CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU – ADOLF HITLER (I). VIZITA DIN 22-25 NOIEMBRIE 1940

Discussion of war situation at Führerhauptquartier “Wolfsschanze” Rastenburg, Ostpreußen, 11 February 1942. From left to right: Marshal Ion Antonescu, Dr. Paul Otto Schmidt , Adolf Hitler, Generalfeldmarschall Wilhelm Keitel , Oberstleutnant Eckhard Christian, and Generaloberst Franz Halder

FAŢĂ ÎN FAŢĂ: MAREŞALUL ION ANTONESCU, CONDUCĂTORUL STATULUI SI  ADOLF HITLER – CANCELARUL GERMANIEI (I)

 

 

VIZITA DIN 22-25 NOIEMBRIE 1940

Mareşalul Ion Antonescu a fost singurul om de stat şi conducător militar din Europa care a avut 20 de întrevederi cu Adolf Hitler, pe parcursul a mai multor ore şi chiar zile. A fost singurul pe care cancelarul german l-a respectat şi de părerile căruia a ţinut cont. La toate întrevederile au discutat de la egal la egal, mareşalul neavând nici o reţinere în a prezenta adevărul asupra multor evenimente…

 

PREGĂTIRI

Pentru prima întâlnire cu Hitler, generalul s-a pregătit cu hărţi şi documente etnografice, date economice etc. Hărţile şi documentele priveau toate teritoriile care au fost smulse din trupul ţării. Printre altele, acestea dovedeau cu probe de netăgăduit continuitatea poporului român pe ambele maluri ale Prutului, densitatea populaţiei româneşti chiar până la Bug.

Drepturile românilor erau de necontestat şi în Transilvania, Dobrogea, determinând chiar o problemă românească în Transilvania. Sau una asemănătoare în Macedonia sârbească. Generalul dăduse ordin să se întocmească şi un studiu comparativ, care urmărea evoluţia statului rus de la înjghebarea lui, în sec. al XIII-lea, în raport cu Ţările Româneşti.

Din acest studiu rezulta că Moldova şi Muntenia erau deja state naţionale consolidate pe timpul când Rusia era doar un teritoriu neînsemnat în jurul Moscovei.
Prima întâlnire a fost precedată de discursul pe care generalul Antonescu l-a rostit la Cercul Militar din Bucureşti, la 14 octombrie, în faţa şefilor Misiunii militare germane în România, a altor generali şi ofiţeri invitaţi:
„Sunt mulţumit că pot saluta în capitala regatului pe reprezentanţii armatei germane. Sunteţi aici la chemarea guvernului român Gigârtu, în baza acordului din iulie 1940, care este expresia hotărâtă a unei colaborări reale şi rodnice.
Cel dintâi Rege, Carol I, a făcut altădată un apel asemănător, nu pentru a întuneca o suveranitate, ci pentru a consolida, pe baze realiste, sigure, armata şi viitorul regatului său.

A recurge astăzi la experienţa şi doctrina unei mari armate şi la posibilităţile tehnice ale unei industrii de război, pentru a-ţi organiza pe baze noi armata şi securitatea, este a face un act de patriotism pe care ţin să-l subliniez în faţa dumneavoastră.

Consecinţă firească, organizarea internaţională în concepţia germană, trebuie să se rezeme de realităţi etnice, geografice şi economice, nu pe ficţiuni, iar unitatea ordinii internaţionale trebuie să plece de la forţe şi realităţi organizate, nu de la iluzii filozofice, oricât de generoase ar fi ele.
Veţi vedea aici, în România, o armată care nu este mare, care a fost totdeauna puţin zgomotoasă, dar foarte bravă.

Personal sunt legat de ea prin toate rădăcinile vieţii mele. Am luptat cu pasiune şi voi lupta fără preced pentru înălţarea ei. Azi, mai mult ca oricând, naţiunea întreagă îşi pune, cu drept cuvânt, toată nădejdea, toată siguranţa şi tot respectul, în corpul nostru ofiţeresc şi la soldaţii ei.
Convins că veţi găsi în ea, un câmp de acţiune care să mărească încrederea în viitorul şi drepturile regatului lui Mihai I, închin…”
Acest discurs a ajuns în foarte puţin timp pe biroul lui Hitler, căruia i-a lăsat o impresie deosebit de favorabilă.

Prin această cuvântare scurtă, dar plină de conţinut, generalul a punctat categoric şi direct bazele viitoarei colaborări între cele două armate. Prin aceasta îi dădea de înţeles lui Hitler că a-ţi întări armata este un gest patriotic care asigură suveranitatea naţională, iar noua ordine internaţională trebuie statuată pe principii etnice, geografice şi economice.

Tocmai cele care nu au fost respectate când României i s-au smuls din teritorii.

Mergând la întâlnirea cu Hitler, în cadrul tratativelor şi discuţiilor care urmau să le poarte, generalul Ion Antonescu era călăuzit de câteva principii pe care le-a enunţat în şedinţa Consiliului de Miniştri.
„În primul rând, generalul Antonescu nu va consimţi şi nu consimte să altereze fondul bogăţiilor româneşti, deci orice angajament economic, de orice natură ar fi el – convenţie, tratat, protocol – trebuie să respecte principiul de bază că Generalul Antonescu nu trage nici o poliţă asupra viitorului.

În această privinţă este un principiu net şi categoric pe care l-am pus în scrisoarea de la Bistriţa şi pe care germanii l-au admis. Al doilea punct, tot principiu, a fost că oricare ar fi regimul lui politic, înţelege să-şi rezerve dirijarea economiei sale naţionale.

Deci, oricare ar fi pătrunderea în domeniul industrial, agricol şi în cel al capitalului, germană sau italiană, România înţelege că toate aceste domenii să-şi păstreze dirijarea economiei naţionale.
Al treilea principiu pe care l-am pus, a fost ca germanii şi italienii să nu pătrundă în economia noastră naţională decât în înţelegere cu noi şi numai în limita fixată de noi.
Pe plan politic, le-am arătat independenţa totală politică a neamului românesc, oricare ar fi structura politică pe care o va lua Europa de mâine. Eu nu m-am aşezat în fruntea acestui regim ca să dau ţara legată Germaniei, aşa cum se spune, sau să-mi vând neamul românesc”.

 

SITUAŢIA POLITICO-MILITARĂ DINAINTEA ÎNTÂLNIRII

Înaintea primei întâlniri dintre cei doi şefi de state, starea de spirit a lui Hitler era belicoasă. Mai ales după întâlnirea cu Molotov, care îi dezvăluise obiectivele militare urmărite de Stalin.

Dacă Germania urmărea să-şi întărească sfera de influenţă în Europa şi „spaţiul vital”, atacând şi cucerind popoare, Uniunea Sovietică urmărea ştergerea diferenţelor de clasă şi a deosebirilor naţionale tot fără să ţină cont de voinţa popoarelor şi de principiile dreptului internaţional.

Stalin urmărea victoria Revoluţiei, în virtutea drepturilor ce şi le arogase ca „ţară călăuzitoare a proletariatului mondial”, să cucerească Europa şi să o domine. Hitler nu putea admite aşa ceva.Din însărcinarea lui, la O.K.W. (Înaltul Comandament al trupelor terestre) şi la Marele Stat-Major al armatei de uscat, începând cu data de 31 iulie 1940, comandantul Armatei 18, generalul-maior Erich Marcke, a început studiile privitoare la operaţiunile proiectate în Răsărit.

Ele au fost definitivate de generalul-locotenent Friedrich Paulus, care la 3 septembrie 1940 era şeful Cartierului General I al Marelui Stat-Major al armatei de uscat. Rezultatele studiului au fost raportate lui Hitler de feldmareşalul von Brauschitsch şi generalul-locotenent Halder, ocazie cu care Hitler s-a pronunţat pentru prima oară că „nu există dubii că România, ca de altfel şi Finlanda, vor merge alături de Germania în sensul unei campanii în Est”.

Fiind de acord cu aceste planuri, la noile frontiere ale URSS au fost dislocate primele corpuri de armată. Intenţia sa de a începe campania din Est a fost spulberată de Mussolini, care a atacat Grecia.

Deşi în dimineaţa zilei de 28 octombrie, pe când se afla la Florenţa, Hitler a fost întâmpinat de Mussolini cu cuvintele: „Fuhrer, noi mergem. Trupele mele au intrat victorioase în Grecia la 6 dimineaţa. Nu vă neliniştiţi, totul va fi terminat în 15 zile”, evenimentele se derulau nefavorabil. Exact după 15 zile trupele italiene intră în derută.

Reales preşedinte al Statelor Unite, la 5 noiembrie 1940, Roosevelt reprezenta o speranţă pentru Anglia şi o ameninţare pentru Germania. Şi pentru a pune capac la toate, în ziua de 12 noiembrie, generalul Jodl îi prezintă lui Hitler un raport care sublinia că debarcarea în Anglia devenise imposibilă. Ca urmare, este readus în actualitate planul de acţiune în Balcani şi Mediterana.

Într-o convorbire ţinută la Viena, pe data de 20 noiembrie 1940, cu primul ministru ungar, contele Teleki şi cu ministrul de Externe ungar, contele Csaki, Hitler le-a spus că oricărei plângeri a generalului Antonescu cu privire la atitudinea Ungariei faţă de Transilvania îi va răspunde „că ungurii au fost timp de 20 de ani rău trataţi de către români, iar atitudinea lor de acum nu este decât reacţia la nedreptăţile pe care le-au îndurat vreme atât de îndelungată”.

În acest context, prezentat în mare, este aşteptată sosirea generalului Antonescu la Berlin. Acestei întâlniri, Hitler îi acorda o importanţă mult mai mare decât ar fi dorit. Deoarece încerca un joc cu România: ea să devină piaţă de desfacere pentru armamentul şi tehnica de luptă germană şi furnizoare principală de petrol şi alimente pentru armata germană. Şi intenţiona ca de pe teritoriul României să declanşeze războiul fulger împotriva Uniunii Sovietice.

 

PRIMA ÎNTÂLINIRE CU HITLER (22 NOIEMBRIE 1940)

 

În seara zilei de 19 noiembrie 1940, generalul Antonescu împreună cu suita sa pleacă spre Berlin. Aici, timp de două zile, au loc mai multe convorbiri paralele: Antonescu – Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe; Antonescu – Hitler; Antonescu – feldmareşalul Keitel; între miniştri de finanţe şi economiei române cu omologii lor germani.
Prima întâlnire cu Hitler are loc pe date de 22 noiembrie şi durează trei ore şi jumătate.

La ea au participat, din partea română. GENERALUL Ion Antonescu şi Mihail Sturdza, iar din partea germană: Hitler, J. von Ribbentrop şi feldmareşalul Wilhelm Keitel, şeful O.K.W. Prezentând problemele care au fost puse în discuţie, pentru a nu fi acuzat de părtinire, mă voi axa mai mult pe „Sinteza asupra convorbirii dintre generalul Ion Antonescu şi cancelarul german Adolf Hitler”, stenografiată de Schmidt, interpretul lui Hitler.
După prezentările şi salutările de rigoare, Hitler a afirmat că are încredere într-o viitoare colaborare dintre România şi Germania.

„Aceasta – a spus el – va fi avantajoasă nu numai pentru relaţiile directe dintre cele două ţări, dar este de asemenea necesară pentru motive politice generale, având în vedere puternicul atac etnic şi ideologic care ameninţă întreaga Europă. Aceasta sileşte toate naţiunile care au o orientare diferită faţă de democraţiile occidentale – prin urmare, de asemene, Germania şi România – să se unească şi să-şi axeze interesele în comun”.

Generalul Antonescu a început prin a-l informa pe Hitler asupra convorbirii avută anterior cu ministrul german de Externe, accentuând pe schimbarea care a avut loc în România: „Între trecut şi viitor, acolo s-a deschis o prăpastie de netrecut. Sprijinit de mişcarea naţional-liberală, el este reprezentantul viitorului României şi vorbeşte Fuhrer-ului în calitate de soldat, ale cărei declaraţii înseamnă exact cele spuse…Încă de la asumarea puterii, el a căutat să adere la Axă. Aceasta a avut loc în condiţii care probabil n-au fost niciodată atât de grele pentru un om politic.

Scopul său este să reorganizeze ţara şi s-o fortifice – în sfera economică precum şi în viaţa administrativă, politică, intelectuală şi militară. El are un singur scop în vedere, şi anume să contribuie la victoria Axei în acest război. El va căuta să recupereze în interior ceea ce a pierdut în exterior.

Reconstrucţia armatei, întărirea morală şi a forţei ei militare, constituie prima lui sarcină în scopul ca România să poată fi gata cât mai curând posibil a-şi îndeplini misiunea ei corespunzătoare în domeniul militar”.
În continuare, Hitler şi cei prezenţi sunt nevoiţi să asculte o adevărată lecţie de istorie din partea generalului Antonescu, care subliniază faptul că România are trecutul cele mai glorios dintre toate popoarele care trăiesc în Balcani.

„Românii – subliniază generalul – reprezintă naţiunea cea mai veche din această zonă, constituită încă înainte de Hristos, şi îţi are originea în simbioza daco-romană. Din punct de vedere istoric – citim în sinteza întocmită de Schmidt – este un caz unic de limbă şi administraţie înfiinţate ca urmare a administraţiei romane de 200 de ani şi rămâne mai mult sau mai puţin schimbată până în ziua de azi.

Un alt caz unic în istorie, a subliniat în continuare generalul Antonescu, este faptul că până în ziua de astăzi, românii şi-au menţinut limba şi obiceiurile „încât din nord şi până la în Dobrogea, de la Basarabia şi până în Banat, nu există nici un fel de dialecte, ci pretutindeni se vorbeşte aceeaşi limbă română.

Românii au fost primul popor care a ieşit din Evul Mediu având o organizare politică”. Subliniind că România a trebuit să facă faţă năvălirilor barbare, apărând Europa, ulterior i-a înfruntat aproape 400 de ani pe tătari, oprindu-i la Nistru şi timp de 500 de ani a luptat împotriva ruşilor. De asemenea, a trebuit să lupte împotriva Austro-Ungariei, apoi din nou împotriva Rusiei.

Citând aceeaşi sursă, aflăm că Antonescu a afirmat că „România nu va renunţa niciodată să lupte: românii au fost primii în aceste regiuni şi vor fi ultimii care să o părăsească.

Greşelile unei singure generaţii au fost pedepsite cu multă severitate. România a pierdut roadele unei dezvoltări de 2000 de ani. Dar va lupta încă mii de ani pentru a dobândi poziţia pe care, după părerea ei, este îndreptăţită”. Pentru prima oară în istoria ei a fost învinsă fără să lupte.

Antonescu se referea la pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord…Atrăgând atenţia asupra nedreptăţii făcute poporului român prin Diktatul de la Viena şi prezentând lui Hitler hărţile şi documentele pregătite, la un moment dat, Antonescu a spus: „Ceea ce mă conduce, ceea ce mă îndârjeşte, ceea ce mă asigură este neabătuta credinţă în drepturile şi dreptatea neamului românesc.

Răspunderea mea este prea grea şi mă apasă destul pierderile neamului, ca să nu-mi fac datoria de a apăra drepturile şi vieţile româneşti”.

Şi, în continuare: „ România nu va renunţa niciodată la nordul Ardealului şi dacă la liniştirea evenimentelor nu-l va redobândi la masa verde, va şti să-l cucerească prin sabie”.
Din sinteza întocmită de Schmidt reiese că generalul Antonescu a afirmat că „După verdictul de la Viena, politica sa s-a bazat pe doi piloni: garanţia cu privire la frontiere şi protecţia celor 1.350.000 de români rămaşi în Ungaria, a căror viaţă, proprietate şi libertate au fost garantate pe baza acestui verdict.

Totuşi, ungurii au încălcat imediat obligaţia pe care şi-au asumat-o faţă de Germania şi Europa. 45.000 de refugiaţi au părăsit partea ungară a Transilvaniei. Ei au fost maltrataţi şi jefuiţi de averile lor. Femei şi copii au fost asasinaţi de unguri şi mulţi dintre refugiaţi s-au ivit în România cu ochii scoşi, limbile tăiate şi unghiile smulse.
El nu a luat măsuri de represalii, dar neliniştea din România este copleşitor de mare”.

Apoi generalul a prezentat politica României din perioada interbelică, afirmând că României nu i se poate imputa că a fost în câmpuri politice ostile, deoarece „Sprijinul oferit de Germania vecinilor noştri inamici, Bulgaria şi Ungaria,a fost cauza neînţelegerii dintre cele două ţări.

Arbitrajul mutilant de la Viena a fost dureros resimţit de poporul român şi va trebui să se dea probă de adevărată prrietenie în viitor, pentru ca el să colaboreze fără rezerve cu judecătorii săi.

– Ultima pagină din istoria Transilvaniei nu a fost încă scrisă, a replicat Hitler la aceasta.

– Sper !, a confirmat Antonescu. Am pierdut anul acesta două provincii a căror populaţie majoritară este de acelaşi sânge cu noi. Dacă Germania, pe drept cuvânt i-a cerut pe sudeţi în baza dreptului la liberă determinare a popoarelor, ea nu poate să nege dreptul de a revendica, pe aceeaşi bază, teritoriile locuite de conaţionalii noştri. Principalele scopuri ale politicii mele vor fi reîntoarcerea la patria mamă a Basarabiei şi ale regiunilor de nord ale Bucovinei şi Transilvaniei. Prefer să fac această declaraţie de la începutul raporturilor noastre.

– Nici o frontieră nu este definitivă, a subliniat Hitler.

– Ministrul dumneavoastră de Externe mi-a dat sfatul, în timpul întrevederii de dimineaţă, să nu vă vorbesc despre Transilvania. Admit că această problemă are un caracter delicat pentru guvernul Reich-ului, dar dacă acesta doreşte să accepte prietenia pe care România i-o oferă, el trebuie nu numai să admită, dar să-şi dorească ca şeful guvernului să-şi exprime deschis preocupările.

– Sinceritatea este o condiţie a prieteniei” a confirmat Hitler. Înţeleg îngrijorarea dumneavoastră, dar când soarta întregii umanităţi este în joc, problemele frontierelor este bine să rămână pe plan secundar.

Toate frontierele Reich-ului sunt provizorii. Nu am idee clară dacă anumite regiuni ar fi bine să intre sub administraţie germană ori să le las pe seama populaţiei locale. Numai după victorie voi lua decizie definitivă”.

În continuare, generalul a prezentat situaţia dezastruoasă a ţării, dezorganizarea administrativă şi a poliţiei, în sfârşit, criza economică, care este prima de la sfârşitul războiului. În aceeaşi sinteză citim: „Ea trebuie atribuită faptului că România a avut de suferit chiar acum o recoltă proastă, datorită căreia recoltarea nu a fost decât un procent de 30% şi efectele acesteia au fost intensificate şi mai mult datorită angajamentelor de livrări pentru Axă, angajamente care au fost îndeplinite în mod strict.

Mişcarea naţional-legionară pe care el se bazează trebuie reorganizată pentru că toţi conducătorii ei au fost azvârliţi în închisori de foştii conducători”.
În aceste împrejurări el se adresează Germaniei cu cererea de a-l ajuta în sfera politică şi economică. El poate reconstrui ţara din punct de vedere politic numai în cazul când la frontieră va fi pace. El cere ajutor economic pentru dezvoltarea României, dar şi spre avantajul Germaniei şi Italiei.

Pentru dezvoltarea economică rămâne şi are nevoie de credite pe termene lungi, cu un procent de dobândă mic. Având în vedere presupusa intervenţie a Americii şi atitudinea nesigură a Rusiei, Germania trebuie să conteze pe un război îndelungat şi este, prin urmare, de asemenea, în interesul Germaniei să dezvolte industria României pentru a avea la dispoziţie în proporţie mai mare produsele ţării.

Pe lângă industria ca atare trebuie îmbunătăţit de asemenea sistemul de transporturi. El acordă o atenţie deosebită dezvoltării industriei de produse alimentare cu scopul ca şi pe această cale, să evite transporturile inutile.
„În concluzie Antonescu a declarat că el va adera la Pactul Tripartit în ziua următoare, totuşi, el nu se va mulţumi cu simplul act al aderării, şi va fi de asemenea gata să lupte cu arma în mână împreună cu puterile Axei pentru victoria civilizaţiei”.

Terminându-şi expozeul, Fuhrer-ul i-a răspuns că are înţelegerea cea mai profundă pentru situaţia dificilă în care s-a găsit Antonescu.

Şi în continuare şi-a motivat atitudinea faţă de România în privinţa Diktatului de la Viena în felul următor: „Când s-a dat verdictul de la Viena situaţia era de aşa natură încât ameninţa să izbucnească un conflict între România şi Ungaria, conflict care ar fi putut duce la o catastrofă generală. Din punct de vedere al Germaniei, o astfel de desfăşurare a evenimentelor ar fi dus la crearea unui vid militar şi politic.

Întrucât pretutindeni în natură, asemenea viduri sunt totuşi imediat umplute, era de aşteptat ca prăbuşirea statului român să ducă la consolidarea bolşevismului. Acum el este totuşi convins că România, în pofida tuturor greutăţilor, va fi pusă din nou pe picioare. Dacă bolşevismul ar fi pătruns în România, chiar şi numai temporar, el ar fi fost eliminat sau deportat în Siberia – se referea la generalul Antonescu, n.a. – aşa cum s-a întâmplat în alte regiuni ocupate de Rusia. Viitorul României ar fi fost distrus pentru un timp incalculabil”. (toate citatele sunt din sursa amintită).

În continuare, Hitler a afirmat: „Germania nu ar fi avut posibilitatea să facă nimic în faţa acestei situaţii, problemele istorice sunt în cea mai mare măsură reglementate prin forţă. .. Din acest motiv, el şi-a manifestat dorinţa de a da un verdict de arbitraj în disputa româno – ungară.

Era clar dinainte că ambele părţi vor fi nemulţumite una pentru că a obţinut prea puţin, iar cealaltă pentru că a fost silită să facă concesii prea mari. Era necesar să se obţină echilibrul între drepturile etnice şi drepturile politice şi istorice, luând în considerare sensibilităţile ambelor părţi.

În istorie, asemenea hotărâri au fost în cea mai mare parte luate pe baza unor considerări strategie, economice sau dinastice şi numai rareori au fost luaţi în considerare factorii etnografici.

În special din cauză că frontierele etnografice şi geografice nu coincid aproape niciodată. El (Fuhrer-ul) poate aprecia deplina greutate a sacrificiilor pe care a fost nevoită România să le facă.

El crede că, totuşi este mai bine să se facă sacrificii grele şi să se salveze prin aceasta esenţa naţiunii, decât să piardă întregul popor”.
În continuare Hitler s-a referit la situaţia militară de pe front, subliniind că pierderile Germaniei sunt nesemnificative.

La ora actuală ea are armata cea mai puternică şi bine echipată din istoria ei. Apoi s-a referit la chestiuni economice, arătând că Germania este interesată, din acest punct de vedere, de ţările din Balcani, unde doreşte să-şi exporte propriile ei mărfuri.

„În ceea ce priveşte Germania – se subliniază în sinteza întocmită -, ea poate livra toate articolele tehnice necesare, produse chimice, maşini şi în timpuri normale orice material de război doreşte, în schimb, să-şi procure materii prime. Din acest punct de vedere ea nu are interesul ca Balcanii să se cufunde într-o mare de sânge şi lacrimi şi a fost gata, în pofida serioasei poveri militare, să dea României o garanţie. Aceasta din urmă nu a fost o vorbă goală: ea este sprijinită de 180 de divizii, fără a număra cele 50 de divizii din Occident.

El (Fuhrer-ul) este din acest punct de vedere, gata la orice şi hotărât să facă totul.
Din păcate, există un eşec minor care trebuie notat într-o parte a unei zone, deci nu în situaţia militară globală, în sensul că englezii au creat baze în Turcia de la care ar putea înainta mai departe spre nord pe calea aerului şi să poată trezi lăcomia altor state. El (Fuhrer-ul) este absolut hotărât să reducă la zero aceste încercări ale englezilor, cu orice preţ. El cere ca România să-i uşureze această muncă. Totuşi, aceasta nu va împiedica participarea la luptă”.

Hitler a subliniat apoi interesul pe care Germania îl are faţă de economia României. Din sinteza întocmită reţinem afirmaţia în legătură cu acest aspect. „Având în vedere strânsa afinitate ideologică dintre cele două regimuri, vor fi aplicate în relaţiile economice aceleaşi principii fundamentale care sunt în vigoare în economia internă, adică măsuri pe termen lung şi stabilirea preţurilor. Germania ia în considerare încheierea unor tratate pe termene lungi cu România pe o perioadă de 10 până la 20 de ani, în cadrul cărora surplusul global al producţiei României va fi preluat la preţuri fixe pentru anii următori.

Germania însăşi ar putea, în cadrul economiei ei de mari dimensiuni, să ajungă cu uşurinţă la o balanţă între surplusurile de exporturi mari şi cele mici, variind, potrivit condiţiilor de recoltă ale diverşilor ani. După cum a fost menţionat, preţurile vor rămâne întotdeauna stabile. În felul acesta, dezavantajele sistemului liberalist vor fi înlăturate pentru producător”.

În ceea ce priveşte situaţia politico-militară, Hitler i-a expus generalului Antonescu că în convorbirile purtate cu Molotov a încercat să determine o schimbare a direcţiei de expansiune a Uniunii Sovietice, nelăsându-i nici o îndoială că Germania este sinceră în ceea ce priveşte garanţia faţă de România şi că nu poate îngădui ca independenţa României să aibă de suferit.
În concluzie şi-a exprimat convingerea că generalul Antonescu va reuşi să reorganizeze armata română şi să o transforme într-un instrument eficace al apărării naţionale.

El şi-a exprimat satisfacţia în legătură cu aderarea României la Pactul Tripartit şi a subliniat că niciodată Rusia nu se va opune unui asemenea bloc de puteri cum este cel care îl reprezintă Germania şi prietenii săi. Stalin nu doreşte să rişte nimic, ci numai să obţină câştiguri. Prin urmare să i se arate clar că nu trebuie să-şi îndrepte expansiunea spre zone în care sunt interesate Germania şi Italia, ci că trebuie să se îndrepte spre alte părţi.

El înţelege perfect de bine dificultăţile generalului Antonescu, întrucât el însuşi a avut în Germania o moştenire dificilă. Pentru opera de reconstrucţie este important un partid puternic care să fie devotat lui (Antonescu). După aceasta, procesul de reorganizare politică va aduce o nouă prosperitate în ţară şi la urma urmelor, istoria lumii nu se termină în anul 1940.

Antonescu şi-a exprimat mulţumirile pentru aceste cuvinte din urmă şi i-a explicat din nou Fuhrer-ului, cu lux de amănunte, programul lui de reconstrucţie, atrăgând în special atenţia asupra discuţiilor tehnice avute cu ministrul Clodius.

Apoi el a repetat observaţiile în legătură cu rolul jucat de România ca insulă latină în marea slavă, ca rezultat al capacităţii de rezistenţă a poporului român. El a menţionat, de asemenea, dificultăţile cu ruşii la Gurile Dunării şi a prezentat planul pe care-l propusese de acum ministrului de Externe al Reich-ului de a construi un canal de la Cernavodă la Constanţa, într-o perioadă de cinci ani şi făcând cheltuieli de 2 sau 3 miliarde lei, cu scopul de a zădărnici planul Rusiei de a împotmoli braţele Dunării care aparţin României.

Pe lângă acestea, el a atras atenţia asupra eforturilor Rusiei de a exclude Germania şi Italia din Comisia pentru Dunărea maritimă. În legătură cu aceasta, Antonescu a menţionat de asemenea cererea Rusiei de a i se permite navigaţia navelor de război până la Brăila, adică în spatele liniei de apărare a României în Moldova.

România nu poate obţine cu adevărat liniştea, în special din motivul că ruşii nu vor să fixeze frontiera în mod definitiv.
Apoi, Antonescu s-a plâns, în declaraţii de o lungime considerabilă, despre felul în care a fost trataţi românii de către Ungaria în teritoriile cedate şi a raportat amănunte în legătură cu acest prost tratament şi altele asemănătoare.

El a subliniat că acum România va sta liniştită, dar la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica din nou imediat glasul pentru a obţine dreptate…El a pledat cu multă vigoare în favoarea tezei române, adică o strictă respectare a verdictului de la Viena şi în special a obligaţiilor prevăzute de aceasta cu privire la minorităţi şi revenirea din nou asupra întregii chestiuni la încheierea păcii generale.

Fuhrer-ul a replicat că, fireşte, în verdictul de la Viena n-a fost găsită o soluţie ideală, dar că în acelaşi mod în care a prezentat Antonescu justificarea pretenţiilor române în declaraţii ce au durat ore întregi şi reprezentanţii unguri au vorbit de asemenea în favoarea tezei ungare.

Însă n-a venit timpul să se considere chestiunile în retrospectivă. El îi poate da totuşi generalului Antonescu asigurarea că înţelege pe deplin simţămintele, indignarea şi durerea lui. În afară de aceasta, istoria nu se va opri în anul 1940.
După ce Antonescu a mai pledat cu multă vigoare punctul său de vedere, cu aceleaşi argumente, încă de câteva ori, discuţia s-a terminat într-o atmosferă prietenească.
După terminarea primei întrevederi, în faţa intimilor săi, Hitler a spus admirativ: „Generalul Antonescu este un român cu inimă de român”. Şi mai trebuie menţionat faptul că a rămas profund impresionat de naţionalismul lui Antonescu. „Fapt este că Antonescu nu a renunţat niciodată la ideea unei revizuiri a Arbitrajului de la Viena şi nu vede în recucerirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, şi nici în ocuparea Odessei o compensaţie pentru teritoriul cedat Ungariei. Antonescu era mereu obsedat de ideea că, numai mergând alături de Germania, România va avea posibilitatea să redobândească partea cedată a Transilvaniei” (1).

 

ADERAREA ROMÂNIEI LA PACTUL TRIPARTIT

 

La 23 noiembrie 1940 este semnat de ministrul Afacerilor Străine al Reich-ului, J. von Ribbentrop, de conducătorul secţiei politice din Ministerul de Externe al Italiei, ambasadorul Berti şi de ambasadorul Japoniei la Berlin, generalul Kurusu, pe de o parte, precum şi de Conducătorul statului român, generalul Ion Antonescu, pe de altă parte, un protocol privitor la aderarea României la Pactul Tripartit. Protocolul – publicat în presa română – are următorul conţinut:

 

„Art. 1. România aderă la Pactul Tripartit semnat la 27 septembrie 1940 la Berlin, de Germania, Italia şi Japonia.

Art. 2. În cazul când comisiunile tehnice, prevăzute la art. 4 ale Pactului Tripartit, vor trata chestiuni care ating interesele României, vor fi invitaţi la lucrările acestor comisiuni şi reprezentanţi ai României.

Art. 3. Textul Pactului Tripartit este alăturat ca anexă acestui protocol. Protocolul este redactat în limbile germană, italiană, japoneză şi română, fiecare dintre texte fiind considerat ca original”.
În declaraţia făcută după semnarea solemnă a acestuia, generalul Ion Antonescu a spus, printre altele: „Sunt conştient de faptul că am îndeplinit astăzi un act de stat care are o însemnătate istorică numai pentru naţia şi dezvoltarea poporului român, ci pentru Europa ce va ieşi din sacrificiile războiului actual”.

 

 

Picture of Adolf Hitler talking to Romanian dictator, Marshal Ion Antonescu during an official visit to Gemany.

ÎNTREVEDREA DE RĂMAS BUN (25 NOIEMBRIE 1940)

În audienţa de rămas bun pe care generalul Antonescu a solicitat-o Fuhrer-ului în mod expres, el declară că doreşte să-i mulţumească înainte de plecare, pentru cinstea de a fi invitat la Berlin, ca şi pentru bunăvoinţa cu care a fost întâmpinat peste tot, în cursul şederii sale. În continuare prezint minuta care s-a întocmit cu această ocazie:
„A discutat cu ministrul de Externe al Reich-ului probleme politice şi s-a înţeles cu el asupra tuturor.

E deosebit de recunoscător pentru strădania germanilor pentru reglementarea litigiului româno-ungar. Repetă însă că asupra acestui punct va avea un cuvânt de spus la stabilirea păcii generale.
Poporul român ar fi gata să lupte pentru drepturile sale. În calitatea de conducător al acestui popor şi ca soldat, el trebuie să sublinieze aceasta.

Şi în problemele economice a căzut la înţelegere cu domnii germani. În legătură cu aceasta, Antonescu revine încă o dată asupra nevoilor de credite ale României. Şi în această privinţă a ajuns la o înţelegere cu partea germană, exceptând problema dobânzii.

Aici pledă din nou pentru 4,5% şi repetă argumentarea sa din cursul convorbirii cu ministrul de Externe al Reich-ului, cum că eventuala pierdere de 0,5% din această dobândă mică, ar fi mai mult decât compensată prin volumul mai mare de afaceri.
Despre problemele militare a discutat cu generalul Feldmareşal Keitel, ajungând şi aici la un acord în toate privinţele.

Va continua cu energie reorganizarea armatei române şi la primăvară armata română va fi o forţă combativă. România nu cere restabilirea graniţelor sale fără a fi luptat pentru aceasta.
Fuhrer-ul a răspuns că s-a hotărât să se întâlnească pentru prima oară cu un om care a reprezentat interesele României cu inima fierbinte.

Îl poate asigura că el (Fuhrer-ul), ca naţionalist fanatic, înţelege foarte bine sentimentele, sarcinile şi ţelul despre care a vorbit generalul Antonescu. Istoria universală a arătat întotdeauna înţelegere pentru un popor care a tins către ţelul său cu un idealism credincios şi o dăruire fanatică.

Marile revizuiri istorice s-ar fi măsurat, de cele mai multe ori, şi într-o transformare a mentalităţii popoarelor respective. România fiind acum aliată, îi poate da asigurarea că Germania va susţine, în toate privinţele pe aliatul său, atât pe tărâm politic cât şi pe cel economic.

În spatele existenţei poporului român, stă de acum întregul Wehrmacht-ul german.
Berlin, 25 noiembrie 1940” (2).

Dar nimic nu ar putea înlocui sinteza discuţiilor dintre Antonescu şi Hitler, în afara proceselor-verbale întocmite de secretarul particular al primului, Barbul. Astfel, în „Memorial Antonescu”, referindu-se la cea de-a doua întâlnire dintre cei doi conducători, Barbul ne informează:

„În cea de-a doua întrevedere Hitler-Antonescu, Generalul pătrunsese singur în biroul Fuhrer-ului. Ministrul de Externe Sturdza şi ceilalţi miniştri legionari rămăseseră în anticameră şi se întrebau îngrijoraţi ce semnificaţie avea că fuseseră lăsaţi la o parte. Eu aşteptam cu documentele privind Transilvania, cuprinzând atrocităţile armatei maghiare săvârşite împotriva populaţiei româneşti din teritoriile cedate.

Târziu, uşa s-a deschis şi am fost introdus înăuntru. Am depus dosarul pe masa rotundă dintre Hitler şi General. La ieşire, legionarii m-au asaltat cu întrebări:

– După impresia mea, ei se întreţin într-o atmosferă prietenească!, le-am răspuns.

– Ribbentrop e înăuntru?

– Nu, le-am răspuns.

Aşteptarea a fost lungă. Trecuse de trei ore acea jumătate de oră fixată pentru audienţă. Credeam că nu se va termina niciodată, când uşa s-a deschis larg şi Durnberger ne-a invitat pe toţi să intrăm în biroul Fuhrer-ului. Hitler părea într-o dispoziţie excelentă. Ne-a ţinut un mic discurs în problema zilei: războiul împotriva Marii Britanii.

– De data aceasta, timpul lucrează pentru noi, spuse Hitler. Adeziunea celorlalte state europene în blocul nostru nu va întârzia să se producă. Însăşi Franţa îşi va avea un loc printre noi, şi sperăm să o convingem până la urmă…În ceea ce priveşte raporturile noastre cu România, drumul colaborării cinstite este de azi înainte deschis. Avantajele economice pentru ţara dumneavoastră agricolă, prin schimburile cu Germania industrializată, vor fi evidente.

Înainte de a ne despărţi vreau să vă fac o promisiune solemnă.
Pe viitor, toată politica externă privind România sau interesele ei, va fi bazată pe strânsa prietenie prin care sper să o leg de dumneavoastră. Când veţi avea o dificultate cu vreun vecin de-al dumneavoastră, atingând probleme ale ţării dumneavoastră, eu vă voi sta la dispoziţie.

Şi dacă la un moment dat veţi resimţi nevoia unei noi explicaţii asupra politicii noastre, veniţi la mine. Avionul meu personal este permanent la dispoziţia dumneavoastră. Sunt convins că orice neînţelegere sau conflict poate găsi o soluţie satisfăcătoare., dacă sinceritatea este perfectă şi încrederea reciprocă va domni în raporturile noastre.

După această declaraţie, cei doi şefi de state şi-au strâns mâna într-o atmosferă prietenească. Hitler a adăugat:

– Contez pe dumneavoastră, aşa cum, dumneavoastră să contaţi pe mine”.

În seara zilei de 25 noiembrie 1940, generalul Antonescu, împreună cu suita sa, s-a înapoiat la Bucureşti. La sosire le-a spus celor care l-au întâmpinat:

„ – Domnilor, când am plecat v-am asigurat că mă voi întoarce cu încrederea poporului german. Pot să vă asigur astăzi că mă întorc cu încrederea Fuhrer-ului şi a poporului german. România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei. Trăiască România!”.

Generalul avea motive să fie mulţumit de sfârşitul acestei vizite şi a celor două întrevederi cu Hitler. Aderase la Pactul Tripartit, obţinuse garanţia securităţii graniţelor către Est, şi liniştea la graniţa de Vest. Obţinuse armament modern şi utilaje agricole.

În cadrul tranzacţiilor încheiate obţinuse un curs ridicat pentru leu. Ştia că alături de Axă va recuceri teritoriile luate de ruşi.

După cum cunoştea şi faptul că Hitler duce o politică duplicitară privind Ardealul, fapt ce l-a determinat să-i declare acestuia: „La nevoie îşi va impune dreptul cu sabia”.

 

Teodor Filip

CITITI SI : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/06/19/fata-in-fata-maresalul-ion-antonescu-adolf-hitler-ii/

Surse:

1. Comunicarea făcută de dr. Fabricius la 8 octombrie 1952 lui Andreas Hillgruber, prodigios istoric german, trecută în lucrarea „Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu”, în care se ocupă de problema relaţiilor germano- române în perioada 1938-1944.
2. Biblioteca Academiei Române, Arhiva istorică, fond nr. 13, dosar nr. 1263;

18/06/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

FRAGILA REPUBLICA MOLDOVA SI RELATIA EI CU NATO

Moldova Nato

PSEUDOREPUBLICA MOLDOVA şi NATO

Chişinăul pare să vadă relaţia cu NATO ca pe un drum cu un singur sens, ca pe o sursă de asistenţă pentru reformarea propriului sistem de securitate sau pentru neutralizarea miilor de tone de pesticide, a combustibilului rachetar sau a minelor antipersonal moştenite de la fosta URSS.

Pe de altă parte, Chişinăul pare să nu audă apelurile NATO către ţările membre şi partenere de suplimentare a misiunilor de genişti, a numărului de instructori pentru piloţii de elicopter din Afganistan sau de carabineri din Kosovo. Asta, chiar dacă are militari foarte bine pregătiţi şi cu experienţă în aceste domenii şi care ar da curs fără rezerve unei aftfel de oferte.

Summit-urile Alianţie Nord-Atlantice sunt evenimente deosebite, care au loc o dată la doi ani şi care îi reunesc la o masă de discuţii pe cei mai puternici lideri ai lumii. Sunt reuniuni programatice care elaborează politici pentru ani înainte şi unde statele participante pot aduce în atenţia cominutăţii internaţionale problemele de securitate cu care se confruntă.

La masa de discuţii vin liderii celor mai mari ţări membre ale organizaţiei, cum ar fi SUA, Germania, Marea Britanie sau Franţa, vin ţări partenere sau aspirante, cum ar fi Austalia sau Georgia, vin ţări neutre, cum ar fi Austria, Suedia sau Elveţia. Vin şi ţări mici, despre care mulţi poate că nici nu au auzit, cum ar fi Togo. Drapele tuturor participanţilor sunt arborate în faţa sediului unde are loc reuniunea.

Anul acesta la summitul NATO de la Chicago au participat aproape 60 de state. Ţările membre, 13 parteneri importanţi şi patru state care aspiră să adere la NATO – ţări mari şi mici, generatoare sau consumatoare de securitate, toate au fost invitate pentru a discuta pe marginea situaţiei din Afganistan înainte şi după retragerea forţelor aliate în 2014, despre capacităţile şi conceptul de apărare inteligentă şi despre viitoarele parteneriate şi viitorul ţărilor partenere ale NATO.

Drapelul Republicii Moldova nu a fost arborat la Chicago. Pentru că Republica Moldova nu a fost invitată la eveniment. Autorităţile de la Chişinău – care se doresc a fi reformatoare şi pro-europene – au fost lăsate pe dinafara proceselor globale de securitate, în afara discuţiilor din interiorul NATO. Motivul este simplu. Republica Moldova nu participă cu niciun militar, expert, medic sau trainer la operaţiunile militare ale Alianţei Nord-Atlantice.

Republica Moldova pare să vadă relaţia cu NATO ca pe un drum cu un singur sens, ca pe o sursă de asistenţă pentru reformarea propriului sistem de securitate sau pentru neutralizarea miilor de tone de pesticide, a combustibilului rachetar sau a minelor antipersonal moştenite de la fosta URSS.

Pe de altă parte, Chişinăul pare să nu audă apelurile NATO către ţările membre şi partenere de suplimentare a misiunilor de genişti, a numărului de instructori pentru piloţii de elicopter din Afganistan sau de carabineri din Kosovo. Asta, chiar dacă are militari foarte bine pregătiţi şi cu experienţă în aceste domenii şi care ar da curs fără rezerve unei aftfel de oferte.

Unul din argumentele Chişinăului oficial – cel al costurilor foarte mari pe care le-ar implica o astfel de participare – nu ţine. O bună parte din aceste costuri ar putea fi preluate de alte state partenere şi prietene ale Republicii Moldova, în cazul în care ar exista deschidere şi flexibilitate la Chişinău. Aşa cum se întâmplă de exemplu în cazul Georgiei, costurile participării căreia la operaţiunile militare NATO sunt acoperite de SUA.

În plus, beneficiile de pe urma participării noastre la operaţiunile NATO – de imagine, de experienţă, de schimb de informaţii şi de asistenţă oferită pentru reforme şi proiecte interne – ar fi cu mult mai mari decât investiţia iniţială. Oficiali din cadrul NATO vorbesc deschis despre aceste lucruri, în cadrul discuţiilor informale.

Apropo de Georgia. Ţara cu patru milioane locuitori, deci comparabilă cu Republica Moldova, este cel de al doilea ca importanţă contribuabil printre ţările ne-membre ale NATO, după Australia, iar pe parcursul acestui an are ambiţia de a-şi spori numărul de militari implicaţi în operaţiunile Alianţei, devenind cel mai mare contribuabil.

Iar Ucraina lui Ianukovici, oricât de recalcitrantă şi chiar agresivă ar părea la adresa NATO, participă la absolut toate operaţiunile Alianţei şi nu şi-a redus cu niciun militar participarea din perioada „romantică” a preşedinţiei lui Iuşcenko. Cum spunea un diplomat moldovean la NATO, Ucraina, care este supusă unei presiuni şi mai mari decât Republica Moldova din partea Moscovei, tace şi face. Pentru că interesul naţional al Ucrainei este ca orice ofiţer superior care pretinde să fie general să obţină experienţă şi să treacă prin punctele fierbinţi. Pentru că, în caz contrar, Ministerul Apărării se transformă într-un liceu de fete, unde nu miroase niciodată a praf de puşcă.

Iar ţăra neutră Suedia are în Afganistan un număr mai mare de ostaşi decât unele ţări membre NATO, la fel ca şi Elveţia, Austria sau Finlanda.

Apropo, despre neutralitate

Neutralitatea, spun oficialii NATO, nu este un impediment pentru colaborarea cu Alianţa. Mai mult, aceştia sugerează că în cazul Republicii Moldova neutralitatea în sine nu garantează soluţii reale pentru securitate. Şi aici apar, transparente, referinţele la interesele Rusiei de a menţine controlul în regiune, la trupele staţionate în stânga Nistrului şi la conflictul nesoluţionat din Transnistria. Asta, pe lângă provocările moderne care ţin de domeniul cibernetic sau de combaterea terorismului.

În aceste condiţii, sistemul de securitate şi apărare al Republicii Moldova nu are cum face faţă provocărilor. Faptul că Republica Moldova alocă doar 0,38 la sută din PIB pentru apărare afectează dorinţa de reformare a armatei şi a sectorului de apărare şi securitate.

Înţelegând restricţiile bugetare existente în cea mai săracă ţară din Europa, partenerii occidentali insistă totuşi asupra constatării evidente că, din moment ce există, o armată trebuie şi finanţată, şi sunt deschişi să ofere asistenţă.

Pentru a obţine această asistenţă pentru reformare, Ministerul Apărării de la Chişinău a delegat la Cartierul militar al NATO de la Bruxelles – SHAPE – un ofiţer al armatei naţionale, pe Ion Ene. Ofiţerul moldovean recunoaşte însă că nu are o sarcină uşoară. De multe ori se pomeneşte în faţa uşilor închise, după ce i se reaminteşte că Republica Moldova nu participă cu nimic la misiunile Alianţei. „E umilitor să soliciţi ajutor atunci când nu demonstrezi prin nimic că eşti în acelaşi gând cu cei cărora le ceri asistenţa, că înţelegi la fel provocările la securitatea mondială cărora vor să le facă faţă.Volumul de asistenţa pe care îl primim este direct proporţional cu contribuţia noastră. Despre aceasta se dă clar de înţeles. Adică atunci când e posibil, nu e situaţie de criză, asistenţă se oferă. Atunci însă când costurile sunt mai mari, se face referinţă la contribuţia ţării.

Şi în ultimii doi ani s-a resimţit criza şi chiar există o tendinţă spre reducerea asistenţei. Şi toată asistenţa se oferă pe prioritate. În primul rând au acces cei ce sunt prezenţi în teatrul de operaţiuni. Şi dacă mai rămâne ceva, ajunge şi la noi”, spune Ion Ene.[1]

NATO şi integrarea europeană

Oficialii NATO salută orientarea Republicii Moldova către integrarea europeană şi constată progresele importante realizate pe această cale în ultimii ani. Aceştia semnalează, pe de altă parte, aceleaşi carenţe despre care vorbesc şi oficialii europeni – restanţe la reformarea justiţiei, la combaterea corupţiei şi la asigurarea drepturilor omului. Aici se mai adaugă de reformarea lentă a sectorului de securitate şi apărare, lipsa unui control democratic eficent asupra sectorului de securitate şi asupra funcţiilor armatei, dar şi provocările legate de securitatea economică şi energetică a statului.

Pe exemplul noilor state care au aderat recent la NATO şi apoi la UE, oficialii Alianţei spun că aceste două procese de integrare lucrează mână în mână. Din punct de vedere tehnic însă, Republica Moldova se poate integra în UE şi fără a deveni membră a Alianţei Nord-Atlantice. În acest moment, este bine ca autorităţile de la Chişinău să-şi facă temele pentru integrarea europeană. Şi asta, pentru ca insuficienta pregătire a Chişinăului să nu poată fi invocată drept scuză pentru cei care nu vor dori să accepte Republica Moldova în UE.

Cooperarea Chişinăului cu NATO, chiar şi în formatul actual, cel a Parteneriatului pentru Pace, este complementară şi accelerează procesul de integrare europeană – aceasta vizează reformarea sistemului de securitate al Republicii Moldova, racordarea acestuia la cerinţele europene, iar Planul individual de acţiuni Republica Moldova-NATO reconfirmă direcţia integrării europene, constată oficialii de la Cartierul general al Alianţei.

De unde vin rezervele faţă de NATO?

Şi dacă partenerii din NATO sunt flexibili şi dispuşi să susţină reformele democratice din Republica Moldova, de ce există această atitudine, diplomatic spus, rezervată faţă de NATO la Chişinău?

Argumentul precum că o bună parte din populaţie ar fi moştenit această frică de la difuncta URSS, de pe vremea Răboiului Rece, mi se pare unul care nu are cum să stea în picioare la două decenii de la prăbuşirea URSS. În mod normal, mentalităţile ar trebui să se schimbe odată cu punerea în aplicare a noului sistem de educaţie naţională şi fricile istorice nu au cum să supravieţuiască peste generaţii. Asta, numai dacă nu sunt constant alimentate şi cultivate de elitele naţionale sau/şi de influenţele externe cu impact direct asupra populaţiei. Şi aici, răspunsul mi se pare la suprafaţă. Cine se teme de NATO şi a dominat în toţi aceşti 20 de ani spaţiul mediatic al Republicii Moldova? Propaganda rusescă şi punctul de vedere al Moscovei ajungea şi înca mai ajunge la Chişinău la fel de uşor ca la Saratov, de exemplu, prin zecile de porturi radio şi TV ruseşti retransmise integral şi direct şi tonele de ziare ruseşti vândute la chioşcurile de presă din ţară.

Iar faptul că elitele naţionale nu au avut ambiţia să limiteze această propagandă, să o contracareze cu un flux informaţional din Occident şi un punct de vedere obiectiv asupra priorităţilor NATO ca structură nu doar militară, dar şi politică occidentală, ca generator de reforme, securitate şi programe sociale chiar, le face complici la menţinerea Republicii Moldova în sfera de influenţă a Rusiei.

Prin această prismă devine evident faptul că elitele naţionale s-au temut mereu de Rusia, au fost dependente de aceasta şi au avut grijă să nu o supere printr-o deschidere prea mare faţă de NATO. Iar lucrurile, cel puţin în această „zonă gri” a politicii externe a Republicii Moldova nu par să se fi schimbat prea mult nici după 2009.

Pare paradoxal, dar neutralitatea Republicii Moldova – aşa cum a înţeles-o Chişinăul şi cum a modelat-o Moscova prin influenţa asupra elitelor naţionale – a subminat însăşi independenţa şi statalitatea ţării, atât de venerate de fostele (şi actualele) autorităţi şi ne-a făcut ostatici ai stărilor de spirit de la Moscova şi de la Tiraspol. Asta, pentru că nu ne permite să apelăm cu fruntea sus la asistenţa partenerilor noştri occidentali.

În plus, şi despre asta vorbesc şi ambasadori ai unor state post-comuniste acreditaţi la Chişinău, faptul că o ţară este în afara umbrelei de securitate garantate de NATO nu favorizează deloc securitatea economică şi investiţiile străine. Oameni de afaceri de la Chişinău spun că au pierdut contracte de milioane de euro în favoarea unor firme din România, de exemplu, doar pentru că investitorul nu a fost convins de faptul că neutralitatea Republicii Moldova i-ar putea garanta securitatea afacerii.

Pe post de recomandări

Sondajele realizate în Republica Moldova vorbesc despre faptul că suportul în rândul populaţiei pentru aderarea la NATO nu depăşeşte 20 la sută. Pe fundalul unei cvasi-totale lipse de informaţii obiective despre Alianţa Nord-Atlantică şi a unei intens mediatizate poziţii a Moscovei, accesibile fiecărui cetăţean în special prin televiziunea publică rusescă ORT retransmisă pe una din cele trei frecvenţe naţionale în Republica Moldova, această cifră mi se pare una chiar promiţătoare şi cu un potenţial mare de creştere.

Una din cele mai bune recomandări vine tot de la un ambasador al unui nou stat membru, acreditat la NATO. Asigurând acces la informaţie şi libertatea mass media, oamenii vor putea compara opţiunile pe care le oferă Vestul pe de o parte, şi Estul, pe de altă parte, şi vor putea alege. Informarea pro-activă este cea care ar putea schimba viziunile.

Şi, având în vedere faptul că fiecare stat partener îşi stabileşte singur limitele colaborării cu NATO, iar ne-participarea Chişinăului la misiunile Alianţei duce la autoizolarea Republicii Moldova de procesele de securitate care au loc pe plan global, Guvernul ar trebui să-şi revadă atitudinea faţă de participarea militarilor, medicilor sau/şi a instructorilor moldoveni la operaţiunile NATO. La modul concret, Chişinăul ar putea trimite carabineri în Kosovo sau militari în Afganistan, genisti, instructori, medici sau ofiteri de stat major.

Această participare va aduce Chişinăului experienţă, asistenţă pentru reforme, dar şi beneficiul de a fi tratat în calitate de partener onorabil în cea mai influentă structură de securitate pe plan global.

Iar în ceea ce priveşte reacţia Rusiei, un alt diplomat acreditat la NATO spunea recent că autorităţile moldovene „îşi pot face ţara mai puternică fără a-i ofensa pe alţii”. Ţine un pic şi de coerenţa poziţiilor interne.

Material scris pentru Jurnalul Academic al Centrului pentru Informare şi Documentare privind NATO

Lina Grâu

 

18/06/2012 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

MIHAI EMINESCU : GAGAUZII

Mihai Eminescu citeaza ziarul „Vulturul”:

„Gagauzi se numeste o foarte mica parte din poporul Bulgariei, ratacita de tot de limba materna si azi vorbind turceste. Cauza schimabii limbei au fost persecutarile turcilor la venirea lor asupra bulgarilor.

Toti bulgarii locuitori (ai) partilor apropiate de Varna, Burgas, Adrianopole si Constantinopole au fost expusi acestor persecutari si limba fiecarui bulgar ce nu vorbea turceste au fost taiate, din care cauza ei, ca sa scape de aceste nesuportabile persecutii, au fost siliti sa adopte limba turceasca, care mai in urma a fost introdusa si in familiile lor si au crescut in ea si copii(i) lor. Ei sunt crestini si astazi, insa vorbesc turceste.

Grecii in cele din urma, dupa ce au nimicit patriarhia bulgara si au gonit limba bulgara din toate scolile si bisericile, s-au silit ca in toate locurile sa grecizeze si pe acesti nenorociti, introducandu-le in biserici si scoli limba greaca.

Din cauza aceasta unii din acesti gagauzi s-au grecizat si s-au facut mai mari inamici fratilor lor bulgari decat chiar grecii proprii. (…)”

Mihai Eminescu
Românii din afara granițelor Țării și unitatea spirituală națională
Ed. Saeculum LO, București, 2000

prin Basarabia91 net md.

18/06/2012 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: