VIDEO: MA DUSEI SA TREC LA OLT

Reflecţii pe marginea unei teorii abjecte care se vrea a fi “istorie”

 

MIZERIA ISTORIEI sau Reflecţii pe marginea unei teorii abjecte

 

 

Una dintre cele mai grele urmări ale comunismului este  faptul că au început să facă politică şi istorie toţi cui nu le este lene. În Rusia de aceasta se ocupă medici oculţi de genul lui Muldaşev, matematicieni ca Fomenko sau autori de detective precum Buşkov.

La noi (de ce să rămînem în urma fratelui mai mare) acelaşi lucru îl fac poeţii şi scriitorii (de pildă N. Dabija), istorico-filologi cu studii post-universitare la şcoala superioară de partid precum V. Stati şi mulţi alţii.

Printre mulţi alţii se deosebeşte prin enormităţile perorate un oarecare Serghei Gheorghievici Suleak care a publicat o serie de articole şi chiar o monografie („Oskolki Sveatoi Rossii”) consacrată istoriei rusinilor.

Faptul că acest Suleak a scris despre rusini nu este mare ispravă, putea omuleţul nostru să scrie şi despre zuluşi (la noi în Constituţie este garantată libertatea creaţiei, presei şi a cuvîntului). Important este alta: cine a scris, ce a scris şi în interesele cui a făcut-o.

Dar, ar fi bine să o luăm de la început.

Cine sînt rusinii şi care este patria lor?

În partea de nord a Carpaţilor şi astăzi locuieşte un grup etnic care poartă denumirea de rusini. Rusinii sînt un etnos foarte interesant, la al cărui formare au contribuit reprezentanţii tuturor popoarelor adiacente: slovacii, cehii, polonezii, ungurii, ucrainenii, ruşii, evreii, germanii şi românii din Maramureş.

 Ei sînt concentraţi mai ales în regiunea Zakarpatie (Transcarpatică) a Ucrainei, dar se găsesc într-un număr destul de mare şi în raioanele învecinate ale statelor din jur (Polonia, Slovacia, Ungaria şi România).

Nu există o limbă literară unică a rusinilor, ci graiuri care se deosebesc prin împrumuturile din limba poporului în mijlocul căruia se află grupul concret de rusini. În ciuda împrumuturilor ne-slave (din limbile ungară, română, germană şi idiş), în aceste graiuri ale rusinilor domină net elementul slav răsăritean.

 Principalul element distinctiv al rusinilor însă nu este limba, ci religia confesată.

Ei sînt unicii (cu excepţia românilor maramureşeni) care au rămas credincioşi Ortodoxiei, într-o încercuire catolico-uniată. De aceea rusinii nu vor să fie confundaţi cu alte popoare slave şi ele, dar care confesează catolicismului (precum polonezii şi slovacii) sau cu ucrainenii din Galiţia vecină, adepţi ai bisericii greco-catolice (uniate)[1].

De aceea rusinii s-au format ca etnos aparte nu mai devreme de trecerea la uniatarism a populaţiei slave răsăritene din această regiune, adică de Unia de la Brest din anul 1596. Orice afirmaţie că ei ar fi apărut mai înainte sau că în genere rusinii sînt rămăşiţele poporaţiei ruse vechi, nu sînt altceva decît o rătăcire involuntară sau voită, bazată pe omonimia etnonimelor şi provenienţa comună.

Cine sînt rusinii cred că este clar, dar să vedem cine este domnul Suleac. În toiul perioadei de tranziţie actualul „savant” conducea una dintre cele mai rău famate edituri din Republica Moldova – editura „Tatiana” care s-a specializat în publicarea celor mai scîrboase tabloide, precum ziarele „Versia”, „Koşmarî na uliţe Viazov” ş. a. în care erau mursecate cele mai oribile crime. „Eroii” principali ai articolelor înserate în aceste „ziare” erau ucigaşii în serie, canibalii şi maniacii sexuali de cele mai diferite „orientări”.

Împreună cu un oarecare Agapitov, „rusinul” Suleak mai edita şi săptămînalul „Kişinevskii obozrevateli” care se deosebea printr-o românofobie rupestră.

Terminînd-o cu tabloidele, „savantul” nostru a devenit un laborant ordinar în laboratorul de politologie, condus de către Anatol Ţăranu de pe lîngă Universitatea de Ştiinţe Umanistice.

După experimentele sale în domeniul ziaristicii canibalo-necrofago-maniacale şi a politologiei, „savantul” nostru cu studii de jurnalist s-a apucat să facă cercetări „serioase” şi în domeniul istoriei într-un acces de „creativitate”.

 Şi apoi să mai zică cineva că s-au mîntuit enciclopediştii pe planeta noastră! Fizionomia acestui Diderot al timpurilor noastre a ajuns să „înfrumuseţeze” cîteva numere ale popularului săptămînal rusesc „Argumentî i faktî” („Argumente şi fapte”). După publicarea aberaţiilor pseudo-istorice ale d-lui Suleak ghilimelele puse în jurul denumirii acestui ziar se potrivesc cum nu se poate mai bine.

Şi apoi, în fine, dacă avem filologo-istorici care debordează prin „moldovenism”, de ce să nu avem şi jurnalisto-istorici care să debordeze prin „rusinism”? La începutul articolului am vorbit despre moştenirea comunistă şi repercusiunile ei asupra ştiinţei istorice. Asemenea hibrizi sînt produsele aceleiaşi orînduiri şi mentalităţi.

Tezele principale ale „rusiniadei” lui Suleak sînt următoarele:

1.        Rusinii sînt moştenitorii direcţi ai tiverţilor şi ulicilor, urmaşii populaţiei Rusiei Kievene şi a Rusiei Halici-Volîniene care s-au „conservat” în regiunile greu accesibile ale Carpaţilor.

2.        Rusinii sînt autohtoni pe pămînturile Carpato-Danubiene şi în primul rînd în Moldova.

3.        Primii voievozi ai Moldovei au fost rusini (dacă la găgăuzul Stomatov Muşatinii au fost găgăuzi, de ce Bogdan I şi Laţco la rusinul Suleak nu ar fi rusini?).

4.        Transilvania a fost rusină şi ea („Semigradskaia Rusi”).

5.        Limba letopiseţelor noastre este rusina.

6.        40% din populaţia Moldovei medievale o alcătuiau rusinii.

7.        Ţara Moldovei a apărut pe pămînturile Rusiei Haliciene.

8.        Moldovenii după aspectul fizic, pigmentaţia pielii, construcţia craniului şi componenţa sîngelui sînt mai apropiaţi de rusini, iar românii – de bulgari (iată unde era ascuns adevărul, pe cînd alde I. D. Ceban nu ştiu ce vorbeau despre nu ştiu care ruşi şi ucraineni, neamuri cu moldovenii şi francezi – cu românii!).

9.        Suceava, Iaşi, Siret, Roman ş. a. sînt oraşe ruseşti (şi nu pur şi simplu, dar ancestrale ruseşti, căci despre ele vorbesc letopiseţele ruseşti!).

10.     Rusnacii sînt aceeaşi rusini şi toţi purtătorii acestui nume au respectivele rădăcini, chiar dacă sînt români de cînd lumea.

Despre adevărata istorie a rusinilor şi cine sînt ei am vorbit deja. Faptul că ei au preluat etnonimul dat încă nu înseamnă că ei sînt vechii ruşi kieveni, tiverţi, ulici, croaţi albi sau ruşi halicieni conservaţi în defileurile carpatine. În privinţa faptului pe cine totuşi moştenesc rusinii, Suleak se încurcă singur pe sine. În istorie sînt cunoscute cazuri cînd un popor se auto-numeşte cu numele altui popor mai vechi, însă nimănui nu i-a trecut prin cap să se auto-identifice cu acesta (un now-how de-a lui Suleak).

Astfel, grecii bizantini se auto-numeau romei sau romeoi (în semn de continuitate a tradiţiei imperiale romane), acelaşi lucru l-au făcut românii (reieşind din comunitatea lingvistică şi provenienţa latină), francezii (cu adevăraţii franci care au fost un popor germanic îi leagă strict numai etnonimul) etc.

Slavii au venit în spaţiul carpatin abia în secolul VI d. Hr. (patria lor proto-istorică fiind interfluviul Vistula-Neman) pe cînd volohii (românii vechi) erau deja formaţi ca popor şi spaţiul lor de etnogeneză a fost anume acest teritoriu. Despre aceasta ne vorbesc atît izvoarele scrise, cît şi cele arheologice.

Prin urmare autohtoni aici sînt doar românii şi nici un alt popor, cu atît mai puţin rusinii care au apărut ca etnos abia în secolul XVII. Teoria continuităţii şi unităţii poporului român este demult recunoscută ca unica teorie justă de către majoritatea absolută a istoricilor.

Da, primii voievozi ai Moldovei au „descălecat” din Maramureş, însă aceasta nici pe departe nu înseamnă că ei au fost rusini. Cronicele ungureşti (iar primii noştri domnitori au fost vasali ai coroanei ungare) vorbesc despre ei ca despre „olahi” (adică volohi) şi nicidecum slavi. Referinţele la Nicolae Iorga nu suferă nici o critică, deoarece: la urma-urmei Iorga nu a fost infailibil.

„Semigradie” este traducerea „ad litteram” a cuvîntului german „Siebenburg” („Ţara celor şapte oraşe”), a acelor oraşe pe care regii unguri le-au dat pentru colonizare saxonilor (saşilor)). Cuvîntul „Rusi” era folosit de letopiseţele ruseşti vechi nu numai pentru a numi ţara sau apartenenţa statală, ci şi în calitate de etnonim al tuturor grupurilor de vorbitori ai limbii, indiferent unde locuiau.

 La fel se vorbea şi despre alte popoare, de pildă „Ciudi” (toate popoarele fino-baltice erau numite aşa, fie că era vorba despre estonieni, finlandezi sau komi). De aceea „Semigradskaia Rusi” trebuie înţeleasă ca „populaţia rusească din Transilvania” şi nicidecum „Rusia Transilvană”.

Limba letopiseţelor moldoveneşti a fost nu rusina (nu a existat şi nici nu există aşa limbă, ci graiuri) şi nici măcar limba rusă veche, ci slavona bisericească. Aceasta era tot aşa de departe de prima ca şi latina clasică a lui Ovidiu de „latina vulgata” vorbită la periferiile Imperiului Roman de către noii săi cetăţeni pe jumătate barbari.

Limba slavonă a fost pentru Ţările Româneşti ortodoxe o limbă oficială, bisericească, precum latina pentru statele şi popoarele care confesau catolicismul şi nicidecum o limbă vorbită.

Peste ce fel de recensămînt (de care încă nu ştiu istoricii) a dat Suleak, de a stabilit într-atît de exact procentul rusinilor în rîndul populaţiei Moldovei Medievale (40% – nici mai mult, nici mai puţin!)? Poate aveau şi strămoşii noştri buletine de identitate cu punctul idiot „naţionalitatea”?

Expresia cronicarului rus despre cnejii halicieni că aceştia îşi ţineau picioarele la Dunăre nu era decît o figură de stil, precum titlul de „negus-negusima” sau „şah-in-şah” (Împărat al împăraţilor”) pe care îl purtau monarhii Etiopiei şi ai Iranului. Escapadele drujinelor (cetelor) lui Daniil Romanovici (cneaz halician) în zona carpato-danubiană nu demonstra nici pe departe extinderea Rusiei Haliciene pînă la Dunăre.

Ungurii în secolele IX-XI au asediat Parisul, Berlinul, Kievul, Roma şi Constantinopolul însă aceasta nu a însemnat că pe acolo treceau hotarele statului lor.

Cît priveşte punctul opt (cel cu antropometria şi sîngele), comentariile sînt de prisos. Cred că lumea încă nu a uitat cine se ocupa cu măsurarea craniului şi a purităţii sîngelui.

Faptul că denumirile unor oraşe româneşti sînt de origine slavă sau sînt în cronicele vechi ruseşti scrise aşa cum le auzea urechea copistului rus nu înseamnă că ele erau ruseşti. Nemţii pînă în ziua de astăzi numesc Milano – Mailand, Krakovia – Krakau sau Lvovul – Lemberg. Nici chiar în departamentul lui Ghebbels nu s-a găsit vre-un idiot să le numească oraşe germane.

La români „rusnaci” erau numiţi ruşii naturalizaţi. În perioada medievală pentru români nu exista nici o deosebire între diferitele seminţii ale slavilor de răsărit (velikoruşi, ucraineni, bieloruşi sau rusini).

Pe atunci nici ei înşişi nu-şi spuneau aşa! Pentru românii vechi toţi erau ruşi, doar că erau numiţi altfel în dependenţă de apartenenţa (supuşenia) lor statală: moscalii (ruşii moscoviţi), litvanii (ruşii aflaţi sub oblăduirea lituaniană) şi rusinii sau rutenii (ruşii de sub stăpînirea poloneză).

Cred că este de ajuns şi atît, căci şirul enormităţilor enunţate de către Suleak am putea să-l prelungim, dar ajunge şi atît (zece este o cifră rotundă). Păcat totuşi că unele ziare populare de genul „AiF” s-au lăsat (?) induse în eroare şi au publicat asemenea „teorii”. Şi Mitropolia noastră s-a compromis dăruindu-i lui Sulek o icoană sfinţită (interesant, a citit cineva din administraţia mitropoliei vreo publicaţie editată cu cîţiva ani în urmă de către acest „istoric?).

Marele nostru poet spunea: „Toate-s vechi şi noi sînt toate!”. Suleak cu „teoria” vine să împlinească „slavnica cohortă” a pseudo-istoricilor care afirmă că românii şi moldovenii sînt două popoare diferite care vorbesc două limbi diferite şi că autohtoni în spaţiul pruto-nistrean sînt slavii.

Or, un jurnalist al cloacei proletare (proles, din limba latină s-ar traduce ca marginal, om fără proprietate, boschetar) ca Suleak nu poate da naştere decît la nişte variaţii ale altor teorii (să o facă pe a sa originală nu-i ajunge pregătire şi nici talent).

Suleak repetă cu orice ocazie potrivită şi nu prea o poezioară care se termină cu cuvintele: „…eu sînt rusin şi mă mîndresc cu aceasta!”.

 Întrebarea este dacă poporul rusin are de ce să se mîndrească cu aşa „fiu”.

Savin Alexandru

 

[1] Biserica greco-catolică sau uniată s-a format în urma recunoaşterii în diferite perioade ale istoriei de către o parte din clerul şi mirenii ortodocşi a supremaţiei papei de la Roma şi a principalelor dogme catolice, dar care şi-au păstrat ritualurile ortodoxe. În cazul nostru este vorba de Unia de la Brest din anul 1596 în urma căreia o parte din slavii de răsărit care se aflau sub dominaţie poloneză au trecut la această confesie.

Sursa: Revista Moldova Noastra , Chisinau

 

 

Publicitate

„Moldovenistul” V.Stati conferentiaza la Chisinau despre… “Drepturile Rusiei asupra Moldovei. Argumente istorico-juridice”.

 

 

“Logica” lui V. Stati

Aşa-numitul “istoric, filolog şi publicist” Vasile Stati,  în cadrul conferinţei “Rusia-Moldova: dialog în numele viitorului”, conferinţă care va avea loc în Chişinău, la 24 octombrie 2011, va prezenta “comunicarea “Drepturile Rusiei asupra Moldovei. Argumente istorico-juridice”.

În comunicare V. Stati scrie: “… Moldova pruto-nistreană … a fost sub suzeranitatea Rusiei/Uniunii Sovietice până în 1991 – 280 de ani ! Acest fapt demonstrează că interesele Rusiei în acest spaţiu geopolitic, din punct de vedere istoric şi juridic sunt mai mult decât argumentate“

(vezi: http://ava.md/projects/history/013143-prava-rossii-na-moldovu-istoriko-pravovie-svidel-stva.html)

Notă:Moldova pruto-nistreană a fost sub ocupaţie rusească timp de 154  de ani (1812-1918, 1940-1941, 1944-1991), iar sub suzeranitate turcească 313 ani (1499-1812).Întrebare: Reiese (conform logicii lui V. Stalin), că interesele Turciei, asupra Moldovei de est, “din punct de vedere istoric şi juridic”, sunt de 2 ori mai argumentate decât ale Rusiei ?  Dr. Veaceslav StavilaJurnalul istoricului de veghe md.