CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DE LA NISTRU LA BUG : TRANSNISTRIA


 

 

 

 

 

 

ROMÂNII MARTIRI DIN TRANSNISTRIA ŞI RUSIA IMPERIALISTĂ

DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA

 

Transnistria inseamna mai mult decât teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreană, este de fapt, laboratorul unde imperii succedsive, albe, roşii şi federate au lucrat neostoit la “identitatea şi limba moldovenească”.

Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : moldovenii sunt slavi.

Români sunt doar cei din „Valahia” şi vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din lb. franceza.

Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cât si pe cei din “republică”…Moldovenii, la rândul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toţi moldovenii de sub dominaţia românilor imperialişti ( Editura Enciclopedica,2006, p.LXX ).

Pâna spre sec. 15, pusta de dincolo de Nistru se împarţea între Podolia litvană, apoi poloneză si tătarii Olatului Oceacovului  (Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni întinsă dincolo de Bug, pâna la Nipru si Don ).

 Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc. La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneasca.

Prin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda. Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia. In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dădu Ucraina cea mica Ducăi Vodă”.

 Vodă işi ia în serios hătmania şi-şi stabileşte curţi (resedinţe) la Ţiganca pe Nistru ţi Pecera pe Bug.

Lucrurile se schimbă în 1792,când Rusia obţine Ucraina Hanului iar Nistrul devine hotar între Moldova şi Rusia.

Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizează stepa transnistreană intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca.

Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului. Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).

 La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odeasa,mai 1917).

Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917).

 La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.( Motivarea lor este induiosatoare : “ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”).

Neajutorati, romanii din Transnistria râmân în afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul. Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru.

Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei. Cum s-a ajuns aici ?

Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar ) Moscova creeaza pe data de 12 oct. 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta ( mutata in 1929 la Tiraspol), unitate subordonată pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fraţeşti- Sovietice Socialiste Ucrainiene.

 Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii).

În 1933 funcţionează aici şi o “Uniune de luptă pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor romani”.

Partidul Comunist Român aderă şi până la podul de flori de la Prut din 1990 nu a încetat sa susţină”ideea” cu neclintită consecvenţă revoluţionară…

Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie şedinţa cu entuziasta lozincă :

“Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul Romaniei sovietice.”

Acum, intelegeti?

Reinstalaţi în Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adoptă pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinţeles,” in intîmpinarea doleanţelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”.

Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene. Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…

 

LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE

 

Transnistria îşi derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul şi Donul şi însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca şi cetăţii de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.

Conform informaţiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene [regiunea dintre Vistula şi Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras […], la apus cu iazigii metanaşti, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru…” (Iazigii metanaşti locuiau între Tisa şi Dunăre.

Numele de metanaşti a fost dat de greci şi ar însemna “dupã mutare”. Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) şi prezenţa romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare şi oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).

Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei. Mulţi români locuiau însă şi antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiţi în mici comunităţi, rurale în special. Transnistria a fost în trecut o regiune aridă şi subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către ţărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber şi de către ceva tătari, graniţele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părţile unui întreg teritoriu.

Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.

La răsărit de Nistru menţionările vieţii româneşti se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.

Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de piraţii moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455). Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ştefan cel Mare.

Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinþesa de ilustră ascendenţă bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.

Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug). Totuşi, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, şi asta în primul rînd deoarece era aproape pustie.

 Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost şi prezenţa tătărască, atît militară cît şi civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieţi civilizate de tip est european şi împiedica înfiriparea unei continuităţi propice extinderii spre est a statalităţii efective moldoveneşti ori eventual poloneze.

S-ar putea pune problema dacă românii aşezaţi în vechime în Transnistria şi descendenţii lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic şi parţial posesiune a Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ţinut legături culturale şi de sînge cu cei din apus şi au vorbit aceeaşi limbã şi acelaşi grai cu ei.

Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulaţie cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuţie neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există menţiuni ale prezenţei negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

 

DESPRE APARITIA RUSIEI LA NISTRU

 

Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populaţie, şi ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populaţia unor regiuni întregi cu forţa („sila”!) între graniţele ei.

În această idee, merită menţionat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 şi 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toţ oamenii din ţinutul Hotinului şi di pe marginea Cernăuţului”, aproximativ o sută de mii de oameni şi s-a retras în Rusia cu armatele şi această pradă.

 Ion Neculce ne mai spune „şi împărţè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alţii bărbaţii, alţii muierile. Şi-i vindè unii la alţîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.” Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populaţie românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) ruseşti.

Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, ţarina Ecaterina a II-a a colonizat spaţiul gol din sudul „Rusiei Noi” cu români nu doar din Moldova ci şi din ţara Românească şi Transilvania. Românii erau atraşi de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericeşti şi chiar a pecetei moldoveneşti cu cap de bour.

Demersul a început în 1769 şi a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte şi de alta a rîului Bug. Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenţionată „Moldovă Nouă”.

Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 şi 1786. De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care şi el a domnit în Moldova între 1782 şi 1785.

Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administraţie rusească. Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareşalului Suvorov.

Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuţi mareşali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forţe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît şi în centrul Europei.

În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtineşti (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turceşti conduse de marele vizir Koca Yusuf Paşa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea ţarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat şi Focşani există un monument care celebrează victoria marelui general.

Armate ruseşti au staţionat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie şi înainte de 1792, şi după. Petru I cel Mare a ajuns la Iaşi cu armatele sale în 1711, ca aliat şi prieten al lui Dimitrie Cantemir.

Trupe ruseşti au mai staţionat în principat şi în 1739, între 1769 şi 1774, 1789 şi 1792, 1806 şi 1812, cînd ocupaţia s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăţi întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru. Între 1828 şi 1834 a fost ocupată atît Moldova cît şi ţara Românească.

 Au urmat ocupaţiile dintre 1848 şi 1849, 1853 şi 1856. Războiul de Independenţă împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome româneşti), s-a soldat cu o ocupaţie militară (1877-1878) şi somaţii dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziţii adverse.

 Recunoscînd inferioritatea militară şi lipsită de suport internaţional, România a cedat ca urmare a somaţiilor Rusiei cele trei judeţe româneşti din stînga Prutului, Cahul, Izmail şi Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei.

Ultima ocupaţie a spaţiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte şi garantînd prin prezenţa armatei ruse practic vasalitatea necondiţionată a României.

Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepţiunea românească cît şi în cea rusească, Cisnistria se subînţelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit.

Rusia ţaristă a intenţionat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.

 

 Imagine similară

RÂUL NISTRU

 

Oraşul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi aşezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, faţă în faţă cu cetatea Tighina, fortificată de turci şi important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareş.

La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul ţarinei Ecaterina a II-a.

 Pe măsura avansării către sud şi vest, ruşii au dat peste vestigiile civilizaţiei vechilor greci, care i-au fascinat deosebit. Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua aşezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru şi al Cetăţii Albe de la vărsarea în Marea Neagră.

 În mod similar şi-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste aşezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste aşezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis.

Alte toponime create în aceeaşi perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.

Oraşul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) şi Herson (1806).

Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don şi Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug şi Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia îşi mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei.

 După 1812 deci a început şi colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre şi mare pînă la Tighina).

Numele de Basarabia (folosit totuşi forţat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă.

 În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puţine suspiciuni şi adormea vigilenţa polilor de putere mai slab informaţi în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului şi intereselor româneşti grav lezate de ocupaţia rusă din 1812.

La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În ţara Edisan, numită şi Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), ţarina Ecaterina a împărţit după 1792 domenii şi la numeroşi boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii şi douăzeci şi cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balş şi altora.

Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniţi din dreapta Nistrului.

În 1799 consilierul ţarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toţi sînt moldoveni şi greci şi numai puţini ruşi.

Toţi sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă]. Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruşi [ruşi mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei şi ţigani.”

Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei şi „numai cîţiva ruşi” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiţi. Consilierul menţionează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldoveneşti (trece personal prin Mălăieşti, Butor, Taşlîc, Puhăceni).

Coloniştilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia ţaristă condiţii cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulţi şi a schimba realitatea etnică din teritoriu. Fiecărei familii de colonişti ruşi, ucraineni, bulgari sau nemţi i s-a oferit o suprafaţa de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol şi alte înlesniri.

Moldovenilor li se ofereau condiţii similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulţi au plecat împinşi de sărăcie şi politica rusească a populaţiei, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.

Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roşii din timpul Revoluţiei din 1917, era descendentul unei astfel de familii româneşti din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi.

 A murit în 1925, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut şi-a dobîndit independenţa. Atît numele său cît şi al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărţi sau pe hărţi, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă şi nici litera care să îl redea.

 

TRANSNISTRIA LA SFIRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

Moldovenii rupţi de ţarã în 1812, organizaţi într-o Republicã Democraticã Moldoveneascã, s-au unit cu Regatul României la 27 Aprilie / 9 Mai 1918. Organul legiuitor care a hotărît Unirea cu ţara s-a numit Sfatul Ţării, fiind un parlament de largă reprezentare democratică. Sfatul Ţării a luat naştere ca urmare a Congresului ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni care a avut loc la 20 octombrie 1917 la Chişinău, congres la care s-a hotãrît autonomia Basarabiei precum şi convocarea Sfatului Ţării şi configuraţia acestuia.

Din partea moldovenilor din Transnistria s-a adresat congresului delegatul Toma Jalbă, cu următoarele cuvinte: „…vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele – că sîntem noi moldoveni dintr-un sînge, – cui ne lãsaţi pe noi moldovenii?

De ce sîntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celãlalt mal al Nistrului? Noi rãmînem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lãsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi. şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pămîntul nostru.”

Toma Jalbã a primit aclamaţiile delegaţilor ridicaţi în picioare, care strigau „Nu vă vom uita!” Ion Buzdugan i-a dat la tribunã răspunsul la rugăminte, promiţînd „Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre.

Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartã.”

Ca urmare a discuţiilor purtate de Congresul ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni, componenţa Sfatului Ţării a fost hotãrîtă a fi 70 % moldoveni (84 de locuri), 30 % celelalte naţionalităţi (36 de locuri). S-a hotãrît ca, în plus peste aceste 120 de locuri, să se acorde 10 locuri românilor transnistreni.

Tratatul de pace de la Versailles a lăsat mulţi români în afara graniţelor etnice şi istorice ale pãmîntului românesc.

La est de Nistru, în special în imediata apropiere a rîului, locuiau un important număr de români în mase compacte. Românii transnistreni au dorit şi au reuşit să obţină recunoaşterea autohtoniei şi identităţii lor prin crearea unei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneţti în 1924.

Originile statalităţii transnistrene pot fi căutate însă în 1917, cînd are loc la Tiraspol Congresul moldovenilor de dincolo de Nistru (17 – 18 decembrie). Delegatul Sfatului Ţării din Basarabia, G. Mare, a fost prezent la lucrările congresului transnistrean, aducînd în dar un steag tricolor care a fluturat pe clădirea congresului.

A înmînat acest steag zicînd: „Acesta este steagul neamului nostru românesc şi pentru izbînda lui luptăm cu toţii în aceste vremuri de mari prefaceri. Neamul nostru care a fost pînă acuma apăsat de străini nu trebuie să mai fie de aici încolo rob nimănui.”

Deputaţii transnistreni pretind condiţii de autonomie (în situaţia destrămării Imperiului Rusesc); ei mai cer alipirea Transnistriei la Basarabia. Ei mai spun „Vrem să ne soedinim [lipim] la Basarabia”.

În ciuda acestor năzuinţe, românii transnistreni au rămas în afara ţării după semnarea tratatele de pace, în interiorul Rusiei Federative (mai tîrziu redenumită U.R.S.S.).

 

REPUBLICA AUTONOMĂ SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ

 

Urmînd deciziei Guvernului Sovietic de la 3 august 1923 privind naţionalităţile şi libera folosire a limbii materne, delegaţii satelor româneţti au ţinut un congres la 3 septembrie, acelaşi an, în oraşul transnistrean Balta.

Ca urmare a acestor demersuri, la 12 octombrie 1924 se creeazã Republica Autonomã Socialistă Sovieticã Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind oraşul Balta. Era prima entitate statală a Transnistriei.

În aprecierea acestui act trebuie luată în seamă, pe lîngă deschiderea democratică din Uniunea Sovieticã, şi intenţia Rusiei Sovietice de a folosi crearea noului stat ca mijloc de agitaţie politică atît în stînga Nistrului (în fosta gubernie ţaristă a Basarabiei, 1812 – 1917) cât şi pe plan internaţional în vederea unei ulterioare expansiuni către vest. Declarativ, frontiera vestică a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti a fost fixată pe rîul Prut, în inima Moldovei istorice. RASSM se întindea de-a lungul frontierei de est a României, din dreptul judeţului Hotin pînă la limanul Nistrului.

 

 

Harta Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti

– Transnistria – (1930)

 

 

Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele noii republici şi constituţia la Bîrzula în aprilie 1925. Conform statisticii sovietice, republica nou creată avea o componenţã etnicã de 46% ucraineni şi 32% români, întinzîndu-se pe un teritoriu de 8100 de kilometri pãtraţi, împãrţit administrativ în 11 raioane: Balta, Bîrzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol. În 1928 capitala a fost mutată de la Balta la Tiraspol.

Deşi existenţa RASSM a constituit o ameninţare ideologică pentru statul român, republica moldovenească a asigurat întîrzierea procesului de ucrainizare şi rusificare, conservarea limbii şi elementului etnic românesc.

 În acest spaţiu au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, un institut agronomic, unul pedagogic şi unul politehnic, toate cu predare în limba română. Populaţie şcolară românească era de 24.200 din care 800 studenţi.

Un important număr de ziare în limba română au existat în republică, la fel un teatru şi un radio românesc.

Din 1933 grafia folosită în „Transnistria” a fost grafia latină, pentru care Republica Unională Moldovenească (actuala Republicã Moldova) a trebuit să lupte zeci de ani, pînă în pragul obţinerii Independenţei.

De asemenea demn de menţionat este şi faptul cã glotonimul folosit în republica autonomã interbelicã a fost limba românã, după cum reiese din paginile săptămînalului transnistrean „Plugarul roşu” din 21 august 1924 : „s-a hotărît ca în şcoale, case şi în aşezãminte de culturã româneascã sã se întrebuinţeze limba româneascã”.

 Teoria etnicitãţii şi limbii moldoveneşti ca opuse etnicităţii şi limbii române trebuie deci căutată în perioada mai nouă. Această teorie pseudoştiinţificã are şi azi susţinătorii ei, în zdrobitoare majoritate rusofili, în întreaga Republica Moldova (dar mai ales în zona separatistă transnistreană) şi ţinteşte să arate ca justificată separaţia politică a românilor din Moldova răsăriteană de ceilalţi români.

 Încercarea din 1996 a preşedintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, de a schimba denumirea limbii de stat din moldoveneascã în românã s-a soldat cu eşec.

Deşi limba de stat este numită moldovenească, limba utilizată de facto în Republica Moldova în instituţii şi publicaţii nu este idiomul moldovenesc al limbii române (care a avut rolul decisiv la formarea limbii române literare actuale), ci aceeaşi limbã românã literarã folositã şi în statul român.

În 1937 a avut loc o schimbare importantă în politica sovietică, ca urmare a acestei noi direcţii intelectualitatea din RASSM fiind acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasã şi fiind exterminată.

Guvernul republicii şi numeroşi scriitori transnistreni au fost executaţi (între ei Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac).

Atrocităţile staliniste au atins şi mediul rural, în satul Butor din raionul Grigoriopol de pildă fiind împuşcaţi 167 bãrbaţi din cei 168 existenţi (al 168-ulea fiind denunţătorul).

Un mare număr de transnistreni au fugit în această perioadă în România stabilindu-se la Chişinău, Iaşi şi Cluj. Mulţi au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi la trecerea Nistrului, masacrarea lor fiind subiect de scandal internaţional (cum a fost de pildă uciderea a 40 bărbaţi, femei şi copii din satul Olăneşti la 23 februarie 1932).

Colonizările de alogeni au fost intense în mica republică moldoveneascã, fiind cauzate în mare parte de lipsa forţei de muncă specializate şi de lipsa intelectualităţii.

Ca urmare a imigraţiei, în 1928, din 14.300 de muncitorii industriali numai 600 erau moldoveni. În mediul rural situaţia a fost inversã: ca urmare a colectivizãrii forţate, 2.000 de familii au fost deportate în Kazakhstan.

Crearea unui minuscul stat românesc în Uniunea Sovieticã a fost privitã cu suspiciune în ţară; oarecum surprinzător, o părere aparte, puţin naivă ce e drept, a avut istoricul Nicolae Iorga, care afirma plin de optimism că gestul Uniunii Sovietice este binevenit, el arătînd clar întregii lumi că pretenţiile României la tratatele de pace nu s-au apropiat nici pe departe de punctul pînă la care ar fi putut ajunge.

 

 

 

 

Ocuparea Basarabiei de către URSS. Republica Unională Socialistă Sovieticã Moldovenească

 

 

Lipsit de aliaţi şi pus în incapacitatea de a valorifica garanţiile obţinute după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, statul român cedează ca urmare a celor două ultimatumuri sovietice teritorii importante din trupul principatului Moldovei: Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ultimul niciodată situat în afara graniţelor naţionale pînă în odiosul an 1940.

Ca act normal pe firul evenimentelor, a urmat unificarea RASSM cu pretinsele teritorii sovietice pînă la rîul Prut.

 Moscova a înaintat propunerea ca în componenţa Ucrainei să intre judeţul basarabean al Hotinului, ţinutul bucovinean al Cernãuţilor (niciodată de la fondarea Moldovei în posesie ruseascã pînã în 1940), precum şi două raioane transnistrene din fosta Republică Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, restul pămîntului moldovenesc urmînd să constituie noua republică unională moldovenească.

 Ucraina însă, prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, solicita, pe lîngă Cernăuţi şi Hotin, şi ţinutul basarabean al Cetăţii Albe şi nu mai puţin de opt din raioanele vechii RASSM, adică marea lor majoritate.

La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea formării Republicii unionale Socialiste Sovietice Moldoveneşti în varianta propusă de Ucraina.

Prima capitalã a RASSM, Balta, trecea în componenţa Ucrainei.La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei sovietice, din mai multe care înaintaseră această solicitare. Toţi românii din Uniunea Sovietică rămaşi în afara graniţelor noii republici şi-au pierdut autonomia şi drepturile de a-şi utiliza oficial limba maternă.

JUDEŢELE ROMÂNEŞTI DIN TRANSNISTRIA

Mai jos amintim cîteva din localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hîrtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (în raionul Bîrzu), Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (în raionul Nani), Păsat, Holmu, Pîrlita, Pãsăþel, Mironi, Bãnzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (în raionul Balta), Budăi, Buza, Strîmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploþi, Şerbi (raionul Crutîi), Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţîbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşi, Ilie, Brînza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din toponimele româneşti vor fi schimbate pentru a se pierde informaţiile asupra întemeierii lor şi a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoþului în Dolinskoie, Mãlai în Karataevka, Urîta în Elenovka şi aşa mai departe.

http://www.youtube.com/watch?v=50txyyCYGi8&feature=related

TRANSNISTRIA IN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

 

În timpul celui de al doilea rãzboi mondial România a administrat Transnistria dintre Nistru şi Bug împărţind-o tot în judeţe (treisprezece la număr), însă neîncorporînd regatului provincia, ci punînd un guvernator în fruntea ei.

Aceste judeţe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Rîbniţa, Tulcin şi Tiraspol.

Suprafaţa Transnistriei româneşti era de 39.733 kilometri pătraţi, avînd cele 13 judeţe amintite, 1292 de comune şi două municipii, Odesa şi Tiraspol. Populaţia era în 1942 de 2.326.226, faţă de 3.492.552 înainte de război (trebuie ţinut cont de incorporările făcute de armata sovietică).

Administraţia românească a însemnat pentru transnistreni întoarcerea creştinismului şi o gură de aer proaspăt pentru elementul românesc. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încã reparate doar 76.

 

Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţarã. Merită să ne amintim că războiul României în răsărit s-a desfãşurat sub semnul crucii, el numindu-se „Războiul sfînt împotriva bolşevismului”. 

S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice româneşti din Transnistria, au apãrut publicaţii numeroase şi s-au creat cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odesa.

La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc Duca Vodã. În satul Hîrjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).În 1943, la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, a sosit de la Odesa un steag trimis de mitropolitul Visarion, şeful Misiunii Române Bisericeşti pentru Transnistria.

Steagul a fost identificat ca aparţinînd lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (martie 1799 – iunie 1801) şi al Ţării Româneşti (între 1802 şi 1807, cu întreruperi).

Descoperirea unui astfel de steag în Transnistria, steag atît militar cît şi bisericesc, confirmă strînsele legături culturale existente între cele două maluri ale Nistrului din Evul Mediu pînă spre epoca modernă.

Cu toate că administraþia româneascã a emis în timpul celui de al doilea război mondial timbre poştale destinate exclusiv Transnistriei, nici un fel de monedã metalicã aparte nu este cunoscută pentru spaţiul în cauză înainte de încetarea războiului de la Nistru (1992). 

Au existat doar bancnote, emise de INFINEX – Institutul de Finanţare Externă, care au circulat în Transnistria în timpul celui de al doilea război mondial.Trei emisiuni poştale au fost emise, în 1941, 1942 şi 1943, douã cu Duca Vodă şi una cu Miron Costin. Conform revistei Filatelia (numãrul din noiembrie-decembrie 1990) aceste timbre au fost puse în circulaþie doar prin oficiile poştale transnistrene.

DESPRE AUTOPROCLAMATA REPUBLICA MOLDOVENEASCA TRANSNISTREANA

 

Naşterea autoproclamatei republici transnistrene este strîns legate de prezenţa în spaţiul moldovenesc a Armatei a paisprezecea Sovietice (din 1956). Armata a paisprezecea Rusă a rămas pînă azi pe teritoriul fostei republici unionale, actuala Republică Moldova, păzind probabil cel mai mare depozit european de armament stocat în vestul Uniunii Sovietice în expectativa unei a treia conflagraţii mondiale.

În 1984 cartierul general al Armatei a paisprezecea a fost mutat de la Chişinău la Tiraspol.Harta auto-proclamatei Republici TransnistrenePrezenţa acestei mîini de fier a încurajat şi generat crearea unui pol de putere rusă şi rusofilă pe malul stîng al Nistrului. La 2 septembrie 1990, în epoca U.R.S.S. adică, republica moldovenească transnistreană a fost proclamată unilateral, ţintind ca minuscula regiune dominată de Armata a paisprezecea Sovietică să devină republică unională, adică egală a RSSM în cadrul Uniunii Sovietice.

Formal, preşedintele U. R. S. S. Mihail Gorbaciov a declarat această proclamare nulă.Transnistria cea care a bătut monedele prezentate aici este pe cale să apară în istorie, imediat după spargerea de la sine a Uniunii Sovietice. La 25 august 1991 Republica Moldova se proclamă independentă.  

 O dată cu Independenţa Republica Moldova solicită guvernului U.R.S.S. să pună capăt ocupaţiei şi să-şi retragă armatele de pe teritoriul naţional. Independenţa este urmată de redobîndirea principalelor valori naţionale pierdute vreme de cincizeci de ani: culorile naţionale, limba şi literatura naţională, leul ca monedă. Imnul devine chiar Deşteaptă-te române pentru o vreme.

În Tiraspol, important oraş estic al Republicii Moldova s-a aflat şi se mai află încă o importantă bază militară sovietică şi acum rusească. Procesul de rusificare fiind mai puternic pe fîşia estică, atît ruşii cît şi cei nu neapărat ruşi însă simţind Rusia mai aproape de inima lor sînt predominanţi.

În mod evident, comunităţii rusofile nu i-au convenit schimbările fireşti prin care trecea de acum independenta Republică Moldova. Susţinuţi şi înzestraţi de puternica Armată a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, alogenii din regiune au lansat un puternic asalt asupra autorităţilor statale, intenţionînd să răstoarne complet conducerea Republicii Moldova.Abia după ce Republica Moldova devine membră O.N.U., preşedintele Mircea Snegur (1990 – 1996) autorizează acţiuni militare împotriva rebelilor care atacau posturile de poliţie moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului şi în zona oraşului Tighina.

 Întîi guvernul Moldovei dă minorităţii ruseşti din Transnistria două zile pentru a depune armele, prin Apelul Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stîng al Nistrului publicat la 17 martie 1992 în Moldova suverană, apoi la 1 aprilie acelaşi an trimite grupuri de poliţişti în oraşul Tighina.

Textul apelului:

„CONCETĂŢENI! In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluţionarea prin mijloace paşnice a conflictului din raioanele de pe malul stîng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, pînă la sfîrşitul ei logic – războiul civil. In ultimele zile, au fost declanşate atacuri fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populaţia civilă este terorizată, au loc diversiuni banditeşti.

 Astfel, la 14 martie, au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităţilor Vadul-lui-Vodă şi Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, teroriştii şi cazacii mercenari au capturat o cantitate mare de armament.

Ca urmare a agravării situaţiei, conflictele armate capătă un caracter general, antrenînd in ele tot mai mult populaţia paşnică. Creşte numărul victimelor.În această situaţie, adresăm populaţiei de pe malul stîng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrînge formaţiunile banditeşti să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră.

Ne adresăm, de asemenea, cetăţenilor care prin forţa împrejurărilor au nimerit sub influenţa puciştilor tiraspoleni şi au pus mîna pe arma: încă nu e tîrziu să înceteze acest război absurd, înca nu e tîrziu să se dea dovadă de înţelepciune şi de conştiinţă civică.

Propunem ca timp de 48 de ore, începînd cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. În caz contrar, organele republicane de menţinere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, împotriva samavolniciilor dezlănţuite.

Facem apel către militari să respecte principiile neamestecului în treburile interne ale republicii noastre, să respecte legile ei şi să contracareze cu hotărîre încercările de capturare prin violenţă a armelor şi de folosire a lor împotriva populaţiei paşnice.

Concetăţeni! În acest moment hotărîtor şi de grea încercare, de fiecare dintre noi depinde dacă vom împinge republica în hăul războiului civil sau ne vom da seama şi vom proceda la munca paşnică făuritoare întru binele poporului Moldovei.”

În apărarea separatiştilor apar mercenari cazaci, care călătoresc nestingheriţi prin Ucraina către Republica Moldova.

Armata a paisprezecea furnizează armament rebelilor, care astfel depăşesc cu mult în dotare capacitatea Republicii Moldova de a face faţă unui război fratricid; noul stat suveran nu avea armată ci doar forţe slab înarmate ale Ministerului de Interne.

Vicepreşedintele rus Aleksandr Ruţkoi comite pe faţă un grav amestec în treburile interne ale statului moldovean, vizitînd Transnistria la 5 aprilie şi cerînd independenţa regiunii separatiste.

 Ruţkoi declară: „Suntem la un pas de un război total”.

La 22 iulie preşedintele Mircea Snegur spune în parlamentul Moldovei că republica este practic în război cu Rusia. Generalul Lebed, comandantul armatei a paisprezecea din iunie 1992, a declarat că poate fi în Bucureşti cu armata sa la 24 de ore după emiterea ordinului, ţintind să descurajeze orice posibilă tentativă din partea statului român din dreapta Prutului de a sprijini Moldova independentă.

Lebed a fost simultan membru al parlamentului rus şi al parlamentului autointitulatei republici transnistrene. Deşi s-au emis şi acte de identitate locale, majoritatea parlamentarilor transnistreni au dobîndit cetăţenie rusă, nu moldovenească.

 Războiul a durat aproximativ şase luni, încetînd o dată cu armistiţiul de la 21 iulie 1992, care a confirmat practic pierderea malului stîng al Nistrului pentru statul suveran, membru al O.N.U., Republica Moldova, şi a oraşului Tighina pe malul drept.

Mulţi dintre voluntarii războiului transnistrean erau veterani ai crudului război din Afganistan, ei îmbrăcînd din nou cu ocazia conflictului de la Nistru celebra bluză vărgată pe care au purtat-o soldaţii sovietici într-un război care nu-i privea, de această dată însă pentru a-şi apăra propriul cămin.

Celebrul poet român Adrian Păunescu, născut în 1943 în stînga Prutului, a adus cenaclul său artistic pînă în tranşeele războiului transnistrean pentru a încălzi inimile luptătorilor.

Tînăra Republică Moldova nu a primit din partea României sprijin politic efectiv, în ciuda datoriei morale avute de a ajuta pe fraţii ameninţaţi.Apărător al statalităţii moldoveneşti, Ilie Ilaşcu a fost capturat împreună cu alţi patru camarazi la 2 iunie 1992 de către autorităţile autoproclamate din Transnistria.

 După şase luni de judecată, tribunalul transnistrean l-a găsit vinovat de crime de război şi terorism şi, ca atare, l-a condamnat la moarte. Ilaşcu şi grupul său au fost judecaţi ţinuţi într-o cuşcă zăbrelită, ca nişte animale de circ.

La data condamnării, Ilie Ilaşcu, al cărui caz devenise deja notoriu, fusese ales ca membru al Parlamentului Republicii Moldova.

Doar o hîrtie purtînd numele său a marcat prezenţa sa în parlament, Ilie Ilaşcu stînd ani lungi în temniţă, în izolare şi lipsit de asistenţă medicală. În anul 2000, încă în închisoare fiind, a fost ales senator de Bacău în Parlamentul României. În această nouă calitate, Ilie Ilaşcu a devenit membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi aflat încă în captivitate transnistreană.

 Abia în 2001 a fost eliberat, probabil ca urmare a presiunii internaţionale asupra Federaţiei Ruse, care la rîndul ei a exercitat presiuni asupra autoproclamatei republici din stînga Nistrului.

Ultimii camarazi de luptă ai lui Ilie Ilaşcu au fost eliberaţi din detenţia ilegală de la Tiraspol de-abia în iunie 2007, după 15 ani de închisoare.

Un status quo destul de greu de înţeles s-a instaurat de atunci în Republica Moldova, un microstat de expresie rusă autoproclamîndu-se peste două oraşe avînd împreună pînă la 300.000 de locuitori şi peste cîteva localităţi mărunte.

Ca şi statul ţarist şi cel sovietic, autorităţile tiraspolene de azi preferă pentru Tighina denumirea turcească, mai recentă, de Bender (însemnînd port).

Republica Moldovenească Nistreană, după cum de altfel se autointitulează, este practic ultimul loc din Europa de azi unde secera şi ciocanul au fost păstrate ca semn al autorităţii.

 

 Fără a fi recunoscută (formal cel puţin) de vreo autoritate internaţională sau de măcar un alt stat, Transnistria are totuşi preşedinte şi parlament (Soviet Suprem).

Armata a 14-a continuă să se afle la Tiraspol, în ciuda intenţiei formale de a părăsi teritoriul Republicii Moldova, astfel că Moscova păstrează la îndemînă un şah mat pentru autorităţile din Chişinău.

Generalul Lebed, şef al acestei armate în timpul războiului şi după războiul de la Nistru, deşi cetăţean rus, a devenit membru al parlamentului autoproclamatei republici de la Tiraspol. Europa dar şi alte state democratice evită să se implice într-o problemă în care Rusia s-a implicat mai serios decît la nivel de declaraţii.

Conform rezultatelor recensământului transnistrean din 2004, în Transnistria sînt 31,9 % moldoveni, 30,3% ruşi, 28,8% ucraineni şi alte variate etnii în proporţii neînsemnate.
Formal, întreg teritoriul Transnistriei de azi aparţine integral Republicii Moldova.

În fapt, preşedintele Republicii Moldova, nu poate vizita zona separatistă.

 Igor Smirnov, preşedintele autoproclamatei republici, este un fost muncitor din Kamceatka, adică de la frontiera Rusiei cu Japonia, şi este sosit în Moldova abia în 1987.

Războiul de la Nistru a fost pentru Moldova din stânga Prutului un război defensiv.

 

 

Imagini pentru tr moldova map

Mulţumită luptelor duse de poliţişti şi voluntari, statul moldovenesc a fost capabil să îşi păstreze marea majoritate a teritoriului şi până în prezent, un caracter românesc.

 

 

Încheiere

 

La o privire retrospectivă critică asupra evului mediu românesc şi a epocii moderne, trebuie remarcat faptul că Imperiul Otoman a avut o importanţă covîrşitoare în conservarea identităţii şi existenţei ca naţiune a românilor după căderea sub suzeranitate turcească a Ţării Româneşti, apoi a Moldovei şi ulterior şi a Transilvaniei.

Cu toate că cei aproape 400 de ani de suzeranitate turcă au dus la diminuarea importanţei politice a românilor în Europa Evului Mediu şi la sărăcirea nefirească a ţărilor locuite de ei, la ţinerea în ignoranţă a maselor largi şi la gravarea în psihicul românesc a unor metehne orientale grave, de care nici astăzi nu se pot dezbăra, cu toate acestea, prezenţa otomană a protejat sute de ani spaţiul românesc de expansionismul rus şi apoi austriac.

Stăpînirea turcească nu a impus colonizări de popoare străine în principate, nu a reuşit să forţeze schimbarea confesiunii creştin ortodoxe sau a orînduirii statale şi bisericeşti, nu a folosit deznaţionalizarea ca mijloc de control politic şi s-a soldat doar cu pierderi teritoriale (zonele raialelor Giurgiu, Brăila, Hotin şi Bugeacul-Basarabia propriu-zisă).

Marile pierderi teritoriale suferite de români, inima istorică a Moldovei (1775) ce a fost botezată de austrieci Bucovina şi apoi jumătatea de la est de Prut a principatului (1812) botezată de ruşi Basarabia au fost posibile doar pe fundalul slăbirii puterii otomane în Europa (împotriva căreia s-au luptat cei mai iluştri voievozi români!) şi apoi a dispariţiei acesteia.

 Destrămarea treptată a imperiului european otoman a condus încet dar sigur la desfiinţarea principatului Transilvaniei, la dispariţia aproape completă a elementului românesc (şi tătărăsc) în Transnistria, la dezrădăcinarea şi risipirea puternicei tulpini aromâneşti din Grecia ulterioară războaiele balcanice şi din statele învecinate.

 Ceea ce a caracterizat în mare măsură Imperiul Otoman este astăzi un concept modern, obligatoriu în oricare stat al lumii şi impus atît de principiile umanitare cît şi de marile puteri: toleranţa etnică şi religioasă. 

În scenariul prăbuşirii dominaţiei otomane în Europa cu o sută de ani mai devreme, la începutul mileniului al treilea situaţia elementului românesc ar fi putut fi în Republica Moldova similar cu cel din Transnistria de azi iar în România de azi similar cu cel din Republica Moldova. 

 

Sursa: Basarabia literara md.

 

Anunțuri

11/04/2011 - Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: