CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Trei sferturi din persecuțiile religioase din lumea contemporana sunt îndreptate împotriva creștinilor

 

Nu mai puțin de 75% din persecuțiile religioase din lume sunt îndreptate împotriva creștinilor, arată un raport elaborat de o organizație catolică din Marea Britanie.

Aid to the Church in Need a examinat situația din 33 de țăriși a descoperit că cea mai mare parte a persecuțiilor se întâmplă în Orientul Mijlociu, Africa și Asia.

Raportul intitulat Persecuted and Forgotten? A Report on Christians oppressed for their faith” (vedeți RAPORTUL) arată că, în afară de țările unde de obicei aveau loc acte de persecuție împotriva creștinilor – China, Iran, Coreea de Nord, Arabia Saudită – și în Venezuela, Zimbabwe și Israel creștinii sunt discriminați, oprimați sau chiar torturați pentru credința lor. 

„Proporția țărilor de unde ne parvin rapoarte privind înrăutățirea condițiilor de violență și intimidare anticreștină ar fi fost mai mare dacă, efectiv, s-ar fi putut imagina cazuri în care să se poată înrăutăți condițiile,” se arată în raportul citat de Christian Post.

Sursa: semneletimpului.ro

10/11/2011 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Miracolul istoric al Unirii de la 1918

Stema Regatului României

 

 

1878-1856 = 22

1940-1918 = 22

1991(?) +22 = 2013

 

Ceea ce vedeţi mai sus nu sunt nişte cifre luate la întâmplare. Şi, cu atât mai mult, nu sunt nişte calcule aberante.

În primele două rânduri sunt indicaţi anii în care anumite părţi ale teritoriului pruto-nistrean au revenit deţinătorului său legitim (care se numea fie Principatul Moldovei, fie Regatul României).

Ca să fiu mai explicit: 3 judeţe sud-basarabene (Cahul, Bolgrad şi Ismail) au fost retrocedate Moldovei, conform prevederilor Păcii de la Paris (1856), pentru ca peste 22 de ani, acestea să fie reanexate la Imperiul Rusiei, ca urmare a hotărârilor Congresului de la Berlin (1878).

Ulterior, la începutul sec. XX, datorită circumstanţelor create, Basarabia (alias Republica Democratică Moldovenească = R.D.M.) se uneşte cu România (1918), dar peste alţi 22 de ani este încorporată de Uniunea Sovietică (în 1940, apoi în 1944).

Această abordare algebrică nu rezidă dintr-o predilecţie pentru „metoda matematică a studierii istoriei” (în rusă – математическии метод изучения истории, o disciplină existentă spre sfârşitul perioadei sovietice în cadrul facultăţilor de istorie), ci din convingerea că nu voi reuşi să fiu exhaustiv, prin urmare, măcar să punctez anumite idei pe care le consider esenţiale:

  1. Revenirea Basarabiei (sau cel puţin a unei părţi) în cadrul Moldovei = României (România nu ar fi existat fără Principatul Moldovei!) a fost posibilă doar datorită eşecului politico-diplomatic înregistrat de Imperiul de la răsărit (iniţial ţarist, devenit ulterior „sovietic”) atât în urma Războiului Crimeii (1853-1856), apoi ca urmare a Primului Război Mondial, dar şi (cu o largă marjă de aproximaţie) după finisarea „Războiului rece”, atunci când „colosul cu picioarele de lut” s-a prăbuşit (1991) şi Republica Moldova părea să fi purces pe drumul reunificării.

  2. „Generaţia unirii”, precum şi cea paşoptistă, care au pus mai presus interesele naţiunii decât cele conjuncturale, de grup sau personale, are un rol edificator în revendicarea şi realizarea dezideratului naţional, iar numele celor care au luptat pentru idealul reîntregirii va rămâne veşnic în memoria românilor.

  3. Basarabia (mă refer la jumătatea de est a Ţării Moldovei), situată la periferia spaţiului românesc, s-a aflat într-o constantă confruntare (din sec. XVIII) cu intenţiile expansioniste ale imperiului răsăritean şi a fost, deseori, iniţiatoarea unor procese unioniste.

  4. În acest sens, trebuie subliniat faptul că basarabenii au fost primii care s-au unit cu patria-mamă în 1918 şi, tot ei, s-au manifestat dintâi contra regimului în 1989 (dacă nu chiar mai devreme, pe când românii din dreapta Prutului – cu o „întârziere” de câteva luni).

La întrebarea cum a fost posibil anul 1918 se poate răspunde doar ţinând cont de evoluţia principiului de naţionalitate, care a conferit legitimitate acelor ţări beligerante ale primei conflagraţii mondiale cărora le lipsea unitatea naţională.

Altfel spus, Vechiul Regat al României, un stat insignifiant în raport cu Imperiile vecine: austro-ungar şi ţarist, s-a avântat în vâltoarea unui război total doar pentru a-şi reitera dreptul reîntregirii teritoriilor înstrăinate (Transilvania, Bucovina, Basarabia).

În această ordine de idei, putem spune că anul 1918 nu ar fi fost posibil dacă România nu devenea subiect de drept internaţional (1856-1864) şi nu obţinea recunoaşterea independenţei (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat.

De asemenea, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859)[1] a fost, în esenţă, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii), respectiv consecinţele acelui act sunt definitorii pentru anul 1918 (iată şi o altă coincidenţă matematică: Sfatul Ţării adoptă Declaraţia de independenţă a R.D.M. pe 24 ianuarie, o dată la care în urmă cu 59 de ani a fost ales A.I. Cuza domn al Ţării Româneşti).

În acelaşi timp, ataşamentul populaţiei majoritare din provinciile româneşti, precum şi argumentaţia organelor regionale reprezentative (Consiliul Naţional şi Congresul General pentru Bucovina, Sfatul Ţării pentru Basarabia şi Consiliul Naţional Român pentru Transilvania) rezidă din principiul autodeterminării, formulat fără echivoc de către T. Wilson, conform căruia naţiunile opresate în cadrul unui sistem politic multinaţional au posibilitatea de a opta pentru recunoaşterea suveranităţii lor într-un anumit spaţiu istoric.

De altfel, consider că instituţiile legislative din provinciile româneşti au realizat transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea naţională.

Dintr-un alt punct de vedere, Unirea de la 1918 a fost posibilă datorită reformelor: militară şi agrară.

Asta deoarece situaţia incertă în care s-a pomenit România (noiembrie 1916 – ianuarie 1917)[2] este comparabilă cu cea a Basarabiei (noiembrie 1917 – februarie 1918) şi doar intervenţiile salvatoare ale armatei române la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, precum şi la Chişinău, au permis supravieţuirea statului român şi a tinerei republici pruto-nistrene: „integritatea teritorială a Basarabiei a putut fi păstrată cu ajutorul armatei române, care nu numai că a pus capăt dezmăţului organizat de zemstva judeţului Cetatea Albă, dar a instaurat ordinea şi liniştea în întreaga provincie, inclusiv în capitala ei, unde front-otdel-ul bolşevic urzea planuri antinaţionale şi încerca să destabilizeze situaţia”[3].

De altfel, constat că promotorii ideii de „anexare” a Basarabiei de către Regatul Român[4] desconsideră următorul aspect: România, de fapt, a salvat Rusia de la o mai pronunţată dezintegrare, prin rezistenţa sa pe frontul de est, astfel încât trupele germane şi austro-ungare au fost incapabile să purceadă la cucerirea teritoriilor sudice ale defunctului Imperiu ţarist.

În acest context se justifică insistenţele Puterilor Centrale de a scoate România din război sau măcar de a legifera ocuparea Dobrogei, ca o punte indispensabilă pentru un potenţial atac înspre Crimeea: „contele Czernin a exprimat dorinţa Împăratului de a face pace cu România, dar, ca o condiţie de sine quo non a cerut cedarea întregii Dobrogei Împătritei Alianţe”[5].

Cât priveşte reforma agrară, este cunoscut faptul că datorită decretelor semnate de M.S. Regele Ferdinand şi a legii despre reforma agrară votată de Sfatul Ţării (la 26 noiembrie 1918)[6], a fost demarat procesul de împroprietărire, ceea ce nu a constituit doar o modalitate de a spori adeziunea populaţiei (în special a celei rurale) faţă de demersurile conducătorilor, ci o condiţie inerentă a supravieţuirii statale (pentru România) şi naţionale (pentru Basarabia).

De altfel, prima dintre condiţiile înaintate de deputaţii basarabeni (la 27 martie 1918) s-a referit la „rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului”[7].

Din lipsă de spaţiu, precizez faptul că Basarabia nu s-a unit cu România din considerente mercantile sau din necesitatea asigurării unei legitimităţi internaţionale, întrucât Regatul României dispunea, la acea dată, de numai două judeţe, iar Sfatul Ţării (şi, implicit, R.D.M.) obţinuse o cvasi-recunoaştere internaţională[8].

Totodată, este de remarcat faptul că elita basarabeană a reuşit să dea un imbold decisiv procesului de unificare, modelul adoptat de membrii Sfatului Ţării fiind preluat ulterior de bucovineni şi ardeleni.

Astfel, constat următoarele similitudini:

  • Republica Democratică Moldovenească, înfiinţată la 1 decembrie 1917 şi Republica Bănăţeană, creată în octombrie 1918 (cu toate că cea din urmă avea un scop diametral opus celei dintâi);

  • Militarii moldoveni organizează un Congres la Odesa, pe când cei bănăţeni – la Timişoara, în frunte cu Aurel Cozma (asta deoarece militarii erau mai aproape de realităţile social-politice din acea perioadă);

  • În Sfatul Ţării s-a votat în mod democratic Actul Unirii (86 voturi pentru, 36 abţineri şi 3 împotrivă), la fel şi în şedinţa plenară a Congresului General al Bucovinei (deputații români – 74, germani – 7 și polonezi – 6 au votat pentru, în timp ce cei 13 deputați ucrainieni s-au retras înaintea votului final).

Finalmente, consider că miracolul istoric din 1918 a fost posibil graţie sacrificiului militar şi politic, de care a dat dovadă o generaţie întreagă de români, dar şi datorită contextului internaţional creat.

Lovitura de stat bolşevică, precum şi reverberaţia Antantei pe frontul de vest au accelerat realizarea dezideratului naţional românesc, iar spiritul de iniţiativă, secondat de conştientizarea apartenţei etnice, a permis elitelor româneşti din regiunile înstrăinate să ia atitudine şi să se manifeste plenar pentru idealul statului unitar naţional.

Nu a existat un plan prestabilit, ci un ansamblu de circumstanţe. Adică nu românii au creat bolşevismul şi nu ei au decis, în definitiv, soarta Primului Război Mondial, dar, totuşi, generaţia unirii a dat dovadă de coerenţă şi coeziune, încununând procesul de renaştere naţională cu actul inevitabil de la 1 decembrie 1918.

 

[1] a se vedea: Apelul către unire al lui Cuza-Vodă la 1859 // Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XII, mem. 8.

[2] despre care dl Iurie Colesnic afirmă: „Anul 1917 punea în faţa României nu seculara problemă a reîntregirii, ci elementara problemă a supravieţuirii” (Generaţia Unirii, Ed. Museum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău-Bucureşti, 2004, p. 7).

[3] V. Popovschi, art. Sfatul Ţării apără integritatea Basarabiei, limba română şi pe deputaţi // Magazin istoric, nr. 3 (528), martie 2011, p. 6.

[4] a se vedea: A. N. Kroupensky, The Roumanian occupation in Bessarabia. Documents,Paris, Peace Conference, 1919, precum şi Paul Miliukov, The case of Bessarabia, a collection of documents on the roumanian occupation, Londra, 1919.

[5] N. Iorga, Acte privitoare la istoria marelui războiu, extras din „Revista istorică”, anul al XVIII-lea, nr. 7-9, Bucureşti, 1932, p.14.

[6] Iurie Colesnic, Generaţia Unirii, Ed.Museum, Fundaţia Culturală Română, Chişinău-Bucureşti, 2004, p. 89.

[7] Ibidem, p. 69.

[8] P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 250.

10/11/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ion Antonescu şi Transnistria.

 

Transnistia a fost considerat teritoriu delimitat artificial, ca ţinutul de dincolo de Nistru. Situat în sud-vestul Ucrainei, se întindea pe mai bine de 47.000 kmp între apa Bugului superior, a Nistrului, până la limanul Niprului, fiind delimitat la sud de Marea Neagră, iar spre nord de râurile Liadova, Niomjai şi Row, până la aşezarea Jmerinca.

Aşadar, la 19 august 1941, la Cartierul General al Armatei Române de la Tighina, Conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, emite, ţinând seama de înţelegerea pe care a avut-o cu Hitler, actul prin care era instituită Administraţia Civilă dincolo de Nistru.

 De aci începe în această regiune devastată de război, în condiţii nebănuit de grele, opera de refacere, de organizare şi de canalizare a tuturor energiilor în munca titanică pentru înlăturarea distrugerilor războiului şi transformarea zonei într-un habitat uman complet refăcut şi renăscut.

„Consternare şi tristeţe, iată simţămintele ce le-am avut în suflet şi în minte, atunci, în 1941, când am trecut pentru prima oară podul de peste Nistru pe pământul de pe celalt mal, ce s-a numit Transnistria”, spune Olvian Verenca.

Şi acum la atâţia ani distanţă, viziunea apocaliptică a ceea ce a lăsat în urma războiul mă urmăreşte cu durerea şi disperarea acelui început pe care-l vedeam sinistru, fără rezolvare, fără şansa unei reuşite.

Metodele folosite de sovietici în a distruge totul în retragerea lor, m-a facut pentru prima oară să văd pe viu şi să înţeleg principiul pământului pârjolit – puţin spus – al distrugeri totale.

Erau doar primii paşi făcuţi în noua regiune, zonă în care distrugerile nu au fost atât de cumplite din cauza înaintării repezi şi masive a trupelor româno-germane. Mai târziu, pe măsură ce noul guvernământ lua în primire teritoriul ce îi fusese hărăzit României spre a-l reface şi administra, efectele distrugerilor au apărut mai puternic, iar gravitatea lor aproape totală.

În întreaga regiune totul fusese sistematic distrus după un plan dinainte conceput şi executat. Principalele resurse de trai şi de viaţă – nu conta că populaţia va rămâne fără nici o sursă de trai – uzini, industrii şi fabrici, centrale electrice, surse şi reţele de apă din oraşe, până şi canalizările au fost scoase din uz prin dinamitare.

Întreaga întindere a noi provincii, până şi în cel mai mic cătun dacă exista acolo o cât de mică activitate productivă, moara sătească, presa de ulei, sau diverse dotări alimentare au fost distruse prin incendiere sau dinamitare, iar în colhozurile sau sovhozurile utilajele de ori ce fel sau uneltele de lucrat şi recoltat, precum magazii şi depozitele care nu fusesera complet golite, erau arse dărâmate sau aduse în stadiul de a nu mai putea fi folosite.

Se pare că la început de conflict, aici, s-a putut aplica şi pune în practică Hotărârea din 4 iulie 1941 a C.C.-P.C.U.S. şi a Consiliului Comisarilor Poporului, care prin instrucţiuni detaliate dădea dispoziţii cu privire la „crearea condiţiilor de nesuferit pentru duşmani” în caz de retragerea forţată a unităţilor Armatei Roşii.

În prima fază, în zonele unde s-a declanşat conflictul şi retragerea sovieticilor nu era încă precipitată, a existat timpul material pentru efectuarea distrugerilor, dar mai târziu, când înaintarea trupelor germane şi române a fost mai rapidă nu a mai fost timp material pentru astfel de operaţii, în schimb luptele aduceau cu ele alte nenumărate distrugeri.

Un studiu publicat la vremea respectivă de ministerul Apărării Naţionale, prezintă o situaţie aproape incredibilă.

 Peste 85% din tot ce a existat acolo a fost distrus de către sovietici, prin incendiere dinamitare sau jefuire: primării şcoli, spitale, cazărmi, sedii administrative sau poliţieneşti, posturi de radio sau centrale telefonice, localuri de poşta, bănci, cooperative, băi comunale sau orăşeneşti, magazine de tot felul, muzee, teatre, cinematografe, gări şi căi ferate, căi de comunicaţii şi aeroporturi.

Generalul I. Antonescu a gândit înfiinţând Administraţia Transnistriei să nu implice factorul militar care era complet canalizat spre efortul de război ci să-i dea un caracter civil. Cu toate acestea era firesc ca în Odesa să fiinţeze în paralel cu Guvernământul civil, un comandament militar al Trasnisntriei, un comandament militar al Odesei, un comandament al Jandarmeriei care răspundea de paza şi ordinea întregului teritoriu.

Exista de asemenea un comandament german, consilieri economici atât germani cât şi italieni precum şi ofiţeri de legătură pe lângă administraţie şi comandamentele existente.

 Gheorghe (George) Alexianu (n.1 ianuarie 1897- d.1 iunie 1946), doctor în drept, conferențiar universitar, guvernator al Transnistriei   în perioada 1941 – 1944).

Începându-şi activitatea în Transnistria, profesorul Alexianu pentru a nu pierde timpul cu o reorganizare greoaie şi rigidă propusă de germani, a lăsat şi folosit pentru început structurile administrative sovietice, modificându-le şi aducându-le treptat Ia standardele româneşti.

Analizând din acest punct de vedere activitatea profesorului Alexianu în Transnistria, trebuie să observăm de la bun început că despre perioada Antonescu există o bibliografie bogată, cu studii valoroase, pe când despre Transnitria sunt foarte puţine lucrări care au studiat şi spus corect adevărul despre această regiune.

Dar în 1993 cercetând corect pentru prima dată datele procesului din 1946, o adevărată analiză juridică şi politică a acelui aşa zis proces, o face magistratul militar, general Ioan Dan în extrem de valoroasa lucrare „Procesul Mareşalului Ion Antonescu” editura Tempus 1993, unde problema Transnistriei este analizată atent, corect şi cu multă imparţialitate, bazându-se chiar pe datele din dosarul de acuzare şi al hotărârii de condamnare.

Începând astfel într-o regiune devastată şi distrusă de război fără drumuri sau şosele practicabile, fără căi ferate şi mijloace de transport ca şi inexistente, deci în condiţii nebănuit de grele opera de refacere, organizare şi conducere a regiunii, s-a pus problema colaborării apropierii de populaţia locală şi câştigarea ei de partea administraţiei.

Populaţia din această zonă a cunoscut într-o foarte mică măsură felul şi sistemul comportamental riguros al germanilor, iar comparaţia cu felul de a fi trataţi de români a înclinat puternic balanţa de a accepta modul de lucru românesc.

Iată, cum arăta George Alexianu într-un raport preliminar ce l-a înaintat conduceri statului, părerea sa despre atitudinea şi viaţa sub puterea sovietică:

„În acest teritoriu se vădeşte clar cum se trăieşte într-o lume în mod intenţionat rău alcătuită, în numele unei ideologii, strâmbe nereale şi criminale.

Dacă acolo aveai îndrăzneala să vrei şi să crezi în altceva în afara canoanelor prescrise, în mod precis erai suspectat, arestat, judecat şi chiar expus de a primi cele mai grave pedepse.Câtă vreme erai ipocrit, ţi se dădea pace, nu-i păsa nimănui ce crezi.

Totul era să nu te dai de gol, dar la educaţia şi mentalitatea ce le fusese inoculată, puţini mai erau aceia care aveau îndrăzneala să gândească sau să dorească altceva decât ce a fost declarat că este tolerat. Au fost din păcate nişte bieţi cobai asupra cărora s-au experimentat permanent tot felul de otrăvuri.

Mai exact spus, în acest regim cu un instinct diabolic s-a priceput că pentru a-ţi mutila sufletul nu mai este obligatoriu să-ţi smulgă unghiile, este de ajuns să te facă să-ţi fie groază şi frică să spui altceva decât ceea ce este îngăduit, căci pentru ei altă cale şi lume mai bună nu exista.

În raporturile pe care noua administraţie le-a avut cu populaţia civilă a regiunii, indiferent de unele accente mai riguroase şi mai autoritare ale diferitelor decrete şi ordonanţe emise în vederea bunei administrări a regiunii, întreg aparatul guvernământului a tratat populaţia locală cu multă înţelegere şi prietenie, fapt care a dus întâi cu oarecari reţineri, apoi, în foarte scurt timp, atunci când au înţeles că ceea ce au adus românii erau libertăţi, drepturi, înlesniri niciodată gândite sau visate sub regimul de oprimare comunistă, administraţia românească s-a bucurat de toată susţinerea.”

„Este meritul neîndoielnic al profesorului universitar Gheorghe Alexianu guvernatorul noii provincii, declara cu ocazia unei vizite făcute la Odesa, vice prim-ministrul ţării Mihai Antonescu de a fi conceput şi condus cu atâta tact şi înţelegere activitatea de refacere, normalizând în scurt timp prin realizări remarcabile în toate domeniile, viaţa economică, socială şi culturală a acestui teritoriu trecut atât de grav prin pârjolul lui Marte.

 Ajutorul atât de susţinut pe care noua administraţie a căpătat-o de la populaţia locală arată de asemenea că omenia ce a arătat-o faţă de el a avut un larg ecou în sufletele lor.

Pornind de la aceste stări de lucruri în scurt timp Transnistria a devenit o zonă căutată, un refugiu mai sigur al populaţiei din zonele administrate de germani.

Mulţi intelectuali din Ucraina au venit clandestin la Odesa să-şi găsească un loc pentru aşi continua viaţa în linişte, au venit meseriaşi, artişti, profesori, medici, preoţi toţi care s-au putut strecura clandestin în Transnitria au făcut-o atraşi de felul de a fi al românilor, de omenia lor proverbială.”

Din revista ART-EMIS.RO
______________
[1] Arhiva M.A.P.N., fond 3463 dosar 80/41 volumul II pag 165 si următoarele

Sursa: http://www.mazarini.wordpress.com

10/11/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: