în pădurile Maramureșului la care participa și regele maghiar Emeric.

Numele  de „Țara Maramureșului“ este întâlnit pentru prima dată într-un document din 1299, iar județul Maramureș a fost constituit în 1968 ,odată cu revenirea la formula inițială a județelor.

Maramureșul a jucat un rol important în ansamblul istoriei românești și nu numai. Constituit din o parte a fostelor „țări”ale Maramureșului, Chioarului, Lăpușului și Codrului, actualul județ Maramureș are o istorie străveche, așa cum au dovedit-o cercetările arheologice care au scos la iveală urme ale prezenței omului pe aceste meleaguri încă din paleolitic, existența umană fiind evidențiată pe parcursul tuturor perioadelor istorice.

Din punct de vedere al organizării politico-administrative, Maramuresul a cuprins o serie de cnezate și voievodate românești (cnezatul Cuhea al Bogdăneștilor, cnezatul Mara, cel al Cosăului etc), a căror evoluție a fost întreruptă de cucerirea maghiară, rezistența în fața acestei ofensive fiind atestată documentar cel mai sugestiv în cazul lui Bogdan de Cuhea, numit în documentele maghiare ale anilor 1342-1343 „fost voievod” și „infidel”.

De altfel, același Bogdan trece munții în anul 1359 și contribuie la formarea statului medieval Moldova, având, de atunci, un loc aparte în tradiția istorică românească. „Țara Maramureșului”, termen întâlnit pentru prima dată într-un document din anul 1299, se remarcă după cucerirea maghiară și introducerea instituțiilor medievale specifice, inclusiv a comitatului, prin continuarea existenței unei autonomii locale în care rolul nobilimii românești, inclusiv în planul spiritualității, este bine documentat.

De unde vine denumirea de „Maramureș“?

Una din teoriile plauzibile este că denumirea județului nostrum se trage de la numele a două râuri importante: Mara și Mureș. Cu toate acestea, această variantă a fost combătută de-a lungul anilor de diferiți istorici care au arătat că distanța dintre cele două râuri este mult prea mare pentru ca această teorie să fie luată în calcul.

O altă teorie vizată de istorici cu privire la numele de Maramureș se leagă de: Mara + murus (zid de piatră). Potrivit acestei variante, numele ținutului ar fi fost dat de cei care veneau dinspre sud, ca fiind “țara străbătută de râul Mara și înconjurată, ca o cetate, de pereți (murus) de piatră (munti)”, adică Maramurus. “Mur” (“mururi”), cu sensul de “temelia casei” sau “zidul de sub casă”, a fost atestat în Berbești și Săpânța în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

O teorie propusă de Mihaly de Apșa este cea pornită de la cuvântul: Marmură, Marmure > mar(a)mure. Această variantă provine de la derivarea din cuvântul “marmure”, cu un “a” intercalat, precum în cazul “arma” > “aramă”. Argumentul constă în existenta unor cariere de marmură la Borsa, Săcel, Repedea etc.

O altă interpretare interesantă este dată de unguri, care încearcă să derive numele din cuvântul unguresc: „mar ma rossz“(azi e rău), iar evreii din cuvântul ebraic: „marmaraiș“, forma superlativă a adjectivului mar-amar.

Pe lângă aceste variante au mai fost prezenentate cel puțin alte zece teorii a denumirii județului Maramureș, însă nici până în momentul de față nu s-a stabilit cu exactitate proveniența acestei denumiri.

Cu o suprafata de aproape 10 000 km2.,Tara Maramureşului reprezinta una din cele mai mari depresiuni intracarpatice.

Abordarea problemei Maramureşului istoric, în noul context creat de reorganizarea lumii dupa primul razboi mondial, in urma Conferintei de Pace de la Paris, a adus în atentia opiniei publice românesti o serie de realitati pâna atunci neglijate sau necunoscute.

Punerea în discutie a frontierei de nord-vest a României,a impus elaborarea unor ample memorii de catre autoritatile locale din Maramureş,menite sa aduca la cunostinta pozitia acestora în ceea ce priveste trasarea noilor granite.

Prin Tratatul de Alianta încheiat la 4/17 august 1916 la Bucureşti, între România si Marea Britanie, Franta, Rusia si Italia,în conformitate cu articolul 4 din tratat, frontiera nord-vestica a tarii se fixa pe talvegul Tisei, astfel încât,în componenta statului român intra doar o treime din vechiul comitat Maramureş.

La baza acestei decizii politice se pare ca au stat argumente de ordin etnic, datele statistice de la momentul respectiv indicând preponderenta elementului rutean în defavoarea celui românesc în Maramureşul de la nord de Tisa, dar mai ales necunoasterea sau omiterea realitatilor de ordin istoric, economic etc., specifice tarii Maramureşului.

Iar caracterul secret al tratatului, prevazut prin articolul 7, a împiedicat opinia publica sa ia cunostinta imediat, de respectiva prevedere.  

 

Telegrame catre Bratianu



Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, stipula chiar din articolul 1 ca:

“Adunarea Nationala a tuturor românilor din Transilvania, Banat si tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor îndreptatiti la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, decreteaza unirea acelor români si a tuturor teritoriilor locuite de dânsii cu România”.

La baza respectivei prevederi se afla principiul nationalitatilor, respectiv dreptul natiunilor de a-si decide singure soarta.

[maramures_traditie+si+familie.jpg]

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: “Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, astfel incat România sa cuprinda între hotarele ei si Maramureşului românesc de peste Tisa.

La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia “pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: “Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris.

Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Mişu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916.

Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea “tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric.

Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul locuit de rutenii din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international s-a complicat prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor), a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia.

Actiunea a obligat armata româna sa contraatace. Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris:

“La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; “Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”.

Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

Imposibilitatea armatei cehe de a face fata ofensivei maghiare si propunerea facuta României de a ocupa Rutenia si partea de miazazi a Galitiei, pentru a asigura legatura între armata polona si cea româna, coroborate cu dorinta de a bloca orice comunicare directa între ucraineni si rusii bolsevici, a determinat depasirea Tisei si ocuparea întregii zone subcarpatice, inclusiv a Maramuresului de la nord de Tisa.

Memorii

La 3 august 1919 însa, se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: “de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galitiei si Cehoslovaciei, o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa, la nord de confluentul acestuia râul Vişeu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”.

 Recunoaşterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: “Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România, a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international.

Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramureşului.

Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramureş prezenta în mod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa.

El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric:

“Judetul Maramureş  întreg, este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile ruteneşti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”;

“Maramureşul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramureş, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu “nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramureşului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeaşi perioada, Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramureşului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând pe frontiera care începea la Vst de Teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

  Manastirea Barsana

Manastirea Barsana

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida -Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac.

 In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramureş, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti, dovedind caracterul românesc al Maramureşului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu.

Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

“Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române.

Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

Pe baza istorica am avea dreptul sa pretindem mai mult decât s-a stabilit prin linia de demarcatiune.

Provincia numita Maramureş este ´Leaganul Neamului Românesc, unde poporul român a trait mai multe veacuri sub voievozi independenti si cuprindea în sine aproape tot teritoriul locuit azi de ruteni atât în Maramures, cât si în comitatele vecine: Bereg si Ung.

 Chiar si ungurii, inamicii nostri cei mai neîmpacati, recunosc acest fapt istoric. In memoriul lor Chestia Ruteana înaintat Conferintei de Pace ei recunosc ca cei dintâi locuitori ai Maramureşului au fost românii.

De asemenea si istoricii rusi recunosc acest fapt……De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri.

Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…    …Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”  

 

Posibilitatea fructificata

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

“Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca “spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramureşului”.

Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România.

 La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata. In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu.

Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

https://i0.wp.com/www.tocpress.info/wp-content/uploads/2013/01/harta_maramuresului_1919.jpg

 

Harta Maramuesului la 1919 (coperta cărții “Dezmembrarea Maramureșului istoric“)

In ceea ce priveşte Maramureşul istoric de peste Tisa,  în 1919 guvernul Vaitoianu a făcut demersuri în urma cărora România urma să primească această străveche provincie românească.

Au urmat trei luni de guvernare ale lui Vaida Voievod, iar Cehoslovacia acceptase cedarea întregului Maramureş, însă dupa căderea guvernului Vaida, cehoslovacii au refuzat semnarea acordului, deoarece delegaţia română nu avea împuternicirea noului guvern condus de Averescu, care ordonase armatei române să se retragă la sud de Tisa. 

Iata o dovadă de şansă istorică ratată de conducătorii Statului Român !

De menţionat că la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat şi delegaţi ai localităţilor româneşti din Maramureşul de peste Tisa.

Când s-a proclamat Trăiască România Mare de la Nistru pân’ la Tisa, maramureşenii au insistat să se revină şi de la tribună s-a strigat Trăiască România Mare de la Nistru până dincolo de Tisa !

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anuntata la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române.

Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui.

 Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), se reconfirma pe plan international apartenenta Maramureşului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

de Cristina Tineghe, Ana-Felicia Diaconu

Surse: Magazin istoric, Adevarul.ro; Wikipedia.ro

Scurt istoric

Comitatul Maramureș era situat în Munții Carpați, pe ambele maluri ale râului Tisa (Tisza), avand  in 1910 o  suprafața  de 9.716 km², care includea  suprafețele de apă.

Comitatul Maramureș a fost înființat în anul 1876, când structura administrativă a Regatului Ungariei a fost schimbată. În 1920, prin Tratatul de la Trianon, teritoriul comitatului Maramureș a fost împărțit între România și Cehoslovacia.

Partea de nord a teritoriului său a intrat în componența noului stat Cehoslovacia, iar partea de sud (incluzând Sighetul), a revenit României.

În timpul celui de-al doilea război mondial, partea cehoslovacă a fost ocupată de Ungaria prin Primul arbitraj de la Viena (1938). Comitatul Maramureș a fost reînființat cu capitala la Hust.

În perioada 1940-1944, partea românească a fostului comitat a fost ocupată și ea de Ungaria, în urma Dictatului de la Viena. Astfel, întregul teritoriu al vechiului comitat a ajuns din nou sub stăpânire ungurească.

După război, fosta parte cehoslovacă a comitatului a fost inclusă în Regiunea Transcarpatia a RSS Ucrainene (din cadrul URSS). După destrămarea Uniunii Sovietice  în 1991, acest teritoriu a devenit parte componentă a Ucrainei.

Partea de sud a  fostului comitat  Máramaros  este în prezent parte a județului Maramureș din România.

 Județul Maramureș interbelic cuprindea doar o treime (partea de la sud de râul Tisa) din fostul comitat cu aceeași denumire, reședința fiind la Sighet, în timp ce zona de la sudul lanțului muntos Gutâi, inclusiv orașul Baia Mare, intrau în componența județului Satu Mare. Organizarea administrativă a României din anul 1950, după model sovietic, a impus regiunile în locul județelor, regiunea Baia Mare, ulterior Maramureș, incluzând atât teritorii din actualul județ Maramureș, cât și din județele Satu Mare și Sălaj“, a adăugat directorul Muzeului de Istorie.

După revenirea la formula tradițională a județelor (1968) s-a constituit județul Maramureș în structura organizatorică existentă și în prezent, prin includerea în perimetrul său a localităților din depresiunile Maramureș, Baia Mare, Lăpuș și Chioar, precum și a câtorva de pe văile Someșului și Sălajului. Astfel, termenul „Maramureș” a definit o altă realitate administrativă decât până atunci.

 

Publicitate

14/01/2013 - Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: