Cuvant despre noi, romanii

Missing poverty’s new reality: There’s a lot less of it

Missing poverty’s new reality: There’s a lot less of it

The World Economic Forum convening this week in Davos, Switzerland, is organized around the theme of „Shared Norms for the New Reality.” As in past years, the conference will feature plenty of debate about how to solve global challenges in a multipolar, interdependent world. This „new reality,” however, is getting a little old.

Politicians, commentators and pundits have long opined – in Davos and elsewhere – about the arrival of emerging markets and the shift of economic power away from the West. Indeed, this theme is arguably the leading narrative in geopolitics and economics. The rise of the developing world quite rightly shapes our understanding of investment opportunities, the balance of military power, global governance and more.

Yet on one issue our understanding remains impervious to this new reality: the state of global poverty. Our sense of this topic remains firmly rooted in the year 2005 – the last year for which the World Bank has produced data on the number of people living on less than $1.25 a day. Thus we are routinely told that „today,” 1.37 billion people around the world are poor, including 456 million in India and 208 million in China, but such figures are six years out of date.

<!– A lot has changed in the past six years. The economies of the developing world have expanded 50 percent in real terms, despite the Great Recession. Moreover, growth has been particularly high in countries with large numbers of poor people. India and China, of course, but also Bangladesh, Tanzania, Ethiopia, Vietnam, Uganda, Mozambique and Uzbekistan – nine countries that were collectively home to nearly two-thirds of the world’s poor in 2005 – are all experiencing phenomenal economic advances.

In the new Brookings Institution report „Poverty in Numbers: The Changing State of Global Poverty from 2005 to 2015,” we updated the World Bank’s official $1.25-a-day figures to reveal how the global poverty landscape has changed with the emergence of developing countries. We estimate that between 2005 and 2010, nearly half a billion people escaped extreme hardship, as the total number of the world’s poor fell to 878 million people. Never before in history have so many people been lifted out of poverty in such a short period. The U.N. Millennium Development Goals established the target of halving the rate of global poverty between 1990 and 2015; this was probably achieved by 2008, some seven years ahead of schedule. Moreover, using forecasts of per capita consumption growth, we predict that by 2015, fewer than 600 million people will remain poor. At that point, the 1990 poverty rate will have been halved and then halved again.

The decline in poverty is happening in all the world’s regions and most of its countries, though at varying speeds. The emerging markets of Asia are recording the greatest successes; the two regional giants, China and India, are likely to account for three-quarters of the global reduction between 2005 and 2015. Over this period, Asia’s share of the world’s poor is anticipated to fall from two-thirds to one-third, while Africa’s share is expected to rise to nearly 60 percent. Yet Africa, too, is making advances; we estimate that in 2008 its poverty rate dropped below the 50 percent mark for the first time. By 2015, African poverty is projected to fall below 40 percent, a feat China did not achieve until the mid-1990s.

These findings are likely to surprise many, but they shouldn’t. We know that growth lies at the heart of poverty reduction. As the growth of developing countries took off in the new millennium, epitomized by the rise of emerging markets, a massive drop in poverty was only to be expected.

With few exceptions, however, those who care about global development have been slow to catch on to this story. We hear far more about the 64 million people held back in poverty because of the Great Recession than we do about the hundreds of millions who escaped impoverishment over the past six years. While there is good reason to focus public attention on the need to support those still stuck below the poverty line, there is also reason to celebrate successes and to ensure that policy debates are grounded in reality.

When talk at Davos inevitably turns from the haves to the have-nots, participants should avoid falling back on their long-held views. It is time to break our collective cognitive dissonance, by which we exalt the remarkable growth of developing countries while simultaneously bemoaning the intractability of global poverty.

Laurence Chandy is a fellow in the Brookings Institution’s Global Economy and Development program. Geoffrey Gertz is a research analyst with the program.

Source: washingtonpost.com,descopera.ro

By Laurence Chandy and Geoffrey Gertz

Tuesday, January 25, 2011

27/01/2011 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , | Lasă un comentariu

„Presedintele Obama se pregateste sa anunte public despre existenta extraterestrilor”, anunta televiziunea chineza Xinhua.VIDEO.

Televiziunea chineza anunta ca Obama va dezvalui existenta extraterestrilor


Televiziunea chineza anunta ca Obama va dezvalui existenta extraterestrilor

Televiziunea nationala chineza a anuntat ca presedintele SUA, Barack Obama, va desecretiza cateva cunoscute „Cazuri OZN”. Acesta va redeschide capitole ascunse opiniei publice despre intalniri de gradul III.

Se presupune ca accesul la fiserele UFO va fi facut in cursul acestui an. Stirea televiziunii „Xinhua” este evaziva si destul de speculativa. „Presedintele Obama se pregateste sa anunte public despre existenta extraterestrilor”, anunta televiziunea Xinhua care mai vorbeste despre o adevarata „cursa pentru dezvaluirea existentei OZN”, intre SUA si China.

Se vorbeste despre Apocalipsa, despre Sfarsitul timpurilor si despre faptul ca Obama este constient despre venirea „zeilor biblici” care vin sa salveze Terra de la catastrofa. Chinezii sunt marcati de aceste fenomene OZN de cand o aparitie asemanatoare a facut sa se inchida un aeroport, in iulie 2010.

Un urias obiect zburator a aparut deasupta pistelor de aterizare, iar aeroportul a fost inchis pentru mai multe ore. Nu s-a aflat pana la urma ce a fost, iar autoritatile chineze au spus ca este vorba despre un OZN. De atunci, chinezii au ramas sensibili la subiectul acesta, care este destul de des reluat si comentat la televiziunile din China.

Chinezii dezbat despre Paneta Nibiru, despre civilizatiile antice, sumeriene si presumeriene, ca si despre celebrii anunnaki, care au venit pe Pamant cu nave extraterestre si ar fi parintii omenirii. In documentarul prezentat la televiziunea chineza se spune ca presedintele Obama stie despre venirea extraterestilor si ca acesta ar fi in contact cu astfel de civilizatii evoluate.

 Se spune, insa, ca nivelul de constinta al americanilor nu este atat de avoluat incat sa inteleaga la adevarata valoare o astfel de informatie.

Asupra acestui subiect ne atrage atentia si colaboratorul nostru Cristian Negureanu, expert in astfel de fenomene si care remarca la randul lui o coincidenta stranie. Anuntul facut despre explozia Betelgeuse, cea care va face ca in 2012, in partea a doua a anului, sa se vada pe cei „doi sori”. Si aparitia Planetei Nibiru face sa se vada doi sori pe cer, conform literaturii de specialitate.

 Probabil ca stirea despre Betelgeuse este facuta sa mascheze adevarul din spatele Planetei Zeilor.Si probabil ca de aceea se pregateste Obama sa anunte opinia publica, in viziunea chinezilor.

Un articol de acum un an de zile arata preocuparea Casei Albe pentru acest moment extrem.

Sursa: agentia.org
Marţi, 25 ianuarie 2011

27/01/2011 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Din istoria razboiului rece.KGB contra CIA.Scandal de spionaj la Paris si Razboiul dezinformarii.


Scandal Spionaj la Paris

Sase experti francezi, selectionati personal de presedintele De Gaulle, soseau la Washington. Misiunea lor era strict secreta.

 Nici macar ambasadorul francez la Washington nu era la curent cu prezenta in SUA a grupului de experti trimisi de Charles de Gaulle. Mai mult, francezii adusesera cu ei de la Paris un sistem special de codificare, pentru a evita canalele obisnuite de comunicatii ale serviciilor secrete franceze.

La ordinul lui De Gaulle, se incerca evitarea oricaror contacte, care ar fi permis „cartitelor” KGB infiltrate in Franta sa depisteze misiunea expertilor francezi din SUA. Grupul de anchetatori francezi i-a dat lui Anatoli Golitin numele de cod „Martel” si l-a interogat pe sovietic timp de paisprezece zile.

 Socul francezilor.

 La sfarsit, anchetatorii francezi pareau socati. Devenise limpede ca secretele lui Anatoli Golitin proveneau din cele mai inalte sfere ale Guvernului francez ca si din anturajul generalului De Gaulle.

Dupa examinarea unei liste de persoane suspecte, asupra carora plana banuiala ca furnizasera secrete agentilor lui Anatoli Golitin, atentia s-a concentrat asupra sefului contraspionajului francez (SDECE) si a consilierului in domeniul informatiilor al presedintelui De Gaulle.

Ambii au fost imediat suspendati din functii, dar, lucru extrem de interesant si semnificativ, niciunul nu a fost deferit Justitiei. Era clar: cei doi stiau prea multe si o ancheta a Justitiei putea duce la dezvaluiri extrem de incomode pentru Guvernul francez.

Anatoli Golitin le-a mai dezvaluit francezilor si un plan al KGB, care urmarea utilizarea serviciilor secrete ale Frantei pentru a spiona silozurile si rampele de rachete americane din Orientul Apropiat, la adapostul umbrelei NATO, din care Franta inca mai facea parte.

Anatoli Golitin a solicitat insistent o intrevedere personala cu presedintele Kennedy, pentru a-i vorbi despre dezinformarea sovietica

SDECE francez ar fi urmat, potrivit acestui plan, sa ordone ofiterilor sai acreditati la Washington culegerea de informatii privind instalatiile de rachete americane din Orientul Apropiat, informatii care urmau sa ajunga – via Anatoli Golitin – la Moscova.

Aceasta insemna un singur lucru: ca KGB ajunsese sa controleze suficient serviciile secrete franceze, prin intermediul „cartitelor” infiltrate, incat sa le foloseasca drept „fatada” in operatiunile secrete din SUA ori din cadrul NATO!

Insomnii la Paris

Specialistii francezi incepusera sa aiba insomnii: Era oare Anatoli Golitin un „pion otravit”, expediat intr-o misiune de dezinformare care sa compromita relatiile franco-americane si, astfel, sa aduca Parisul mai aproape de Moscova, pe plan diplomatic, decat de Washington, subminand NATO?

Trei luni mai tarziu, SDECE (Service de Documentation Exterieure et de Contre Espionage) francez avea confirmarea dezvaluirilor lui Anatoli Golitin. Se descoperisera in arhiva SDECE ordine secrete, expediate de la Paris ofiterilor francezi acreditati la Washington, pentru recrutarea unor informatori apti sa obtina documente privind silozurile de rachete ale SUA.

Evident, Franta – membru NATO – n-avea nevoie de asemenea informatii, iar recrutarea de catre SDECE francez a unor americani pe teritoriul SUA putea avea cele mai nefaste consecinte in planul raporturilor diplomatice dintre Washington si Paris. Moscova incerca, in mod evident, sa scoata castanele din foc cu mana SDECE francez! La ordinul lui De Gaulle, SDECE a luat insa o hotarare neasteptata, extrem de riscanta: s-a dispus continuarea operatiunii din SUA, in combinatie cu CIA, pentru a depista cine erau „cartitele” de la capatul firului, infiltrate in SDECE, si care urmau sa transmita informatiile astfel obtinute Moscovei.

Tot datorita lui Anatoli Golitin, Divizia Contrainformatii din CIA, condusa de James Jesus Angleton, a obtinut si un alt succes: identificarea unui personaj-cheie din reteaua de spionaj a KGB, codificat „Safir”. Din nefericire, la cateva zile dupa ce Anatoli Golitin i-a dezvaluit identitatea, „Safir” a cazut „accidental” de la fereastra.

 SDECE si CIA au inteles ca KGB il sacrificase, pentru a-si salva restul retelei. Identitatea reala a lui „Safir” nu a fost niciodata facuta publica.

Infiltrari la varf

Secretele pe care Anatoli Golitin le-a dezvaluit americanilor proveneau din cele mai inalte sfere ale guvernului francez ca si din anturajul generalului de Gaulle.


Sistemul “Cartilor false” din CIA


Foto: James Angleton

 Angleton l-a informat oficial pe generalul Paul Jacquier ca „SDECE francez era infiltrat”, ceea ce a provocat stanjeneala atat la Washington, cat si la Paris. Brusc, raporturile anchetatorilor americani (care apartineau Diviziei Blocul Sovietic al CIA), cu Anatoli Golitin s-au tensionat. Sovieticul a refuzat sa identifice ofiterii KGB din cadrul Ambasadei URSS de la Washington, dupa albumele foto oferite de CIA, pe motivul ca o considera o treaba „degradanta” pentru el si in plus, inutila.

Dupa atatea luni de la refugierea sa in SUA, cei mai multi dintre ofiterii KGB din cadrul Ambasadei sovietice fusesera, cu siguranta, rotiti din post. In plus, Anatoli Golitin nu s-a sfiit sa le spuna direct, in fata, ofiterilor americani, ca existau „scurgeri” serioase de informatii catre KGB chiar din cadrul Diviziei Blocul Sovietic!

Mai mult: Anatoli Golitin solicita insistent o intrevedere personala cu presedintele Kennedy, pentru a-i vorbi despre dezinformarea sovietica.

Cand i s-a spus ca aceasta intrevedere nu era posibila, Anatoli Golitin s-a aratat descurajat si i-a acuzat pe americani ca nu ii luau in serios dezvaluirile. Anatoli Golitin a solicitat sa se stabileasca undeva, in strainatate, sub o identitate noua, si sa fie lasat in pace. Parea extrem de suparat pe cei de la CIA, fiindca nu-i aranjasera intalnirea particulara cu Kennedy.

Sesizand starea de spirit negativa a lui Anatoli Golitin, ofiterii din Divizia Blocul Sovietic – considerand ca „storsesera” de la sovietic tot ce era important – au acceptat sa-i furnizeze o noua identitate si sa-l stabileasca intr-o alta tara, cu familia, cu conditia insa ca sovieticul sa ramana pe mai departe la dispozitia lor.

La inceputul lui 1963, Anatoli Golitin, cu sotia si fiica soseau la Londra.

Sovieticul dispunea la acea data de o noua identitate, de un cont bancar si de o locuinta confortabila.

 „Cartitele” britanice ale KGB

Anatoli Golitin si familia s-au instalat confortabil, intr-o superba vila, apartinand MI 6 britanic (Military Intelligence 6).

Stephen de Mowbray, responsabil pentru relatia MI 6 cu CIA, respectiv cu James Angleton de la Divizia Contrainformatii, a devenit, totodata, ofiterul monitor al sovieticului. Mowbray, ca toti cei din MI 6, era un intelectual de rasa. Intrase in MI 6 in 1958, la recomandarea lui Isaiah Berlin, profesorul sau de la Oxford.

Dupa o perioada petrecuta la Washington, Mowbray fusese afectat serviciului de contrainformatii britanic MI 6, „regele esichierului”, cum ii spunea el, astfel ca raporturile sale cu Anatoli Golitin erau perfect explicabile profesional. Mai tarziu, Mowbray avea sa marturiseasca: „Anatoli Golitin nu era un transfug oarecare.

 Pentru serviciul secret britanic, el a fost, fara indoiala, transfugul cel mai important al istoriei contemporane”.

Probabil de aceea, nici pana azi, MI 6 nu a acceptat sa deconspire decat o mica parte din dezvaluirile facute de Anatoli Golitin.

Nici nu e de mirare: CIA, la randul sau, a procedat identic. Deoarece Anatoli Golitin lucrase la Ambasada URSS de la Helsinki, el detinea informatii extrem de interesante pentru securtatea Marii Britanii. Mowbray era perfect constient de aceasta, de aceea i-a acordat sovieticului toata atentia necesara.

Potrivit lui Mowbray, Anatoli Golitin lucrase initial in cadrul Directoratului I al KGB (PGU), intr-o sectie insarcinata special cu operatiunile de spionaj din Marea Britanie si alte tari nordice, membre al NATO.

Inainte sa se refugieze in Occident, Anatoli Golitin, dupa cum i-a marturisit lui Mowbray, memorizase zeci de documente sovietice ultrasecrete, provenind din Franta, dar si din Marea Britanie.

Discutand cu sovieticul, Mowbray si-a dat seama ca majoritatea dosarelor britanice, pe care Anatoli Golitin le stia pe de rost, proveneau de fapt de la MI 5 (Military Intelligence 5), echivalentul britanic al FBI american.


Una dintre caracteristicile cele mai importante ale Razboiului Rece a constituit-o „dezinformarea strategica” a inamicului. Din acest punct de vedere, Anatoli Golitin a constituit un caz aparte. In 1961, cand Anatoli Golitin a „defectat” in SUA, CIA-ul a avut mari rezerve asupra lui.

Seful Diviziei „Contrainformatii” din CIA – James Jesus Angleton – este cel care a stabilit credibilitatea sovieticului. Anatoli Golitin a dezvaluit CIA ca KGB-ul avea „cartite” bine plasate in toate marile servicii occidentale.

Datorita lui Anatoli Golitin, MI 5 (britanic) i-a identificat pe Philby, Burgess si McLean, apoi pe Anthony Blunt ca agenti ai KGB. In Franta, a fost descope rita reteaua „Safir”. Cu toate acestea, Anatoli Golitin a ramas un personaj controversat.

Cu ajutorul Biroului de Securitate al CIA, James Angleton a introdus in cadrul Agentiei un asa-numit sistem de “carti de joc false”, destinate anume Diviziei Blocul Sovietic pentru a verifica afirmatiile lui Anatoli Golitin privind infiltrarea sovietica. Acest sistem al “cartilor de joc false” urma sa joace in contrainformatii acelasi rol ca testul cu bariu in medicina.

Se punea in circulatie o informatie secreta, a carei circulatie era monitorizata pentru a descoperi punctul in care aceasta “se scurgea” in exterior. De pilda, una dintre aceste “carti de joc false” (le-am putea numi si “piste false”) indica data si locul unui prim contact dintre un agent CIA si un diplomat sovietic, aflat in post la Ottawz (Canada). Cu exceptia Diviziei Blocul Sovietic, nimeni din CIA nu mai era la curent cu informatia care, bineinteles, era pur fictiva, fabricata de James Angleton.

O echipa de supraveghere a Biroului de Securitate din CIA s-a deplasat la locul intalnirii, unde a putut remarca rapid prezenta discreta si bine deghizata a catorva ofiteri KGB. “Cartea de joc falsa” ajunsese in mana KGB. Deci informatia lui Anatoli Golitin se confirma: Divizia Blocul Sovietic a CIA era infiltrata de “cartite” kaghebiste, care lasau sa “se scurga” informatii secrete spre Moscova.

Dupa cateva operatiuni de acest gen si procedand prin eliminare, James Angleton si Divizia Contrainformatii din CIA, impreuna cu cei din Biroul de Securitate, au identificat mai multi ofiteri CIA insarcinati cu recrutarea de Redtops (denumirea codificata a CIA pentru nomenclatura comunista si ofiterii serviciilor secrete est-europene), asupra carora planau cele mai mari dubii, fara sa poata fi totusi individualizat unul sau altul din acest grup.

 De aici, James Angleton a tras concluzia ca in Divizia Blocul Sovietic a CIA existau cel putin cateva “cartite” bine infiltrate, ceea ce confirma acuzatiile lui Anatoli Golitin.

 Reactia KGB

Foarte interesanta a fost pentru James Angleton, in cadrul operatiunilor de tip “cartile false de joc”, si o alta constatare: din momentul cand o “carte falsa” era aruncata in joc, Moscova intra in posesia ei in decurs de doar doua, trei zile!

Se constatase, de altfel, ca insusi Nosenko isi “regla” declaratiile date in cursul “debriefing”-urilor (interogatoriilor) la care era supus cam la doua-trei zile, ceea ce presupunea ca Moscova era la curent in permanenta cu felul in care Divizia Blocul Sovietic evalua “marturiile” falsului transfug si ii “corecta” declaratiile ulterioare, prin “cartitele” infiltrate, in functie de evaluarile americane.

 La doua-trei zile, nu se stia cum, Nosenko aducea precizari suplimentare exact acolo unde anchetatorii americani aveau dubii ori deschidea el insusi noi piste de investigatie, acolo unde anchetatorii americani abia schitau vreo intentie.

 Era clar: prin “cartitele” sale din Divizia Blocul Sovietic, KGB monitoriza si manipula permanent, de la distanta, interogatoriul falsului transfug Nosenko, tocmai pentru a-l acredita in ochii americanilor.

 Pentru James Angleton, celebrul vanator de “cartite” KGB, era o concluzie neasteptata si amara, dupa o viata petrecuta in contrainformatiile americane. Era foarte probabil ca unele “cartite” sa fi fost recrutate si infiltrate de catre sovietici inca din 1947, anul infiintarii CIA.

 Daca nu cumva chiar din anii celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cand SUA si presedintele Roosevelt ajutasera atat de mult URSS in efortul militar contra Germaniei! Primele banuieli s-au fixat asupra lui David Murphy, seful Diviziei Blocul Sovietic, dar, dupa mutarea acestuia in post la Paris, a fost randul lui Peter Bagley (contactul lui Nonsenko de la Geneva) sa intre in vizorul lui James Angleton.

Alti cinci ofiteri ai Diviziei Blocul Sovietic, intrati in atentie, au fost “rotiti” din post si totusi “scurgerile” de informatii secrete spre KGB continuau.

 Scandal in interiorul CIA Cazul Philby, prietenul britanic al lui James Angleton, aparea acum drept varful unui aisberg ale carui dimensiuni ascunse pareau greu de evaluat. In 1967, Angleton a mers pana acolo incat i-a cerut directorului CIA, Richard Helms, sa interzica accesul Diviziei Blocul Sovietic la informatiile strategice ale Agentiei.

 Evident, Divizia Blocul Sovietic a contraatacat, declarandu-se astfel cel mai grav “razboi intern” din cadrul CIA, lucru nedorit bineinteles, de James Angleton, dar urmarit si alimentat prompt de KGB. In anul urmator, 1968 – an critic pentru USA, dat fiind razboiul din Vietnam si miscarile studentesti de stanga – “razboiul intern” din cadrul CIA dintre Divizia Blocul Sovietic si Divizia Contrainformatii, careia i se alaturase si Biroul de Securitate, transformase Agentia, potrivit lui Richard Helms, intr-o “casa divizata contra ei insasi”.

Activitatea Diviziei Blocul Sovietic era, practic, paralizata in 1968 de gravele acuzatii aduse de James Angleton, Anatoli Golitin, Divizia Contrainformatii si Biroul de Securitate al CIA. KGB isi vedea astfel visul cu ochii: neutralizarea inamicului sau direct din CIA – Divizia Blocul Sovietic – prin actiunea altor divizii si servicii din CIA!

La randul sau, FBI rupsese orice legaturi, pe linie de informatii secrete cu caracter strategic, cu diviziile CIA. Mai mult: razboiul intern din CIA a traversat Oceanul! In MI 5 (Military Intelligence 5) britanic, subalternii isi banuiau acum directorul ca este si el o “cartita” sovietica. Serviciile secrete franceze, italiene, vest-germane si olandeze au contactat si ele “maladia cartitelor KGB”, dupa modelul CIA si MI 5, cu consecintele interne de rigoare.

 La toate aceste seisme interne, care zdruncinau, rand pe rand, serviciile secrete occidentale, KGB privea, fireste, plin de satisfactie. Razboiul “cartitelor” incepea sa creeze cea mai mare criza postbelica din interiorul serviciilor secrete occidentale.

Nimeni nu mai avea incredere in nimeni. Peste tot se vedeau doar “cartite”, “agenti dubli” sau “provocatori” ai KGB. In sanul CIA, insa, amenintate cu com­promiterea, celelalte divizii s-au unit cu Blocul Sovietic pentru a-l elimina pe incomodul James Angleton si pentru a interzice procedurile de verificare tip “cartile de joc false”.

 Cum marturiile lui Anatoli Golitin il vizau chiar si pe Henry Kissinger, denuntat ca vechi “agent de influenta” al Kremlinului, nu e de mirare ca James Angleton a ramas, treptat, singur si tot mai izolat. Cum Nixon si Kissinger duceau o politica activa de intelegeri cu sovieticii (care avea sa conduca la dezastruosul Tratat Salt 1), precum si cu Vietnamul de Nord (comunist), James Angleton a devenit brusc un “paria” in CIA.

El va fi indepartat in 1974, sub pretextul de a fi fost prea “apropiat” de Mossad. Nonsenko, “falsul transfug” al KGB, va fi – la fel de subit – reabilitat si va deveni chiar consilier CIA in problemele KGB. Directorul FBI, Edgar Hoover, il va califica pe Anatoli Golitin – ale carui informatii se dovedisera riguros exacte – drept “paranoic”, ba chiar agent provocator al KGB, trimis probabil sa vare zazania in CIA.

Autor: Vladimir ALEXE
Ziarul  ZIUA: Dosare ultrasecrete

27/01/2011 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: