CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Istoricul american Larry L.Watts despre demontarea retelelor de spionaj sovietice din Romania (partea a III-a)


 
 
 
 
 
 

 

CITITI PARTEA A II-A A ACESUI ARTICOL ACCESAND:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/10/04/demontarea-retelelor-de-spionaj-sovietice-din-romania-in-perioada-1956-1963-partea-a-ii-a/

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea III)

Publicăm unele (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., înderptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91) 
Presiunea sovietică şi răspunsul românesc 1962-1964

Măsurile sovietice de contraatac

 
Răspunsul Moscovei la veştile proaste date de Hruşciov în timpul vizitei din 1962, care se adăugau faptului că Bucureştiul se implicase deja în medierea nedorită a disputei chino-sovietice, a fost aproape imediat.

După ce i-au furnizat conducătorului român un avion sovietic şi echipajul necesar pentru vizita sa în Indonezia, din a doua jumătate a anului 1962, Kremlinul i-a trimis pe o rută peste Himalaya şi pe deasupra teritoriului chinez, fără a obţine aprobarea Beijingului pentru tranzit. Drept urmare, autorităţile militare chineze au ameninţat că doboară avionul. Gheorghiu-Dej remarca amar atunci când ajungea pe pământ românesc: „Hruşciov avea nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii că dreptatea e de partea lui, în disputa cu Mao”.

După ce, în 1962, la întâlnirea CAER, contestase deschis organizaţia economică supranaţională, în 1963, România a încheiat primele acorduri economice bilaterale cu China şi cu Franţa, precum şi unul cu Germania de Vest, care a fost „ţinut foarte secret”, determinând partidul est-german să-i acuze pe români de naţionalism şi de „egoism economic”.

O preocupare majoră era refuzul Bucureştiului de a susţine ideea permanenţei divizării Germaniei. Est-germanii erau furioşi deoarece, după ce se opusese vehement propunerii sovietice de a construi Zidul de la Berlin, în 1961, Gheorghiu-Dej acceptase acum „fără probleme” Berlinul de Vest ca parte a Republicii Federale Germania.

De-a lungul primăverii lui 1963, liderii români au denunţat organizaţia supranaţională din cadrul CAER în mod public şi în scris. Din mai, Bucureştiul a început să închidă instituţiile care popularizau Uniunea Sovietică în România – furnizând serviciilor de informaţii sovietice o bază largă de recrutare – începând cu Librăria Cărţii Ruse şi limitarea drastică a activităţilor asociaţiei de prietenie româno-sovietică (ARLUS). În timp ce evenimentele artistice au continuat, activităţile sovietice de propagandă au fost reduse, prin limitarea numărului de conferinţe, reorientarea revistei ARLUS – Veac nou -, ca revistă culturală independentă, şi prin micşorarea drastică a supradimensionatei ARLUS.

În şedinţa Biroului Politic de la începutul lui aprilie, Gheorghiu-Dej a abordat problema reţelelor de spionaj sovietic, subliniind că nu erau necesare şi puneau o umbră asupra relaţiilor româno-sovietice, mai ales de când consilierii sovietici începuseră să strângă materiale „despre o persoană sau alta”, inclusiv „tot soiul de calomnii”, la fel cum „făcea şi Beria”.

Revolta maghiară din 1956, a subliniat el, „nu a fost provocată de lipsa consilierilor sovietici, ci de alţi factori”. Conducătorul român a relatat apoi ce îi spusese lui Hruşciov:„Considerăm că, în general, este incorect să organizaţi puncte de spionaj pe teritoriul statelor socialiste, fără a avea cea mai mică justificare. Ştim multe, dar am închis ochii. Să nu vă imaginaţi că aceia la care apelaţi vă vor da informaţii mai bune decât vă dau organele noastre de partid şi de stat.”

Ambasada Ungariei la Bucureşti a menţinut legături strânse cu omologii sovietici, referitor la comportamentul românilor, pe care reprezentantul sovietic 1-a caracterizat ca o „tendinţă periculoasă”.

Ca o dovadă a strânselor legături sovieto-ungare, secretarul sovietic i-a spus omologului ungur că „scriitorul transilvănean Istvan Nagy – care îi este un bun prieten – 1-a asigurat în şoaptă de faptul că «el şi mulţi alţii» au luptat şi vor lupta până la sfîrşit, alături de Uniunea Sovietică”.

În iunie, bulgarii şi-au revenit brusc din «uitarea completă” a fostului şef al PCR, „căzut în dizgraţie”, Boris Stefanov, un avocat al bazelor militare sovietice în România si militant activ pentru secesiunea de România a Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Dobrogei. Radio Sofia îl prezenta pe „eroul” redescoperit şi insista că el a fost prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist în perioada 1935-1940″ şi apropiat colaborator al liderului şi al Cominternului) Gheorghi Dimitrov. Ca nu cumva mesajul prea subtil, la sfârşitul lui august, Radio Sofia a anunţat că lui Stefanov i-a fost acordată cea mai mare decoraţie a Bulgariei – Ordinul Gheorghi Dimitrov.

Bucureştiul era acum angajat în plin program de derusificare, închizând instituţii sovietice aşa-zis culturale, biblioteci, departamente lingvistice şi asociaţii de prietenie” răspândite de-a lungul ţării, care fuseseră veriga principală pentru colectarea de informaţii de către sovietici şi pentru operaţiunile de recrutare.

Având în vedere loviturile pe care le primeau în domeniul militar, de informaţii, politic, economic şi cultural, Kremlinul a decis că Bucureştiului nu trebuie să i se permită să lovească mai tare. În toamna anului 1963, Kremlinul a pus la cale diverse atentate, se pare că şi cel puţin o tentativă de asasinat, împotriva lui Gheorghiu-Dej, cu scopul eliminării acestuia.

Hruşciov începuse deja să-şi facă griji serioase în privinţa posibilităţii „pierderii” României. Momentul ales pentru această tentativă a fost extrem de sugestiv deoarece coincidea cu încercările României de a scoate de sub influenţa sovietică sistemul propriu de securitate şi de informaţii.

În noiembrie 1963, echipe comune formate din reprezentanţi ai Secţiei militare a Comitetului Central şi membri ai Biroului Ţărilor Socialiste discutaseră deja cu fiecare dintre persoanele identificate ca fiind agenţi români ai KGB şi GRU, îi informaseră cu privire la schimbările petrecute, îi avertizaseră să rupă „orice contact de natură informativă” cu agenţii lor sovietici şi le asiguraseră protecţia.Aşa cum descria adjunctul şefului Secţiei militare de pe atunci, Ion Stănescu, acest proces, agenţii au fost chemaţi la Comitetul Central şi nu la sediul Ministerului de Interne şi li s-a transmis următorul mesaj:

„Sunteţi cetăţeni români. Trebuie să încetaţi orice fel de activităţi şi orice gen de contact cu autorităţile sovietice, cu instituţiile lor de informaţii. De acum înainte, faptele dumneavoastră se află sub incidenţa legilor penale româneşti.”

Aparent, „majoritatea au înţeles şi s-au alăturat programului”, iar monitorizarea continuă a confirmat faptul că „majoritatea acestora nu şi-au reluat relaţiile” cu organele de stat sovietice. Majoritatea, dar nu toţi.

Paradoxal, dat fiind că nu existau nici un fel de mijloace pentru a îndepărta definitiv acele persoane fără a provoca o reacţie sovietică gravă (excluzând eliminarea lor fizică, pe care oricum românii nu au luat-o în discuţie), această soluţie a creat premisa pentru o nouă „criză de identitate” în cadrul instituţiilor româneşti, opunându-i pe internaţionalişti – agenţi şi colaboratori sovietici – „naţionaliştilor” români.

Aceste curente adversative şi-au pus amprenta asupra politicii interne şi externe româneşti. Odată cu reformele lui Gorbaciov de la sfârşitul anilor 1980 şi, mai ales, cu ocazia apropierii dintre URSS (a Pactului de la Varşovia şi CAER) şi SUA a NATO şi Piaţa Comună), reprezentanţii „naţionalişti” au căzut într-o confuzie totală din cauza gafelor monumentale comise de Ceauşescu şi a poziţiei critice în care adusese ţara. În acelaşi timp, reformele lui Gorbaciov au fost utilizate pentru redistribuirea „internaţionaliştilor socialişti” în rolul „globaliştilor,” suporteri ai economiei de piaţă şi ai transformărilor democratice, chiar şi anticomunişti fervenţi, cu toate că propriile biografii şi moştenirea de familie indica exact contrariul.

Într-una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, „naţionaliştii” au fost prezentaţi (şi trataţi de Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi progra¬melor de occidentalizare, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.Cazul lui Corneliu Mănescu ilustrează câteva dintre ambiguităţile create. Mănescu a fost comisar politic pregătit la Moscova şi condusese o perioadă, în anii 1950, Direcţia Politică a armatei. Semnificaţia instruirii lui Mănescu în URSS este deschisă interpretărilor, mai ales că şi Ceauşescu petrecuse câteva luni acolo, fără nici un detriment asupra orientării sale naţionale. Însă, conform unor rapoarte, Mănescu „urmase o şcoală specială de securitate din Uniunea Sovietică”, după care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne” în perioada celor mai negri ani ai stalinismului. Mănescu a deţinut apoi funcţii de conducere în aparatul de partid al armatei, în perioada 1948-1954, după care, în 1954, a devenit şef al Direcţiei Politice, iar, în 1960, a trecut în diplomaţie.

În martie 1962, Secretarul de Stat Dean Rusk, fiind informat de poziţia României cu privire la problema germană şi dorind să sublinieze interesul româno-american comun, 1-a abordat pe ministrul de externe, Corneliu Mănescu, cu comentariul că chestiunea Berlinului (pentru care Moscova făcea presiuni să fie recunoscut ca teritoriu est-german) era una dintre politicile sovietice care „scăpau de sub controlul Bucureştiului”.

Mănescu şi-a surprins interlocutorul şi a contrazis poziţia adoptată până atunci de România, exprimată deja cu fervoare în cadrul Tratatului de la Varşovia, susţinând că SUA „nu ar trebui să atribuie Moscovei vederile la care aderau ei; şi că ei (românii) împărtăşeau aceleaşi păreri [ca şi sovieticii] despre Berlin”.Câţiva ani mai târziu, Mănescu avea să contrazică informaţiile oferite Washingtonului în mod oficial de serviciile româneşti cu privire la presiunea pe care o exercita partea sovietică asupra ţării sale în urma invaziei Cehoslovaciei.

În martie 1989 el a revenit în atenţie ca semnatar al „Scrisorii celor şase”, care i-a conferit lui şi celorlalţi cinci „comunişti din vechea gardă” statutul de „disidenţi reformişti” (Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu). Toţi, cu excepţia lui şi a lui Apostol, fuseseră cominternişti şi cetăţeni sovietici.

 Iar Apostol nu numai că fusese identificat de Stasi ca deschis pentru colaborare, dar a şi recunoscut ulterior că lucrase cu agenţii sovietici.

Pentru câteva zile, în mijlocul revoluţiei din decembrie 1989, Mănescu a fost prezentat cu insistenţă ca şef al nou-înfiinţatului Front al Salvării Naţionale, de presa şi televiziunile maghiare şi sovietice. A existat cel puţin un camion din care s-a anunţat la un megafon pe străzile Bucureştiului că el era noul conducător.

Măsurile preventive luate de autorităţile de la Bucureşti au zădărnicit eforturile simultane ale serviciilor de informaţii sovietice de a elimina conucerea română prin mobilizarea agenţilor săi din DSS, din Statul-Major General al Armatei şi din aparatul de partid.

 Un observator, la rândul său refugiat în urma invaziei Ungariei din 1956, a concluzionat mai mult decât optimist că: „Era prea târziu să se încerce infiltrarea şi răsturnarea conducerii”. În decembrie 1963, Gheorghiu-Dej a numit un nou şef al serviciului de informaţii militare, generalul Dumitru I. Dumitru, şi i-a trasat sarcina de a purifica, de asemenea, organizaţia.

În următorii cincisprezece ani spionajul militar românesc, independent de Securitate şi cel mai izolat de influenţa sovietică, a evoluat într-un canal principal de cooperare al României cu parteneri occidentali selectaţi.Acţiunile sovietice de dezinformare aveau menirea de a distrage atenţia de la Bucureşti, în această perioadă.

O parte din acestea constau în lansarea de afirmaţii conform cărora, pentru Moscova, România nu avea o importanţă strategică, în timp ce „Cvartetul” strategic din zona de nord a Tratatului – Republica Democrată Germană, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia – era de importanţă capitală.

Mai mult, activitatea sovietică de dezinformare încerca să mascheze opoziţia extraordinară a României, atribuind acţiunile disidente altor tări membre ale Tratatului sau atribuind anumite acţiuni altora, de obicei Poloniei şi Ungariei.

Aceasta a fost situaţia, de exemplu, în cazul aderării Mongoliei la Tratatul de la Varşovia, în 1963, o mişcare menită să acorde Tratatului responsabilităţi în afara zonei sale de activitate şi să se folosească de această aderare, cel puţin în mod simbolic, în confruntarea dintre China şi Rusia, şi, de asemenea, să pună capăt relaţiei speciale dintre China şi România.

Deşi ceilalţi membri ai Tratatului s-au alăturat poziţiei României – posibil la comanda Moscovei -, nici o altă ţară nu protestase înainte ca România să o facă.

 Moştenitorii „trustului Münzenberg” au atribuit această acţiune de mare risc Poloniei, negând cu totul rolul României, ceea ce a devenit, de altfel, ulterior, punctul de vedere occidental.

 

 

Larry L. Watts

Sursa: .basarabia91.net

07/10/2011 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: