Demontarea reţelelor de spionaj sovietice din Romania in perioada 1956-1963 (partea I)

 

Din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» a autorului  american Larry L.Watts.

 

Neutralizarea reţelelor sovietice de informaţii 1956-1963 (partea I).

 

 

 

Începem publicarea unor (sub)capitole din cartea «Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România.» de Larry L Watts (2011, ed. RAO), texte ce examinează cooperarea dintre Ungaria și U.R.S.S., îndreptată împotriva Republicii Populare Române, și transformarea treptată a R.S.S. Moldovenești într-un important centru de acțiuni împotriva României. (basarabia.91)

Demontarea reţelelor de spionaj, blocarea penetrărilor instituţionalizate (pp. 210-214)

 

La scurt timp după retragerea trupelor (sovietice – n.n.), românii au început să dea la iveală reţele de informaţii ungare şi revizioniste, pe care armata sovietică le sponsorizase sau le acceptase. În anii de început ai comunismului, când consultanţii sovietici subordonaseră direct serviciile de informaţii, instituţiile militare şi poliţieneşti, guvernul român nu avea voie sau nu putea să deruleze propriile activităţi de contraspionaj sau contrainformaţii în nordul Transilvaniei şi, ulterior, în Regiunea Autonomă Maghiară (RAM).

Acest lucru s-a schimbat odată cu revolta maghiară din 1956. Potrivit anchetelor derulate de Securitate, organizaţiile clandestine care operau în România încercau:

• să trezească sentimente naţionalist-revizioniste în rândul etnicilor maghiar;

• să submineze autorităţile regimului comunist prin intermediul unor acte de sabotaj, panică şi propagandă;

• să izoleze populaţia de naţionalitate maghiară de cea română şi să le canalizeze sentimentele către Ungaria;

• să solicite autorităţilor statului român pretenţii pe care acestea nu le puteau satisface, în vederea facilitării propagandei revizioniste a diasporei maghiare din Occident, având ca scop compromiterea regimului comu¬nist din România;

• să promoveze ideea autonomiei din Transilvania, urmărind ca mai tîrziu să o alipească Ungariei prin intermediul unui curent revizionist activ şi coordonat;

• să creeze o stare de instabilitate în zonele locuite de etnici maghiari şi saşi pentru a impresiona forurile internaţionale şi pentru a încerca în acest fel să îi influenţeze să ia decizii împotriva intereselor României.

De exemplu, în 1957-1958, preotul catolic reformatKalaman Sass, fost membru al Rongyos Garda, a fost arestat, judecat, condamnat şi executat de către Tribunalul Militar din Cluj pentru „complot împotriva statului, spionaj favoarea Ungariei, posesie ilegală de arme şi participare la activităţi ale organizaţiilor ilegale iredentiste”.

Sass fusese implicat în „ingineria” creării coridorului etnic care conecta ţinutul secuiesc cu Ungaria, prin reaşezarea etncilor maghiari din centrul regiunii în sate şi comune care, practic, nu aveau populaţie maghiară, prin maghiarizarea forţată a locuitorilor nemaghiari (de exemplu manipularea referendumurilor)sau prin eliminarea acestora din zonă, în diverse alte moduri.

 

 Împreună cu un fost ofiţer al serviciului de spionaj al armatei ungare din timpul celui de-al Doilea Război mondial, Istvan Hollos, Sass a pus bazele grupării Mişcarea de Rezistenţă la instrucţiunile centrului de informaţii de la Debreţin, Ungaria, în apropierea graniţei cu România.

 Cei doi au recrutat o reţea de 31 de etnici maghiari a căror misiune era să lanseze ziarul Viitorul Maghiar, să facă rost de arme şi să formeze un grup de comando gata să acţioneze la momentul potrivit pentru restituirea Transilvaniei către Ungaria.

În 1960, gruparea Mâna Neagră, formată iniţial la Universitatea din Cluj, în 1953, a fost descoperită că opera în afara oraşului Târgu Mureş, sub conducerea lui Czimbalmos Blaziu, membrii ei jurând „să lupte până când Transilvania va fi alipită Ungariei sau declarată autonomă”.

Gruparea intenţiona să ia măsuri împotriva activiştilor de partid şi autorităţilor oraşului Târgu Mureş în timpul manifestărilor de la 23 august, să-1 asasineze pe preşedintele Consiliului Popular al comunei Tulgheş şi pe şeful cooperativei agricole de producţie din comuna Lăsarea, să fure dinamită din cariera de cuarţ de lângă acea comună şi să incendieze simultan recolta, precum şi staţiunea de maşini şi tractoare.

O altă grupare descoperită în octombrie 1960, Tinerii Iubitori de Libertate, fusese formată în timpul evenimentelor din 1956. Raportul DSS arăta o oarecare îngrijorare din cauză că nu fusese descoperită în cei patru ani de cînd opera, în ciuda faptului că „existaseră denunţuri” care indicau „faptul că naţionalismul şovin reprezintă o bază solidă pentru organizarea unor operaţiuni subversive”. Organizatorul grupării, profesorul Iosif Kun, a declarat în timpul interogatoriului că fusese recrutat de AVH, în Ungaria, în timp ce se afla la Budapesta, în 1956, cu scopul principal de „a organiza activităţi subversive în Republica Populară Română”.

 Recrutorul lui Kun îl contactase, de asemenea, şi pe un informator al Securităţii cu nume de cod COVACI, care, conform raportului, nu îi informase pe agenţii săi despre existenţa organizaţiei timp de patru ani, şi o făcuse doar din cauza unei dispute personale cu Kun.

Ancheta care a urmat a scos la iveală o organizaţie de aproximativ 103 membri, dintre care doar 23 erau adulţi, cu vârsta peste 20 de ani (ceilalţi 83 fiind cu vârste între 14 şi 20 de ani). Cu toate acestea, „autorii morali ai acestei organizaţii” erau consideraţi a fi profesorii de la Şcoala Gimnazială nr. 4 din Oradea, care discutau frecvent despre „cele mai eficiente metode de îndoctrinare a elevilor de etnie maghiară cu idei şi teze şovinist-naţionaliste şi revizioniste”.

 Această grupare, se preciza în raport, „hotărîse schimbarea programelor de studiu stabilite de către Ministerul Educaţiei cu altele, în conformitate cu scopurile pe care aceştia le urmăreau”, o activitate surprinzător de facilă din cauza lipsei de control a materialelor în limba maghiară.

După retragerea din 1958 a trupelor sovietice, intensificarea şi diversificarea activităţilor grupării a devenit extrem de îngrijorătoare:
De la preocupările iniţiale, limitate în special la acte de teroare şi graffiti, au trecut la problema organizării întregii populaţii maghiare a Republicii Populare Române. Au început să întocmească hărţi ale regiunilor locuite de populaţii maghiare şi să împartă responsabilităţile de muncă în zonele respective. În aceeaşi perioadă, au ridicat chestiunea legăturilor cu organizaţiile naţionaliste maghiare din Occident, în special cu cele din Republica Populară Ungaria.

În ciuda prevederilor Tratatului de la Varşovia, care stipulau o consultare prealabilă, în timpul crizei de la Berlin, Kremlinul a mobilizat forţele armate române (şi altele din Tratat) prin intermediul agenţilor loiali – miniştrii apărării şi comandanţii recrutaţi de ofiţerii sovietici şi instruiţi în URSS -ceea ce indica clar dorinţa şi capacitatea lor de exercitare a presiunii asupra instituţiilor coercitive când şi cum le convenea lor. Această ofensă se adăuga insultei de la Moscova, care ignora complet poziţia lui Gheorghiu-Dej de a ar opune construirii Zidului Berlinului.

Ca reacţie imediată, Bucureştiul a grăbit o epurare în masă a corpului de ofiţeri din armată şi din serviciul de informaţii si a limitat radical folosirea modelelor instituţionalizate prin care se păstra influenţa sovietică în cadrul celor două organizaţii.

1961 a fost ultimul an în care DSS şi-a trimis agenţii de informaţii la Institutul Felix Dzerjinsky (şi programele aferente) din Moscova al KGB pentru instruire. Ofiţerii DSS care urmaseră anterior cursurile de instruire KGB erau acum „obligaţi să urmeze cursuri de reciclare în ţară”.

Acest lucru a fost urmat rapid de o restricţie similară în cadrul armatei române, care a pus capăt instruirii ofiţerilor superiori la instituţiile militare sovietice. Astfel, principala cale de pătrundere a influenţei sovietice istituţionalizate în cadrul instituţiilor de aplicare a legilor statului a fost închisă, iar principalul instrument de control al sovieticilor a fost eliminat. În afară de Albania, care era proscrisă, nici un alt membru al Tratatului de la Varşovia nu a luat o astfel de decizie majoră, iar instruirea sovietică a continuat să fie, până la căderea comunismului 30 de ani mai târziu, o condiţie obligatorie pentru a ocupa funcţii înalte din armată, serviciile de securitate şi de informaţii din Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria.

Bucureştiul a trecut rapid de la restricţionarea posibilităţilor sovietice de recrutare a personalului din armată şi serviciul de informaţii, până la eliminarea surselor identificabile de influenţă sovietică din cadrul acestor servicii.

 Ofiţerii DSS, şi ulterior cei din armată, care se întorseseră de la cursurile de instruire cu soţii rusoaice/sovietice – toate păstrîndu-şi cetăţenia sovietică şi legăturile secrete – aveau posibilitatea fie de a divorţa şi de a le trimite înapoi, fie de a părăsi serviciul.

În acest context, la sfârşitul anului 1961, Gheorghiu-Dej declara public că organele de securitate ale epocii staliniste – conduse şi controlate covîrşitor de către ofiţeri sovietici -„nu erau sub controlul conducerii partidului”. Supravegherea şi ascultarea de către organele de securitate fusese atît de extinsă, a subliniat acesta, încît „nici măcar secretarul general al Comitetului Central al Partidului nu fusese scutit”.

Autor: Larry L. Watts

 

Sursa: basarabia91.net

 

Publicat de Aneta Șoimu

 

3 octombrie 2011