VIDEO: O ROMÂNIE SUD-DUNAREANĂ – PRINCIPATUL AROMÂN AL PINDULUI

 

 

 

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alkibiade Diamandi in timpul ocupatiei italiene a Albaniei în 1917.

A fost cunoscut  ca republica armână de o zi !

 

 

 

Restaurarea unei Regiuni autonome armâneşti  în Grecia, conform legislaţiei europene, ar fi un pas necesar pentru protejarea identitatii minorităţii aromâne din Balcani si salvarea ei de la dispariţie.

 

 

 

Pe harta administrativa a Principatului de Pind (1941-1944), al cărui fondator a fost principele Alcibiade Diamandi, se observă că teritoriul acestuia avea ieşire  la Marea Adriatică, în dreptul insulei Corfu şi  mai cuprindea de asemenea o zona din sudul Albaniei  evidenţiată cu maro pe hartă, iar cu  galben, partea din Grecia de azi.

Steagul Principatului  Pindului era  constituit pe orizontala din tricolorul românesc plus culorile galben si negru.

 

 

 

 

 

 

Foto: Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, stat care a funcţionat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, sub protectorat italian si a avut relatii stranse cu Romania .

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române încadrată în centru.

 

Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din Evul mediu atât al „valahilor” români cât şi a celor „vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromânilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culorile tradiţionale româneşti.

Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimente alb-negre din centru, făcând trimitere simultan şi la culorile portului popular aroman din munţii Pindului.

 

Nici acest drapel nu a fost de inspiraţie recentă, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

 

Potrivit martorilor epocii, printre care se număra şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii valahi aveau atunci înscrise pe  banda albastră a drapelelor simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus),  evidenţiind dimensiunea etnică latină ce şi-o revendicau .

Oricum, simbolistica acestuia  este profundă: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunării, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunării.

 

 

 

 

 

 

A mai existat şi steagul verde cu cruce roşie răsturnată ,ce aminteste de steagul sudiştilor americani, cu  diferenţa ca acela era cu roşu şi albastru.

 

 

 

 

 Autonomia aromânilor din Peninsula Balcanică a fost  sprijinita pe mai multe planuri de România, începând cu anii 1860, imediat după Unirea Principatelor.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei. 

Prima încercare de a întemeia un stat al aromânilor i-a aparţinut lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat  în sudul Albaniei ocupate de italieni, o Republică a Pindului.

Deşi statul nou format a supravieţuit doar o singură zi el a semnalat începuturile eforturilor de emancipare a aromanilor în epoca moderna.

O nouă încercare a avut loc după capitularea armatei elene în faţa germanilor, în primăvara lui 1941, după divizarea  administrativă a Greciei, cînd  Diamandi a format organizaţia  naţionalistă denumită A 5-a Legiune Romană, cu sprijinul autorităţilor italiene, care a  constituit   structura de  putere pe care s-a sprijinit Principatul Autonom al Pindului.

Diamandi spera să realizeze un stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.

 

 

 

 

Foto: Alcibiade (Alchiviad) Iamandi, (n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, România), om politic aromân din Grecia, a fost un mare susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, prin poziția sa de împotrivire la elenizarea comunității aromâne din regiune.

 

 

 

În  1912 Diamandi a plecat (ca mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris și absolvit Academia Comercială din București.

Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer.
Fiind unul dintre susținătorii vehemenți ai aromânilor din regiunea Pindului, a cerut italienilor și României să fie susținută organizarea comunității băștinașe aromâne într-un canton autonom.

Acestă acțiune de emancipare națională a aromânilor a fost denumită mai târziu în bibliografii „Principatul Pindului” și a primit în mod clar un răspuns negativ din partea României, precum și de la italieni, care urmau să se retragă din Pind.

Alchiviad Diamandi , un charismatic politician anti-grec şi propagandist aromân din Samarina, încă din primul război mondial. În 1917, cu sprijinul trupelor italiene înfiinţează în sudul Albaniei, Republica Pindului şi în nord Republica Korcea (oraş aromânesc, care în prezent este înfrăţit cu municipiul Cluj-Napoca), — state autonome sub protectorat italian.

După primul război mondial, pentru a nu fi ucis de poliţiile albaneze şi greceşti fuge la Roma unde devine un apropiat, şi un membru, al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini.

 

După retragerea Italienilor, el a devenit în 1926  consul al României la Saranda, în Albania.

De acolo, el a plecat la Roma—unde s-a implicat în mișcarea politică a lui Benito Mussolini.
După ce  a contactat de legația României și i-a fost emis un pașaport românesc, a putut  să călătorească în Grecia.

Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene în 1927 pentru rezistența lui față de politica  de asimilare a aromânilor.

 

În octombrie 1940, Italia fascistă a invadat Grecia, dar trupele elene resping în Albania forţele italiene slab dotate. Nemţii care pregăteau invazia în Rusia intervin în aprilie şi mai 1941 şi ocupă rapid nordul Greciei. Italienii preiau controlul Chamariei pe care o dau  Albaniei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei.

Aici, în aceste teritorii, trăia o minoritate aromână masivă de câteva sute de mii de membrii, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”. Această populaţie a sprijinit moral şi militar invazia italiană considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu invadatorii de la Roma.

 Mussolini înfiinţează în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alchiviad Diamandi, mai târziu regent.

Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în aromână).

În iunie 1941, Diamandi  a fondat la Metsovo, în Grecia ocupată de germani și italieni „Partidul Kοutso-vlahilor” (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων)”.

A fost convocat în Trikala,  Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea aromânei ca limbă de stat .

De asemenea, însemnele grecesti  de la intrarea in  localități au fost  înlocuite cu altele noi, în aromână și italiană.

Astfel, Metsovo a devenit Aminciu în aromână și Mincio în italiană, Nympheon devenit Nevesca și Nevesa, Samarina a fost făcut în Santa Maria, etc.

Dimandi îşi dă seama că Principatul Pindului şi Voievodatul Macedoniei, fiind recunoscut numai de Italia, trebuie să-şi întărească statul internaţional, prin recunoaşterea de către România.

La 1 martie 1942, Diamandi a emis un manifest amplu care a fost publicat în presa locală și republicat de Stavros Anthemides în 1997 (într-o carte despre vlahii Greciei ).

Manifestul a fost  semnat de numeroși intelectuali si  lideri aromâni (vlahi) din Grecia şi din străinatate.

În România, acesta a fost co-semnat de Veria, născut George Murnu, profesor la Universitatea din București.

Diamandi s-a deplasat la București, și împreună cu George Murnu au avut o întâlnire la Sinaia cu conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu (el însuși cu rădăcini aromâne) şi cu premierul Mihai Antonescu, în timpul căreia a fost discutat Statutul Principatului Pindului și  propunerea ca noul principat să intre sub suveranitatea Coroanei României (ca „stat liber” asociat), cu un principe numit de către România , văzut ca un stat frate mai mare.

Diamandi, ca Principe, ar fi  avut  atunci dreptul de a participa la Consiliile de Coroanî. Acest deziderat nu s-a realizat.

Antonescu a refuzat propunerea, poate de teama unor complicaţii internaţionale cu Ungaria, Bulgaria şi guvernul Greciei ocupate.

În 1942, o facţiune a VRMO (mişcarea revoluţionară slavă macedoneană pro-bulgară) i-a oferit lui Alcibiade tronul unui regat al Macedoniei care ar fi urmat sa renască, însă nu există dovezi care să ateste că acesta ar fi acceptat oferta.

 Alcibiades a fost un patron al artelor, el însuși fiind sculptor amator.

In al doilea an al ocupației italiene, acțiunile de gherilă ale Rezistenţei grecesti sprijinite de anglo-americani, au izbucnit în zona.

 Alcibiade a fost nevoit să abandoneze tronul şi să se refugieze în România în 1942, întrucât ajunsese să fie perceput de populaţia locală ca o unealtă a italienilor, in vreme ce italienii il credeau a fi  un agent al intereselor româneşti în Balcani.

A  fost arestat de poliția română la 21 februarie 1948 şi a murit în Prefectura Poliției din Bucureşti o lună mai târziu.

Succesorul său a fost pentru scurt timp Nicolae Matuși (Nicolaos Matussi), un avocat aromân lider al mișcării politice și paramilitare ”Legiunea Romană” în Grecia Centrală, născut în Samarina în munții Pindului. El a încercat  realizarea unui modus vivendi cu liderii grecilor, însă fără succes.

După ce aliații italieni au părăsit regiunea fiind înlocuiți de  germani,  a crescut rezistența grecilor în zonă, fapt care a dus Legiunea Romană spre colaps. El a plecat la Atena, dar a fost obligat să se refugieze în România în anul următor.

Când Axa s-a prăbușit, iar România a trecut sub influență sovietică, Matuși a fost condamnat în România Comunistă la 20 de ani de detenţie la canalul Dunăre- Marea Neagră.
În 1964, la cererea guvernului elen, a fost extrădat în Grecia, unde a fost judecat, sub acuzaţia de înaltă trădare (ca mulți alţi membri ai „Legiunii Romane”, condamnaţi imediat după război, în 1945-1947).

La această instanță, cu sprijinul martorilor apărării, a fost declarat nevinovat de crimele de război. În 1976 drepturile civile i- au fost complet restaurate de către un tribunal grec şi până la moartea sa, în 1981, el a trăit în Atena.

Spre sfârşitul lui 1942, forţele de ocupaţiei italiene care iniţial favorizau colaborarea cu elementele aromâne şi albaneze ale populaţiei şi-au schimbat brusc poziţia faţă de slavii macedoneni.

Conform unei surse a fostului serviciu de informaţii bulgar din epoca pre-comunistă, această schimbare de atitudine s-a datorat intervenţiei la cel mai înalt nivel în Roma, a lui Ivan Mihailov, liderul VRMO, intervenţie realizată prin intemediul lui Ante Pavelic, şeful statului croat.

Drept urmare, titlul a fost oferit apoi  Principelui Julius din familia Cseszneky de Milvány, un aristocrat ungaro-croat  cu rădăcini aromâne,  deşi nu şi-a asumat niciodată puterea în mod efectiv.

 

 

Foto :  Contele Gyula Istvan Cseszneky de Milvany et Csesznek a fost un aristocrat maghiar, născut din mamă aromâncă (Maria Hangiac, fiica unui bogat negustor de cereale), a cărui familie a locuit un timp pe proprietăţile de la Csorvás, în Bichiş.

 

 

Aflat în serviciu italian, Cseszneky Gyula a guvernat nominal principatul Pindului sub titulatura de Voievod Iulius I Gyula (vezi aici), între august şi septembrie 1943.

„Voievodul” ungur al Pindului a murit în 1970, în Brazilia.

Datorită situației politice și militare haotice, nu s-au stabilit regulile de succesiune. Oricum se pare că principatul era o monarhie electivă, iar nu una ereditară.

 În ciuda inexistenţei acestei dovezi, un succesor al său la cârma Principatului Autonom al Pindului, Julius I, a ataşat titulaturii sale şi pe cea de Voievod al Macedoniei.
Orice umbră de autoritate care mai exista în Principat, a încetat brusc odată cu capitularea italienilor în 1943, în urma căreia germanii au preluat controlul teritoriului.

Ultimul „guvernator” al principatului a fost comandantul M. Hatzi, recunoscut de autorităţile germane în 1944 drept lider al adepţilor locali ai ceea ce mai rămăsese din Axă.
Statul şi-a încetat existenţa de facto, odată cu retragerea forţelor germane din Grecia (ironic, determinată de lovitura de stat din …România).

Scurta istorie.

Teritoriul a facut parte din provincia romana Dacia Mediteraneana, apoi din imperiul Bizantin.

Dupa cea de a 4-a cruciada din anul 1204 , face parte din imperiul latin oriental al imparatului Baldovin, cel care este infrant la Adrianopol de regele romano-vlahilor Ionita Caloian .

Dupa 1250 este pomenit in cronici grecesti ca facand parte din Marea Valahie(Megale Vlachia)cu conducatori si armata proprie.A fost parte din domeniul principilor Cantacuzino, iar in anul 1346 cand Ioan Cantacuzino ajunge imparat la Constantinopol teritoriul face parte asociat in imperiul serbilor pana in 1377 .

 Ultimul principe numit si “Cezar al Valahiei” a fost Alexie Anghel, contemporanul lui Mircea cel Batrân.
Din 1394 regiunea va face parte din imperiul turcilor,  sub denumirea turceasca de Rumelia (adica Romania, Ţara Romanilor) păstrând o autonomie şi o armată proprie care a participat la asaltul turcilor de la Viena, fapt menţionat în cronicile vremii.
Din anul 1881,  va intra in administratie comuna cu celelalte teritorii greceşti eliberate de sub turci, şi îşi va recapata temporar independenţa in 1941.

Reintra în organizarea administrativa a Greciei dupa cel de-al doilea razboi mondial, pâna azi.

 

 

 

 

 

 

  

 

Harta Balcanilor

 

Surse: terravalachorum.ro, Napoca News , blogul Noua Dreapta,Wikipedia.ro

 

VIDEO: IMNUL AROMÂNILOR – PĂRINTEASCA DIMÂNDARE