CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

LE CATÉCHISME RÉVOLUTIONNAIRE (CATEHISMUL REVOLUTIONAR) – PORTRETUL UNUI CRIMINAL REVOLUTIONAR RUS – Neciaev Serghei GHENADIEVICI


 
LE CATÉCHISME RÉVOLUTIONNAIRE

 

Neciaev Serghei  GHENADIEVICI (1847-1882)

 

Nascut intr-o familie  muncitoreasca, Neciaeev  a devenit  profesor in Sankt-Petersburg ,oras in care  a   facut parte  inca din tinerete  din cercurile de elevi revoluţionari. Urmărit  penal pentru activităţile sale,a fugit la Geneva in Elvetia, unde s-a întâlnit cu revolutionarul  Bakunin .

Cu ajutorul  acestuia din urmă, el a scris Catehismul Revoluţionar (Le Catéchisme du révolutionnaire), in 1868, in care  a dezvoltat conceptul de revoluţie, ca o actiune a grupurilor teroriste subterane, al căror rol este de a distruge  structura societatii  si  eliminarea conducatorilor acesteia .

Astfel defineşte atitudinea faţă de el însuşi ca  revoluţionar,fata de prietenii săi , si fata de societate şi liberalii de toate nuanţele .

”Principiile”sale au fost adoptate in mare parte si de bolsevicii lui Lenin si Stalin.

Mai presus de toate el  susţine teza că revoluţionarii  trebuie să accentueze suferinţa poporului , care  astfel curajul să se revolte.

Numele lucrarii provine de la   acela al  Catehismul Bisericii Catolice si  va fi o trimitere la nihilimul  rus .
În august 1869,Neciaev  se reîntoarce în Rusia  la Moscova unde continua activitatea sa subversiva.

După ce il ucide pe  studentului Ivanov , pe care îl acuză de trădare , el este nevoit să fugă şi sa se stabileasca  în Germania. ( Dostoievski a fost inspirat de acest episod din cariera lui Neciaev  în romanul său ” Posedatul ”publicat in 1873 . )

In scurt timp  Bakunin, speriat de  cinismul  şi violenţa lui, a rupt legaturile  cu el .

Neciaev s-a refugiat la Londra, unde este nedorit în cercurile revoluţionare. Este găsit în 1870 in  Franta , unde a rămas până la începutul  Comunei din Paris. .

S-a întors în Elveţia , unde a fost arestat şi extrădat în Rusia in octombrie 1872. A fost judecat  la Sankt Petersburg  si  a fost condamnat la douăzeci de ani muncă silnică ,sentinta  fiind comutata de însuşi ţarul rus la închisoare pe viaţă .

Închis  în fortareata  Petru şi Pavel ,el reuşeşte să întreţină relaţii cu mişcarea revolutionara si chiar a reuşit să ii  convertească pe  temniceri la ”crezul”sau politic. A murit  in puscarie, după zece ani de închisoare.

 

“Catehismul revoluţionarului” (Geneva 1868)

 

Foto:Savatie blog

 

Atitudinea revoluţionarului faţă de el însuşi

 

1. Revoluţionarul e un om condamnat dinainte: el nu are nici interese personale, nici afaceri, nici sentimente sau ataşamente, nici proprietate, nici măcar nume. Totul în el este absorbit de un singur interes, o singură gândire, o singură pasiune – Revoluţia.

2. În adâncul lui, nu doar prin vorbe ci şi în practică, el a rupt orice legătură cu ordinea publică şi cu lumea civilizată, cu orice lege, orice convenţie şi condiţie acceptată, şi de asemenea cu orice morală. Cât priveşte această lume civilizată, el este duşmanul ei implacabil, şi dacă totuşi continuă să trăiască în ea este numai pentru a o distruge în întregime.

3. Revoluţionarul dispreţuieşte orice doctrina, a renunţat la ştiinţa pacifistă, pe care o lasă pe seama generaţiilor viitoare. El nu cunoaşte decât o singură ştiinţă – cea a distrugerii.

Pentru acest scop şi numai pentru el studiază mecanica, fizica, poate medicina, numai în acest scop studiază zi şi noapte ştiinţa vie a oamenilor, a caracterelor, a situaţiilor, şi toate modalităţile ordinii sociale aşa cum există ea în diferitele clase ale umanităţii.

Cât despre scopul său, nu-l are decât pe acesta: distrugerea cea mai rapidă şi mai sigură a acestei ordini abjecte.

4. El dispreţuieşte opinia publică. Dispreţuieşte şi urăşte în toate formele şi manifestările ei moralitatea socială actuală. În ochii lui nu este moral decât ceea ce contribuie la triumful Revoluţiei; tot ce-l împiedică este imoral.

5. Revoluţionarul este un om condamnat dinainte. Implacabil faţă de Stat şi faţă de tot ce reprezintă societatea, el nu trebuie să se aştepte la nici un fel de milă din partea acestei societăţi.

Între ea şi el se desfăşoară un război neîncetat fără reconciliere posibilă, un război deschis sau secret, însă dus până la moarte. Trebuie să fie în fiecare zi pregătit să moară. Trebuie să se obişnuiască să suporte torturile.

6. Sever cu el însuşi, trebuie să fie aşa şi cu ceilalţi. Orice sentiment tandru şi moleşitor de paternitate, de prietenie, de dragoste, de recunoştinţă şi chiar de onoare trebuie înăbuşit în el de o unică şi rece pasiune, cea revoluţionară.

Pentru el nu există decât o singură voluptate, o singură consolare, recompensă sau satisfacţie – succesul Revoluţiei. Zi şi noapte, el nu trebuie să aibă decât un gând, un scop – distrugerea cea mai implacabilă.

Lucrând la rece şi fără odihnă pentru ţelul acesta, el trebuie să fie gata să piară el însuşi, şi să facă să piară de mâna lui tot ce împiedică această împlinire.

7. Caracterul adevăratului revoluţionar exclude orice romantism, orice sensibilitate, orice entuziasm sau elan. El exclude chiar ura şi răzbunarea personală. Pasiunea revoluţionară devenind de acum a doua sa natură, el trebuie să se sprijine pe calculul cel mai rece.

Peste tot şi întotdeauna, trebuie să întrupeze nu ceea ce-l îndeamnă să facă sentimentele lui personale, ci ceea ce-i prescrie interesul revoluţiei.

Atitudinea revoluţionarului faţă de camarazii săi

8. Revoluţionarul nu poate preţui şi trata ca prieten decât pe acela care a făcut cu adevărat dovada unei activităţi revoluţionare egale cu a sa.

Măsura prieteniei, a devotamentului şi a altor însuşiri faţă de un camarad e determinată exclusiv de gradul de utilitate al acestuia din punctul de vedere al efectelor practice ale revoluţiei distrugătoare.

9. Nu mai trebuie să insistăm asupra solidarităţii revoluţionarilor între ei. În această solidaritate rezidă întreaga forţă a acţiunii revoluţionare. Camarazii revoluţionari care posedă în acelaşi grad pasiunea revoluţionară trebuie pe cât posibil să discute în comun şi să hotărască în unanimitate toate chestiunile importante.

Însă în ce priveşte executarea planului conceput, fiecare trebuie să lucreze singur la realizarea acţiunii de nimicire, recurgând la sfaturile şi la ajutorul camarazilor săi doar în cazul în care lucrul acesta ar fi indispensabil pentru succesul acţiunii.

10. Fiecare camarad trebuie să aibă sub controlul său mai mulţi revoluţionari de categoria a doua sau a treia, altfel spus pe jumătate iniţiaţi. Trebuie să-i considere ca făcând parte din capitalul revoluţionar pus la dispoziţia sa. Va cheltui cu chibzuinţă partea de capital ce-i este atribuită, căutând totdeauna să tragă din ea profitul cel mai mare. Trebuie să fie retribuit pentru triumful cauzei revoluţionare, un capital de care nu va putea dispune fără consimţământul întregii confrerii a iniţiaţilor.

11. Când unui camarad i se întâmplă o nenorocire, iar revoluţionarul trebuie să decidă dacă trebuie sau nu să-i vină în ajutor, el va trebui să nu ţină cont de sentimente personale, ci numai de interesul cauzei revoluţionare. Astfel, va trebui să cântărească pe de o parte utilitatea pe care o prezintă camaradul respectiv, şi pe de altă parte cheltuiala de forţe revoluţionare necesare pentru a-l salva; va lua hotărârea în consecinţă.

Atitudinea revoluţionarului faţă de societate

12. Admiterea unui membru nou, al cărui zel nu s-ar manifesta decât în vorbe şi nu în acţiune, nu poate fi votată decât în unanimitate.

13. Revoluţionarul nu pătrunde în sferele Statului, ale castelor şi ale societăţii zise civilizate, şi nu trăieşte acolo, decât cu scopul distrugerii lor pe cât de totală pe atât de rapidă. Nu e un adevărat revoluţionar dacă regretă ceva din această lume, dacă situaţia şi relaţiile unui om aparţinând acestei lumi (în care totul trebuie urât în chip egal) îl fac să ezite. Cu atât mai rău pentru el dacă a păstrat în aceste sfere relaţii de paternitate, de prietenie sau de iubire; nu este un adevărat revoluţionar dacă ele îl fac să-i ezite mâna.

14. În scopul unei distrugeri implacabile, revoluţionarul poate şi trebuie să trăiască în sânul societăţii şi să caute să pară total diferit de ceea ce e în realitate. Revoluţionarul va trebui să pătrundă peste tot, în toate clasele mijlocii sau superioare, în lumea birocratică, militară, ca şi în cea a literelor, în Biroul al III-lea şi chiar în Palatul de Iarnă.

15. Toată această societate abjectă trebuie împărţită în mai multe categorii: prima categorie: este condamnată la moarte fără întârziere. Se va stabili o listă cu aceste persoane după gradul în care pot fi dăunătoare succesului cauzei revoluţionare, pentru ca acei care poartă primele numere să piară înaintea celorlalţi.

16. Când se stabileşte ordinea acestei liste, nu va trebui să se ţină cont de pagubele personale produse de cutare sau cutare individ, şi nici chiar de ura pe care aceste pagube au provocat-o în rândul poporului. Provizoriu, aceste pagube şi această ură pot fi chiar utile, deoarece ele ajută la trezirea revoltei populare. Va trebui deci să se ţină cont de gradul de utilitate care va rezulta din moartea acelui individ, pentru cauza revoluţionară. Tot astfel, vor trebui suprimaţi în primul rând oamenii deosebit de dăunători organizaţiei revoluţionare, precum şi cei a căror moarte violentă şi subită va putea produce cea mai mare teroare guvernului. Privându-l pe acesta de oamenii fermi şi inteligenţi, se ajunge la zdruncinarea puterii sale.

17. A doua categorie va trebui să-i cuprindă pe oamenii lăsaţi în viaţă provizoriu, pentru ca seria lor de acte feroce să provoace revolta ineluctabilă a poporului.

18. A treia categorie cuprinde un număr considerabil de brute plasate în poziţii înalte, şi de personalităţi care, graţie situaţiei lor, beneficiază de bogăţie, de relaţii puternice, de influenţă şi de putere. Trebuie exploataţi in toate modurile, făcuţi să-şi piardă cumpătul şi prevederea, aservindu-i astfel prin aflarea celor mai murdare dintre secretele lor. Influenţa lor, relaţiile, puterea, bogăţiile şi forţa lor vor deveni astfel o comoară inepuizabilă şi un ajutor puternic pentru organizaţiile revoluţionare.

19. A patra categorie cuprinde oamenii de Stat ambiţioşi şi liberalii de orice nuanţă. Este îngăduit a conspira în compania şi potrivit programului lor, făcându-i să creadă că li te supui orbeşte, în vreme ce în realitate ţi-i aserveşti, despuindu-i de secrete, compromiţându-i definitiv, pentru a le tăia în final retragerea şi a semăna dezordinea în Stat prin intermediul lor.

20. A cincea categorie cuprinde doctrinarii, conspiratorii şi revoluţionarii care se dedau unei vorbării goale în cercurile politice şi în scrierile lor. Trebuie împinşi fără încetare, încurajaţi, obligaţi să facă declaraţii complete şi periculoase, al căror rezultat ar reprezenta pierderea definitivă a majorităţii dintre ei şi educarea revoluţionară numai a câtorva.

21. A şasea categorie, deosebit de importantă, cuprinde femeile, care trebuie împărţite în trei subcategorii: unele uşoare, stupide şi fără suflet, de care ne putem folosi ca şi de bărbaţii din a treia şi a patra categorie; celelalte – pasionate, devotate, însă nefăcând parte din rândurile noastre, pentru că nu au încă o concepţie reală, practică şi lipsită de fraze asupra cauzei revoluţionare. Vor fi folosite la fel ca bărbaţii din a cincea categorie. În sfârşit, femeile care fac parte în întregime din rândurile noastre, adică iniţiate plenar şi care au acceptat ansamblul programului nostru. Acestea sunt camaradele noastre, şi va trebui să le considerăm ca pe tezaurul nostru cel mai de preţ, căci nu vom putea reuşi fără ele.

Atitudinea confreriei faţă de popor

22. Confreria nu are alt scop decât deplina eliberare şi fericire a poporului – altfel spus, a lucrătorilor. Convinsă, însă, că această eliberare şi această fericire nu sunt posibile decât prin mijlocirea unei revoluţii populare care ar mătura totul în trecerea ei, Confreria va contribui cu toate forţele ei şi cu toate resursele de care dispune la dezvoltarea şi extinderea suferinţelor care vor epuiza răbdarea poporului şi-l vor împinge la o revoltă generală.

23. Confreria nu înţelege prin “revoluţie populară” o mişcare reglată după ideile din Occident, şi care s-ar opri respectuos în faţa proprietăţii şi a ordinii sociale, şi în faţa a ceea ce se numeşte civilizaţie şi moralitate. Acest gen de mişcare s-a limitat până acum să răstoarne o formă politică, pentru a o înlocui cu alta şi a crea Statul zis revoluţionar. Nu poate fi salvatoare pentru popor decât o revoluţie care va distruge până în rădăcini Statul şi va suprima toate tradiţiile, clasele şi ordinea însăşi existente în Rusia.

24. De asemenea, Confreria nu intenţionează deloc să impună poporului o organizare venită de sus. Viitoarea organizare va fi fără îndoială elaborată de mişcarea şi de viaţa populară însăşi – dar ea este treaba generaţiilor viitoare. Opera care ne revine nouă este o distrugere cumplită, totală, generală şi implacabilă.

25. De asemenea, căutând o apropiere de popor, va trebui mai întâi să ne alăturăm elementelor populare care, de la fondarea Statului moscovit, nu au încetat să protesteze nu doar în cuvinte, ci şi prin fapte, împotriva a tot ce e legat direct şi indirect de putere: nobilimea, funcţionarii, corporaţiile, negustorul exploatator. Să ne alăturăm briganzilor îndrăzneţi, care sunt singurii veritabili revoluţionari ai Rusiei.

26. A strânge aceste bande într-o forţă de neînfrânt care va nimici totul în trecerea ei – aceasta va fi opera organizaţiei noastre, a conspiraţiei noastre, acesta ne va fi ţelul.

 

 

LE CATÉCHISME RÉVOLUTIONNAIRE – Sergueï NETCHAÏEV

 

Principes par lesquels le révolutionnaire doit être guidé


 

 

ATTITUDE  DU  RÉVOLUTIONNAIRE  ENVERS  LUI-MÊME.

1. Le révolutionnaire est un homme condamné. Il n’a pas d’intérêts propres, pas de liaisons, pas de sentiments, pas d’attaches, pas de biens et pas même de nom. Tout en lui est absorbé par un seul et unique intérêt, une seule pensée, une seule passion : la révolution.
2. Tout au fond de son être, non seulement en paroles mais aussi en actes, il a rompu tout lien avec l’ordre établi et le monde cultivé dans son ensemble, avec ses lois, ses propriétés, ses conventions sociales et ses principes éthiques. Il est un ennemi implacable de ce monde, et s’il continue d’y vivre, c’est pour mieux le détruire.
3. Le révolutionnaire exècre les doctrines et a rejeté les sciences ordinaires, les laissant aux générations futures. Il ne connaît qu’une seule science, la science de la destruction. A cette fin, et à cette fin seule, il étudiera la mécanique, la physique, la chimie et peut- être la médecine, a cette fin, il étudiera jour et nuit la science vivante: le peuple, ses caractéristiques, son fonctionnement et tout ce qui constitue le présent ordre social à tous les niveaux. Son seul et unique objectif est la destruction immédiate de cet ordre ignoble.
4. Il méprise l’opinion publique. Il exècre et abhorre l’éthique sociale existante dans toutes ses manifestations et expressions. Pour lui, est moral tout ce qui peut permettre le triomphe de la révolution. Est immoral et criminel tout ce qui se trouve en travers de son chemin.
5. Le révolutionnaire est un homme dévoué, impitoyable envers l’État et l’ensemble de la société éduquée et privilégiée ; il ne doit pas attendre d’elle la moindre pitié. Entre elle et lui existe, qu’elle soit déclarée ou non déclarée, une guerre incessante et sans fin. Il doit se préparer à supporter la torture.
6. Dur envers lui-même, il doit être dur envers les autres. Toutes les émotions tendres ou efféminées de connivence, d’amitié, d’amour, de gratitude et même d’honneur doivent être refoulées en lui par une passion froide et entêtée pour la cause révolutionnaire. Il n’est pour lui qu’un seul délice, une seule consolation, une récompense et une gratification : le succès de la révolution. Jour et nuit, il ne doit avoir qu’une seule pensée, un seul but : la destruction sans merci. Dans sa poursuite froide et infatigable de ce but, il doit être prêt à mourir lui-même et à détruire de ses propres mains tout ce qui pourrait l’empêcher.
7. La nature du véritable révolutionnaire ne laisse pas de place pour le romantisme, le sentimentalisme, l’extase ou l’enthousiasme. Elle ne laisse pas davantage de place à la haine personnelle ou à la vengeance. La passion révolutionnaire, qui doit devenir pour lui le mode de pensée courant, doit à tout moment être combinée au plus froid calcul. En tout instant et endroit, il ne doit pas être ce que lui dictent ses inclinations personnelles, mais ce que l’intérêt général de la révolution commande.
ATTITUDE  DU  RÉVOLUTIONNAIRE  ENVERS  SES  CAMARADES.
8. Le révolutionnaire respecte ses amis mais ne chérit que celui qui s’est montré dans les faits comme aussi révolutionnaire que lui. L’étendue de cette amitié, de cette dévotion et d’autres obligations envers son camarade n’est déterminée que par leur degré d’utilité au travail pratique de complète destruction révolutionnaire.
9. La nécessité de la solidarité entre révolutionnaires est évidente. Elle est constitutive de la vigueur du travail révolutionnaire. Les camarades révolutionnaires ayant le même degré de compréhension révolutionnaire et de passion devraient, autant que possible, discuter ensemble des choses importantes et prendre des décisions unanimes. Mais même en mettant au point un plan échafaudé de la sorte, chaque homme doit autant que possible ne compter que sur lui-même. En accomplissant une série d’actes de destruction, chaque homme doit agir par lui-même et ne recourir aux conseils et à l’aide de ses camarades que si cela est nécessaire à l’accomplissement du plan.

10. Chaque camarade devrait avoir sous ses ordres plusieurs révolutionnaires des deuxième et troisième catégories, c’est-à-dire des camarades qui ne sont pas complètement initiés. Il doit les regarder comme des portions d’un fonds commun du capital révolutionnaire placées à sa disposition. Il doit dépenser ses portions du capital avec parcimonie, tentant à chaque fois d’en tirer le maximum de bénéfice. Il doit se regarder lui-même comme un capital consacré au triomphe de la cause révolutionnaire ; mais comme un capital dont il ne peut disposer librement sans le consentement de la compagnie entière des camarades initiés.

11. Lorsqu’un camarade a des ennuis, le révolutionnaire, quand il décide ou pas de l’aider, ne doit pas prendre en compte ses sentiments personnels mais le bien de la cause révolutionnaire. Il doit donc peser, d’un côté l’utilité du camarade, et de l’autre la quantité d’énergie révolutionnaire qui devrait être dépensée pour sa délivrance, et doit décider laquelle a le plus de poids.
12. L’admission d’un nouveau membre, qui s’est illustré non en paroles mais en actes, ne peut être le fait que d’un accord unanime.
ATTITUDE  DU  RÉVOLUTIONNAIRE  ENVERS  LA  SOCIÉTÉ.
13. Le révolutionnaire vit dans le monde de l’État, des classes et de la soi-disant culture, et n’y vit que parce qu’il croit à sa destruction complète et rapide. Il n’est pas révolutionnaire s’il ressent de la pitié pour quoi que ce soit en ce monde. S’il en est capable, il doit envisager l’annihilation de sa situation, d’une relation ou de toute personne faisant partie de ce monde ; tout et tous doivent lui être également odieux. Cela est difficile s’il possède une famille, des amis et des êtres chers en ce monde ; il ne peut être révolutionnaire s’ils peuvent arrêter sa main.
14. Tout en visant à une implacable destruction, le révolutionnaire peut et doit parfois vivre au sein d’une société en prétendant être ce qu’il n’est pas. Le révolutionnaire doit s’infiltrer partout, au sein des classes basses et moyennes, dans les maisons de commerce, les églises, les manoirs des riches, le monde de la bureaucratie, de l’armée, de la littérature, de la 3è section (la police secrète) et même au palais d’Hiver.
15. Cette société infecte doit être découpée en plusieurs catégories. La première comprend tous ceux qui doivent être immédiatement condamnés à mort. La société doit rédiger une liste de ces personnes condamnées, fonction leur relative menace exercée à l’encontre d’une progression harmonieuse de la cause révolutionnaire, et pour permettre leur élimination.
16. Pour établir ces listes en fonction des raisons énoncées plus haut, il convient de ne pas se laisser guider par les actes individuels de traîtrise commis par la personne, ni même par la haine qu’elle provoque au sein du peuple. Ces traîtrises et cette haine peuvent toutefois s’avérer utiles, puisqu’elles incitent à la rébellion populaire. On doit se fonder sur le service que la mort de l’individu pourrait rendre à la cause révolutionnaire. C’est pourquoi ceux qui doivent être annihilés en premier sont les individus particulièrement dangereux pour l’organisation révolutionnaire, et dont la mort soudaine et brutale effraiera le gouvernement et, le privant de certains de ses représentants les plus intelligents et énergiques, diminuera sa force.
17. La deuxième catégorie recouvre ceux à qui un répit temporaire est accordé, uniquement afin que leur comportement bestial ne pousse inévitablement le peuple à la révolte.
18. À la troisième catégorie appartient le troupeau des personnalités de haut rang ou des personnages qui ne sont pas distingués par leur intelligence particulière ou leur énergie mais qui, par leur position, sont prospères et jouissent de leurs connexions, leur influence et leur pouvoir ; ils doivent être pris la main dans le sac et confondus et, quand nous aurons découvert suffisamment de leurs sales petits secrets, nous en ferons nos esclaves. Leur pouvoir, leur influence, leurs connexions, leur richesse et leur énergie constitueront notre inépuisable maison du trésor et une aide efficace à nos entreprises variées.
19. La quatrième catégorie comprend les personnes ambitieuses politiquement et les libéraux de différentes nuances. Nous pouvons conspirer avec eux, en suivant leur programme, et prétendre les suivre aveuglément, alors que nous prenons leur contrôle, que nous révélons tous leurs petits secrets et les compromettons à un tel point qu’ils soient irrémédiablement impliqués et puissent être employés pour semer le désordre au sein de l’État.
20. La cinquième catégorie est composée des doctrinaires, des conspirateurs, des révolutionnaires, tous ceux qui s’adonnent aux vaines péroraisons, en public ou sur le papier. Ils doivent être continuellement incités et poussés à rédiger de violentes déclarations poussant à l’action, de manière à ce que, dans leur majorité, ils disparaissent sans laisser de trace et que les intérêts des vrais révolutionnaires s’en trouvent quelque peu accrus.
21. La sixième et importante catégorie est celle des femmes. Elles doivent être réparties en trois catégories. Premièrement, ces femmes frivoles et sans cervelle que nous pouvons utiliser comme les troisième et quatrième catégories d’hommes. Deuxièmement, les femmes ardentes, talentueuses et dévouées, mais qui ne nous ont pas rejoints parce qu’elles n’ont pas encore atteint une compréhension réelle, pratique et dénuée de passion de la révolution : ces femmes doivent être utilisées comme les hommes de la cinquième catégorie. Finalement, les femmes qui sont en complète adéquation avec nous, ont été pleinement initiées et acceptent notre programme dans son intégralité : nous devons regarder ces femmes comme le plus précieux de nos trésors, dont l’assistance nous est indispensable.

ATTITUDE  DE  LA  CONFRÉRIE  ENVERS  LE  PEUPLE.

22. La Confrérie n’a pas d’autre but que l’entière libération et le bonheur du peuple – c’est-à-dire des travailleurs. Mais, convaincue que cette libération et ce bonheur ne sont possibles qu’au moyen d’une révolution populaire qui balayerait tout sur son passage, la Confrérie contribuera de toutes ses forces et de toutes ses ressources au développement et à l’extension des souffrances qui épuiseront la patience du peuple et le pousseront à un soulèvement général.
23. La Confrérie n’entend pas sous “révolution populaire” un mouvement réglé selon les idées de l’Occident, et qui s’arrêterait respectueusement devant la propriété et les traditions de l’ordre social, et devant ce qu’on appelle la civilisation et la moralité. Ce genre de mouvement s’est borné jusqu’ici à renverser une forme politique, afin de la remplacer par une autre et de créer l’Etat dit révolutionnaire. Seule peut être salutaire au peuple une révolution qui détruira jusqu’aux racines de l’Etat, et supprimera toutes les traditions, les classes et l’ordre même existant en Russie.
24. Aussi, la Confrérie n’a nulle intention d’imposer au peuple une organisation venant d’en haut. La future organisation sera sans aucun doute élaborée par le mouvement et la vie populaire elle-même – mais c’est là l’affaire des générations futures. Notre œuvre à nous est une destruction terrible, entière, générale et implacable.
25. Aussi, en cherchant un rapprochement avec le peuple, nous devons tout d’abord nous joindre aux éléments populaires qui, depuis la fondation de l’Etat moscovite, n’ont pas cessé de protester non seulement en paroles, mais en actes, contre tout ce qui est lié directement et indirectement au pouvoir : la noblesse, les fonctionnaires, les corporations, le commerçant exploiteur. Joignons-nous aux brigands hardis, qui sont les seuls véritables révolutionnaires de la Russie.
26. Fondre ces bandes en une force invincible qui détruira tout sur son passage – telle sera l’œuvre de notre organisation, de notre conspiration, tel sera notre but.

Sergueï NETCHAÏEV 1869

 

 
 
Publicitate

10/11/2011 - Posted by | POLITICA | , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: