CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

Dosare istorice. Numele de cod “Neptun” si ascunzatoarea din peştera de la Mânăstirea Tismana, a tezaurului României vânat de ruşi


Quantcast

NUME DE COD “NEPTUN”

O  OPERATIUNE  CONSIDERATĂ  UNA DINTRE CELE MAI AMPLE ACTIVITĂŢI SECRETE DIN ISTORIA RECENTĂ.

 

UNDE AU INCERCAT SA ASCUNDA ROMÂNII TEZAURUL, PENTRU A NU FI JEFUIT DE RUŞI.

Aceasta operatiune a fost conceputa într-o perioada în care tragica istorie a tezaurului României, evacuat în Rusia în 1916/1917,  domina înca gândirea si sentimentele multor români.

 Teama ca dramatica experienta s-ar putea repeta în conditiile intrarii trupelor sovietice în România i-a determinat pe cei implicati sa adopte o atitudine extrem de prudenta. Solutia s-a profilat târziu si în urma unor discutii prelungite si sinuoase.

Când au debutat si cui i-a apartinut initiativa?

Sa încercam sa raspundem acestei întrebari, dupa ce, în episodul anterior, am vazut de câta confuzie era înconjurata, în memoria unor contemporani, operatiunea de evacuare a tezaurului B.N.R. efectuata în 1944.

In ziua de 30 decembrie 1943, Directia Relatiilor cu Departamentele din cadrul Presedintiei Consiliului de Ministri se adresa guvernatorului Bancii Nationale a României, informându-l ca “domnul maresal Antonescu doreste – în cadrul unei conferinte – sa cunoasca situatia în toate domeniile vietii economice a tarii. In acest scop va rugam sa binevoiti a ne comunica în scris – pâna la data de 4 ianuarie 1944:

1. Punctele mai însemnate ce socotiti potrivite a se discuta în aceasta conferinta si care privesc domeniul dvs. de activitate (enuntiativ).

 2. O nota scurta (în patru exemplare) în care sa se arate situatia în domeniul dvs. de activitate si masurile ce propuneti a se lua”.

Discutata în Consiliul de Administratie, nota a primit, sub semnaturile membrilor acestuia, urmatorul raspuns în ziua de 4 ianuarie 1944: “Punctele de vedere si pozitia B.N.R. în diferitele chestiuni financiare, monetare si economice au fost comunicate M[inisterului] F[inantelor] si Presedintiei la timp, prin diferite memorii si adrese.

Ele au fost discutate si dezbatute cu forurile competente. La conferinta proiectata, B.N.R. va delega – daca va fi nevoie – pe unul din administratorii sai [membru al Consiliului de Administratie].”

In minuta sedintei în care s-a formulat acest raspuns si la care participasera viceguvernatorul Ion Lapedatu, administratorii C.T. Teodorescu, Gh. N. Leon, St. Babeanu, M. Lazeanu si René Râmniceanu, la punctul 10 citim: “Marele Stat Major face cunoscut ca domnul maresal Antonescu a ordonat evacuarea obiectelor de arta, picturilor si valorilor de tot felul (inclusiv arhivele). Evacuarile vor fi facute în localitatile din vestul tarii, dincolo de Olt.

Sectia M.O.N.T. [Mobilizarea, Organizarea Natiunii si Teritoriului] si A.P. [Apararea Pasiva] din B.N.R. propune urmatoarele:

a) Evacuarea Muzeului numismatic, picturilor si obiectelor de arta, covoarelor, arhivelor ramase în Centrala sa se faca la Craiova, T. Severin, Lugoj si eventual Timisoara;

b) Sa se numeasca o comisie care sa faca propuneri pentru repartizarea obiectelor de evacuat în sediile respective;

c) Sectia M.O.N.T. si A.P. sa ia masurile locale de siguranta contra eventualelor incendii si pe cât posibil de aparare contra bombardamentelor aeriene;

d) Transportul sa se faca pe calea ferata, însotit de functionari, pâna cel mai târziu la 1 februarie 1944…”

Prin scrisoarea nr. 414 556 din 17 decembrie 1943, B.N.R. a adus “la cunostinta domnului ministru de Razboi si Marelui Stat Major ca institutiunea noastra a studiat din timp si amanuntit toate eventualitatile” si dupa ce înfatisa masurile luate pentru punerea la adapost a arhivei, preciza ca “tezaurul propriuzis constituie o problema aparte si credem ca nu intra în cadrul dispozitiunilor primite pentru evacuarea valorilor arhivei în vestul tarii, dincolo de Olt”.

La 10 ianuarie 1944, participând la o sedinta la Ministerul de Finante, viceguvernatorul I. Lapedatu a predat o scrisoare ministrului în care se spunea:

“Fata de desfasurarea evenimentelor militare din Rasarit, am avut onoarea, înca din luna iunie 1943, a va arata ca suntem preocupati de chestiunea punerii la adapost a stocului nostru de aur, constând din 21 vagoane aur (în cifra rotunda), care se afla astazi în întregime depozitat în localul nostru din Bucuresti.

Am avut onoarea, atunci, si în urma în mai multe rânduri, a va arata, atât domniei-voastre, cât si d-lui vice-presedinte al Consiliului de Ministri si domnului maresal Antonescu personal, care ar fi – dupa opinia noastra – diferitele posibilitati de punere la adapost a acestui pretios tezaur, fie în tara, fie în strainatate.

Având în vedere însa ca evenimentele militare au continuat sa se desfasoare în acelasi sens si ca – dupa cât se pare – necesitatea de a lua o hotarâre se impune din ce în ce mai mult, ne permitem a va ruga din nou sa binevoiti a supune Onor. Guvern aceasta chestiune si a ne comunica deciziunea domniilor-voastre într-un termen cât mai scurt.”

Zece zile mai târziu, la 10 ianuarie 1944, conducerea B.N.R. a adresat o noua scrisoare ministrului de Finante, prin care îl informa ca “domnul maior A. Popescu, seful Serviciului M.O.N.T. si A.P. din institutia noastra, a fost chemat azi 20 crt., ora 10, de domnul general Ramiro Enescu, sub-sef al Marelui Stat Major General al armatei, spre a da relatiuni si sugestii pentru evacuarea eventuala a tezaurului Bancii Nationale a României [...] Avem onoare a reveni asupra rugamintii ce v-am adresat prin scrisorile noastre sus-mentionate [din 10 si 17 ianuarie 1944], cunoscând ca din convorbirea care a avut loc între domnul general Ramiro Enescu si reprezentantul nostru, domnul maior A. Popescu, rezulta ca Statul Major socoteste oportuna o rezolvare imediata a acestei chestiuni”.

Intre timp, Sectia M.O.N.T. si A.P. din cadrul Bancii Nationale definitivase planul de evacuare, care a si fost discutat si aprobat în cadrul sedintei Consiliului de Administratie al B.N.R. din 1 februarie 1944. In cadrul acestui plan, la punctul 1 erau stabilite locurile de evacuare ale diferitelor categorii de valori, dupa cum urmeaza:

a) Muzeul numismatic, la Craiova;

b) Picturile, goblenurile, obiectele de arta si covoarele, la Turnu Severin, [în] ambele [cazuri] în tezaurele propriuzise ale sediilor respective;

c) Arhiva tuturor serviciilor din Ad-tia Centrala la vila B.N.R. Herculane, unde s-au depozitat si arhivele evacuate din sediile din Bucovina, Basarabia si Moldova…”

Dar tezaurul? O hotarâre trebuia luata si în privinta lui. Cine urma sa ia aceasta hotarâre?

In ziua de 20 martie 1944, sub semnatura lui I. Lapedatu, vice-guvernator al B.N.R., si a lui Rossignon, secretar general al Consiliului de Administratie al B.N.R., vice-presedintele Consiliului de Ministri Mihai Antonescu era informat: “Cum bine va este cunoscut, Consiliul nostru s-a preocupat de luni de zile de chestiunea tezaurului care formeaza acoperirea metalica, spre a-l pune la adapost cât mai sigur, în vederea desfasurarii evenimentelor militare pe frontul de rasarit.

In scopul acesta – deoarece Onor. Guvernul îsi rezervase sa decida singur aceasta chestiune -, am facut repetate interventii verbale si scrise, cerând sa ni se comunice hotarârea Onor. Guvern. Anexat aratam datele la care am facut aceste interventii. La toate acestea nu am avut nici un raspuns precis, afara de unele schimburi de vederi cu Onor. Guvern, schimburi de vederi care se refereau la tratativele pe care Onor. Guvern le ducea cu doua din tarile neutre pentru depozitarea tezaurului în acele tari, sau pastrarea lui în tara.

In ziua de vineri 17 martie a.c., delegatii nostri, domnii Constantin Stoicescu si Mihail Romniceanu, au fost invitati la conferinta la care au luat parte: domnul maresal conducator al statului [I. Anto-nescu], domnia voastra, dom-nule vicepresedinte, si domnul ministru al Finantelor.

In aceasta conferinta s-a cerut ca Banca Nationala a României sa ia o hotarâre în privinta evacuarii aurului si s-a propus de domnul maresal trimiterea unui delegat al Bancii Nationale la Ankara, care sa ia contact cu autoritatile de stat si cu Banca Centrala a Republicii Turcesti, în vederea stabilirii conditiilor în care s-ar putea face depozitarea tezaurului nostru în Turcia. Consiliul nostru a hotarât trimiterea imediata a unui domn administrator în Turcia, dar nu va putea lua o hotarâre în ce priveste transportarea si depozitarea aurului în Turcia decât numai dupa ce va cunoaste conditiunile juridice si materiale în care s-ar putea face aceasta si numai daca riscurile acestor operatiuni ar fi luate de Onor. Guvern.”

Ne este greu sa precizam daca luarea unei decizii se amânase doar din cauza birocratiei si a încercarii de a evita responsabilitatea unei asemenea masuri. Banuim însa ca ezitarile guvernului, în primul rând ale lui Mihai Antonescu, au fost provocate si de debutul deloc încurajator al convorbirilor pe care Barbu Stirbei (emisar al opozitiei, plecat însa cu acordul guvernului) le initiase la Cairo cu reprezentantii U.R.S.S., Marii Britanii si S.U.A., acestia ridicând în fata delegatului român dezarmanta formula a capitularii neconditionate. Iar mesajul adresat guvernului român de maresalul Maitland Wilson, comandantul suprem al fortelor aliate din Mediterana, în 22 martie nu mai lasa nici un dubiu: capitularea neconditionata trebuia sa se produca imediat, ba mai mult, “natura conditiilor de pace ce vor fi impuse României va fi determinata, în mare masura, de volumul contributiei sale la înfrângerea Germaniei”.

Si toate acestea, pe fondul unor evolutii politico-militare dominate de ocuparea Ungariei de catre trupele germane la 19 martie si de ofensiva sovietica în fata careia, la 27 martie 1944, orasul Cernauti nu mai putuse fi aparat.

Starea de presiune maxima în care se afla l-a facut pe Mihai Antonescu sa primeasca cu iritare scrisoarea ce-i fusese adresata de catre Consiliul de Administratie al B.N.R. la 20 martie 1944. Raspunsul pe care l-a adresat guvernatorului B.N.R. în ziua de 22 martie este edificator: “Dvs. afirmati ca Consiliul Bancii Nationale s-a preocupat de luni de zile de chestiunea tezaurului, spre a-l pune la adapost cât mai sigur, în vederea desfasurarii evenimentelor militare pe frontul de rasarit si ca, dupa ce guvernul îsi rezervase sa decida singur în aceasta chestiune, dvs. ati facut repetate interventii, la care n-ati avut nici un raspuns precis .

Sunt uimit de aceste afirmatii.

Este adevarat ca înca din septembrie trecut (30 septembrie) a avut loc o consfatuire la Presedintia Consiliului de Ministri; acea consfatuire am cerut-o eu însa si nu Banca Nationala, pentru ca ma tineam dator sa atrag atentiunea asupra nevoii de a se lua din vreme masuri pentru apararea tezaurului.

Tot din proprie initiativa, am discutat cu dl. Ebrhardt, delegatul guvernului federal elvetian, în zilele de 8 si 9 octombrie 1943, posibilitatea de a face un aranjament cu Banca de emisiune elvetiana [...]. Am chemat la Bucuresti pe dl. ministru Pella, în acelasi scop [...]. Abia în întrevederea de la 4 noiembrie 1943 a d-lui guvernator Ottulescu, asistat de dl. administrator Stoicescu, cu dl. maresal Antonescu s-a prezentat un proiect de acord între guvern si Banca Nationala, cu privire la asigurarea tezaurului si dreptul de dispozitie si numai atunci guvernul si-a rezervat nu dreptul în sine de a asigura tezaurul, pentru care cu trei luni înainte se interesase guvernul, ci conditiile în care, în viitor, s-ar putea da dreptul de dispozitie asupra stocului de aur al B.N.R., proiectul depus la Banca Nationala dând în sarcina guvernului raspunderea de a trimite stocul în siguranta, dar lasând administratorilor Bancii Nationale întreaga dispozitie asupra acestuia.”

Chestiunea era extrem de importanta si o astfel de hotarâre trebuia bine gândita. O recunoaste si Mihai Antonescu în scrisoarea sa: “Domnul maresal Antonescu a fost atunci de parere ca trebuia constituit un comitet national, care, împreuna cu administratorii Bancii Nationale, sa exercite acest drept de dispozitie.”

In noiembrie 1943, arata M. Antonescu, avusese mai multe întrevederi cu guvernatorul Al. Ottulescu si îl tinuse la curent cu mersul tratativelor din Turcia si Elvetia vizând o eventuala depunere a tezaurului într-una din aceste tari. “Dl. guvernator Ottulescu insista asupra trimiterii aurului în Elvetia.

N-am avut raspuns decât la 25 noiembrie [1943], când am aflat, din comunicarea facuta de dl. ministru Pella si adusa chiar de dl. Zagan, functionar al Bancii Nationale, care era în curent cu toate negocierile din Elvetia si, desigur, a informat Banca Nationala, ca Banca Elvetiei nu primeste sa faca asemenea operatiuni.”

La 1 decembrie, ministrul de Finante Al. Neagu si C. Stoicescu, administrator al B.N.R., fusesera informati despre stadiul negocierilor din Elvetia si Turcia, iar la 10 decembrie vice-guvernatorul I. Lapedatu fusese înstiintat de M. Antonescu ca îl rugase pe ministrul român la Ankara, Al. Cretzianu, sa intervina pentru a se ajunge la un rezultat favorabil.

In cursul lunilor ianuariefebruarie 1944 au fost mai multe discutii “chiar în biroul meu”, la care participasera reprezentanti ai B.N.R. si, în doua rânduri, generalul Enescu de la Marele Stat Major, pentru a se gasi solutia cea mai buna. M. Antonescu era suparat pentru ca în urma sedintei din 9 martie (cu participarea ministrului Finantelor, vice-guvernatorului I. Lapedatu, si a administratorilor M. Romniceanu, C. Stoicescu si V. Badulescu), “când eu am cerut Bancii Nationale sa ia o hotarâre si sa trimita tratarea lucrului”, nu primise nici un raspuns de la B.N.R.

In aceasta situatie, spune M. Antonescu, “pentru a nu ajunge ca guvernul sa poarte vreo raspundere în aceasta chestiune, am rugat pe dl. maresal Antonescu sa convoace conferinta care a avut loc la domnia sa, vineri 17 martie, când, dupa ce am rezumat toate fazele discutiunilor si negocierilor în aceasta privinta [...], dl. maresal a cerut Bancii Nationale sa ia imediat masuri si sa trimita îndata delegati la Ankara si Berna, pentru aranjarea chestiunilor tehnice care fusesera negociate prin ministrii nostri”.

Facuse toata aceasta recapitulare a evenimentelor, pentru a declara: “Guvernul este gata sa dea Bancii Nationale orice concurs ar cere si de îndata, dupa cum este gata sa-si asume riscul oricaror operatiuni, bineînteles în concurs cu Banca Nationala, pentru ca guvernul în aceasta chestiune nu face decât sa ajute si sa apere interesele Bancii Nationale”.

Si iata, în finalul scrisorii lui M. Antonescu, câteva detalii deosebit de importante pentru desfasurarea întregii operatiuni: “Dl. ministru [de Finante] Neagu prezentându-mi cererile de pasapoarte pentru delegatii dvs. în chiar ziua de sâmbata 19 martie, am dat imediat aprobarea pentru plecare, rugând personal pe dl. ministru gl. Vasiliu ca sa se dea de îndata vizele de iesire din tara delegatilor Bancii Nationale.

Guvernul asteapta de la Banca Nationala sa-i comunice care dintre solutiuni adopta:

a) Transportul într-o tara prietena europeana;

b) Transportul într-o tara neutra din sud;

c) Pastrarea pe teritoriul românesc.

In ce priveste apararea stocului de aur împotriva bombardamentelor aeriene, Banca Nationala, împreuna cu Marele Stat Major, fiind de parere ca tezaurul Bancii Nationale [din cladirea centrala din Bucuresti] este astfel zidit încât ofera cele mai bune garantii, am fost cu totii de acord ca cea mai mare siguranta o ofera lasarea lui în situatia actuala.

In ce priveste asigurarea stocului de aur, în cazul când frontul de est ar crea noi conditii, am fost cu totii de acord ca Banca Nationala sa faca toate demersurile necesare pentru stabilirea conditiilor de depozitare, care sa ofere maximum de garantii juridice, în urma negocierilor facute de Ministerul Regal al Afacerilor Straine cu câteva luni înainte.

Asteptam deci deciziunile dvs. si cererile dvs. asupra ajutorului si garantiilor pe care le asteptati de la guvern.”

Care au fost aceste decizii? Cum s-a rezolvat pâna la urma problema tezaurului B.N.R.?

Magazin istoric

Cristian Paunescu, Marian Stefan

OPERAŢIUNEA NEPTUN şi peştera tezaurului de la Mânăstirea Tismana

Luni, 18 iulie 2011, postul de televiziune GORJ TV vă oferă imagini inedite din Peștera Tezaurului de la Mânăstirea Tismana în emisiunea ”Cine a fost odată-n Gorj” realizată de Cornel Șomâcu. Telespectatorii sunt purtați în subsolul Mânăstirii și în peștera din apropiere de către Gheorghe Birău, directorul BNR Gorj, cel care a publicat recent lucrarea ”Gorjul Bancar” unde povestește și întâmplările legate de tezaur.

Pentru circa doi ani şi jumătate, tezaurul Băncii Naţionale a României s-a aflat în Gorj în regiunea mânăstirii Tismana. Operaţiunea desfăşurată de BNR începând cu luna iulie 1944 şi sfârşită în ianuarie 1947 a purtat numele de cod „Neptun”.

 Tezaurul a stat într-o peşteră din apropierea aşezării monahale, după cum povestea într-o carte publicată în anul 2010  chiar actualul director al filialei BNR, Gheorghe Birău. După 1989, mulţi dintre gorjeni au aflat cu surprindere că în toamna anului 1944 nu doar regele Mihai şi-a găsit refugiu în Gorj ci şi tezaurul României.

Povestea a apărut de mai multe ori în ultimii ani, de la reviste cu specific istoric la materiale de popularizare. Pentru cei care nu ştiu povestea, iată o prezentare succintă. Mai mult de 10 zile de vară(iulie 1944) le-au trebuit autorităţilor pentru a transporta tezaurul BNR de la Bucureşti la mânăstirea Tismana. În iulie şi august 1944, rezerva de aur a României a fost depozitată într-o pivniţă special amenajată. Abia la începutul lui septembrie s-a trecut la pregătirile necesare pentru mutarea tezaurului într-o peşteră din apropierea mânăstirii. Gheorghe Birău, autorul cărţii „Gorjul bancar.

Banca Naţională”, explică raţiunile alegerii unei peşteri: „Ideea centrală a depunerii tezaurului în peşteră era aceea că, în cazul unui atac iminent şi a imposibilităţii apărării, „cerul peşterii” să fie dinamitat şi să se formeze astfel un obstacol natural imposibil de trecut.” Amenajarea locaţiei a presupus ridicarea unor pereţi în interior, astuparea tuturor căilor de acces, construirea unei platforme din lemn pentru depozitarea în siguranţă a lăzilor şi, bineînţeles, zidirea intrării. La 13 septembrie 1944, peştera era gata să-şi primească preţioasa comoară, trei zile mai târziu totul aflându-se în interior. Dintr-un proces verbal întocmit de autorităţi atunci aflăm că au fost depuse 4035 casete în greutate de 212 245, 305 kg, din care 189 673,99044 kg aur curat.

 Mai erau şi 51 casete în greutate brută de 3 057,450 kg aur din tezaurul polonez, rămas la noi din 1939. Din diverse motive, tezaurul României a rămas la Tismana doi ani şi jumătate. Să nu uităm că a fost vorba de o perioadă tulbure, locaţia gorjeană împiedicându-i poate pe ruşi să pună mâna pe el după cum au făcut-o cu alte lucruri. Programul de recuperare a ridicat numeroase probleme la transport care au rămas consemnate în rapoarte. Nu s-a găsit însă rezolvarea enigmei dispariţiei unei părţi din tezaur.

Transportul a fost îngreunat şi din cauza faptului că lăzile de depozitare au putrezit din cauza umezelii. Dacă la toate acestea mai adaugăm faptul că transportul s-a făcut în condiţii de iarnă, avem cât de cât un tablou complet al dificultăţilor. Zăpada a făcut un adevărat calvar drumul dintre Tismana şi Târgu-Jiu. Astfel, în ziua de 28 ianuarie 1947, una din maşinile cu aur s-a răsturnat la ieşirea de pe podul din Peştişani, casetele ajungând în râu dar fără să păţească nimic.

 Acestea şi-au continuat drumul spre gara Tg-Jiu cu o altă maşină. Tot de o altă maşină a fost nevoie după ce un camion a derapat într-un şanţ din satul Brădiceni. Nu au lipsit nici alte evenimente, cum ar fi deteriorarea unor casete în timpul transportului ş.a. Transportul s-a desfăşurat între 25 ianuarie şi 4 februarie 1947. Tezaurul a plecat, aşa cum venise, cu trenul de la Tg-Jiu la Bucureşti. Pe baza raportărilor Căilor Ferate Române, garniturile de tren au transportat înapoi la Bucureşti 3876 casete (circa 195 000 kg), în 20 de vagoane.

Aurul ajuns la Bucureşti era mai puţin decât cel adus în 1944 de acolo. Gorjeanul Gheorghe Birău spunea în cartea sa că: „Somnul tezaurului a fost totuşi deranjat în iarna anului 1945, când la 16 ianuarie s-a pătruns în grotă printr-o deschizătură betonată ulterior şi s-au ridicat 250 casete cu lingouri tip internaţional în greutate de 11.150 kg aur brut”.

 Cea mai plauzibilă variantă, a localnicilor care au supravieţuit evenimentelor, ar fi că ruşii au făcut toate astea. Folclorul local merge pe varianta hoţilor simplii. Taina tezaurului pare să fi fost ascunsă însă în adâncul muntelui.

Cu ani în urmă, prestigioasa revistă „Magazin Istoric” a încercat să elucideze misterul mai ales că între cele relatate de Gheorghe Birău şi rezultatul proceselor-verbale există diferenţe foarte mari. Astfel, din 4035 de casete , în greutate totală de 212 245,305 kg au ajuns la Bucureşti doar 3876 casete, în greutate de circa 195.000 kg.

 Doar că lipsa ar fi de 159 de casete. Ca bani, paguba BNR la preţurile actuale ale aurului se cifrează la peste 5000 de miliarde de lei vechi.

Sursa: ssirgorj.wordpress.com/2011/07/15/operatiunea-neptun-si-pestera-tezaurului-de-la-manastirea-tismana

About these ads

06/01/2012 - Publicat de | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 308 other followers

%d bloggers like this: