CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

ROMÂNIA,RUSIA ŞI RĂZBOAIELE BALCANICE


ROMÂNIA ŞI RĂZBOAIELE BALCANICE – (I)

Soldati 1878

APA TRECE, PIETRELE RĂMÎN!

Peninsula Balcanică a fost şi este cel mai fierbinte punct al Europei, deoarece aici s-au împletit într-un adevărat nod gordian aproape toate problemele de care suferă bătrînul continent. Cele mai grave dintre ele sînt cele de ordin etno-lingvistic şi confesional.

Deosebit de reliefat este conflictul intercivilizaţional, peninsula Balcanică fiind puntea de trecere între Asia, Europa şi Africa. După retragerea islamului de pe peninsula Pirineică, această religie şi-a luat revanşa în Balcani. Impetuoasa ofensivă otomană a putut fi oprită sub zidurile Vienei abia în anul 1683 de către trupele austriece conduse de către arhiducele Carol şi husarii polonezi ai lui Jan Sobieţki.

Sultanii şi marii viziri ai Imperiului  Otoman, oricare ar fi fost motivele de care s-au condus, au ştiut să păstreze timp de cîteva secole o linişte şi toleranţă religioasă aproape exemplară, comparativ cu ceea ce se petrecea în lumea catolico-protestantă aflată la vest de Carpaţi şi la nord Dunărea mijlocie.

Numai odată cu rămînerea în urmă din punct de vedere economic, politic şi militar, Istambulul a recurs la o asuprire fiscală excesivă a nemusulmanilor. Aceasta a dus la distrugerea şubredului echilibru existent în zonă.

Un catalizator care a accelerat impactul intercivilizaţional a fost lupta marilor puteri pentru stăpînirea acestei regiuni socotită greşit (sau mai degrabă intenţionat – greşit) ca una periferică.

De-a lungul secolelor, lozincile şi formele luptei s-au schimbat în funcţie de puterile care s-au angajat în conflict: cruciadele – atît de specifice Apusului catolic (Vaticanul, Veneţia, Ungaria, Polonia, Spania şi Austria Habsburgilor); „Eliberarea fraţilor de sînge şi de credinţă asupriţi de turcii păgîni” (Rusia ţaristă); „Jihadul [1] tuturor musulmanilor împotriva necredincioşilor sub drapelul verde al Profetului purtat de către Kaliful [2] drept-credincioşilor” (Turcia Otomană). Astăzi, lozincile confesionale au fost schimbate de „Lupta forţelor Binelui (citeşte: SUA) pentru triumful valorilor general-umane (citeşte: occidentale) asupra Imperiului Răului (citeşte: Ortodoxiei).

A trecut timpul, au apărut şi dispărut actorii principali de pe scena politică balcanică, dar scopul marilor puteri a rămas acelaşi: supremaţia în această regiune strategică situată echidistant de cele trei continente care împreună formează, practic, un megacontinent unic. Pe acest megacontinent sînt concentrate principalele resurse umane şi naturale ale planetei. O importanţă deosebită pentru soarta peninsulei Balcanice a avut-o, bineînţeles, războiul din anii 1877-1878Pentru români el a fost Război de Independenţă, iar pentru întreaga Europă ar trebui apreciat ca fiind cu adevărat Primul Război Balcanic.

 

Rezultatele acestei confruntări a lăsat mai multe semne de întrebare decît oricare alt conflict european şi a generat, de fapt, aproape toate problemele de care se ciocnesc astăzi statele şi popoarele balcanice. Împărţeala teritorială făcută de marile puteri la Congresul de la Berlin a dat naştere la o serie de alte războaie în regiune care, practic, s-au ţinut lanţ pînă în anul 1918 şi şi-a avut ultima (?) recidivă în anii ’90 ai secolului XX.

Primul semn al viitoarelor coliziuni a fost alipirea Rumeliei de Sud la Bulgaria în anul 1885 care a trezit imediat gelozia Serbiei. Nemulţumită de întărirea prea mare a Bulgariei, ea şi-a atacat prin surprindere vecina sa, dar a suferit o înfrîngere categorică (bătălia de la Slivniţa din anul 1885). Numai intervenţia diplomatică a Austriei şi Rusiei a salvat Serbia de o gravă amputare teritorială [3].

În anul 1881, Grecia a obţinut cu titlu gratuit de la Imperiul Otoman Tesalia şi şi-a înaintat pretenţiile sale asupra Macedoniei. Aceasta a dus la răcirea bruscă a relaţiilor cu Bulgaria care pretindea şi ea la această regiune. În anul 1897, grecii atacă Turcia în speranţa de a-şi alipi insula Creta în care avuseseră loc cîteva insurecţii antiotomane. În ciuda înfrîngerilor suferite şi datorită concursului din partea Marii Britanii şi Franţei, Grecia reuşeşte în anul 1905 să-şi extindă suveranitatea sa asupra acestei insule de o importanţă strategică deosebită.

Merită subliniat faptul că anume Grecia a fost iniţiatoarea unei dure politici de epurare şi asimilare a minorităţilor naţionale şi grupurilor etnice. Încă în anul 1829, coloniştii turci şi populaţia islamizată din Moreea [4]. Aceeaşi situaţie s-a repetat în Tesalia – în anul 1881 şi pe insula Creta – în anul 1905. Anticipînd evenimentele,  vom menţiona că Atena a procedat în acelaşi mod cu albanezii, macedonenii şi bulgarii din Tracia şi partea greacă a Macedoniei şi Epirului. Numeroasa populaţie aromână din Grecia continentală a fost supusă şi ea unei politici de asimilare forţată şi astăzi este, practic, pe cale de dispariţie.

Tudor VladimirescuÎn politica sa externă guvernul Greciei se alinia la marile puteri apusene. Polul de atracţie al acesteia pendula de la Anglia şi Franţa – la Germania şi Austro-Ungaria, dar niciodată nu s-a abătut spre Rusia. Trădarea mişcării eteriste de către Rusia a avut un efect negativ de durată asupra conştiinţei naţionale eline, efect care se resimte şi astăzi.

Grecia este, practic, unicul stat balcanic care nu a încheiat cu Rusia vre-un tratat de alianţă şi ajutor reciproc.

Atena dorea crearea unei „Grecii Mari” („Mega Ellada”) cu capitala la Constantinopol (Istambul) care ar fi cuprins toate teritoriile populate de greci şi ar fi transformat Marea Egee într-o „Mare Nostrum” grecească.

În ea ar fi fost incluse aşa oraşe mari, precum Smirna (Izmir) şi Antiohia (Antakia). Pretenţiile Greciei se extindeau şi în afara bazinului egeic – insula Cipru, Sinope şi Trapezund (Trabzon). La nord, Atena dorea să-şi alipească teritoriile întregii Macedonii, Traciei şi Epirului.

De consemnat că ideea „enozis”-ului (unirii tuturor pămînturilor greceşti) primejduia relaţiile Greciei nu numai cu toţi vecinii săi, dar şi cu unele mari puteri situate mai departe care aveau şi ele pretenţii asupra acestor teritorii. Astfel, Anglia, pentru a-şi asigura securitatea canalului de Suez, ar fi vrut să-şi creeze un punct de sprijin pe insula Cipru sau Creta. Italia pretindea la insulele Dodekanez şi regiunea Smirnei. Germania în genere trata întreaga peninsulă Balcanică (inclusiv – Grecia) şi Asia Anterioară ca pe un „Lebensraum” („spaţiu vital”) pentru economia şi populaţia sa în creştere.

Cele mai grave disensiuni, însă, Atena le avea cu Rusia, care dorea să se dezenclavizeze spre Mediterana prin mijlocirea Strîmtorilor. Dacă să fim mai exacţi, ele erau necesare Rusiei pentru a nu permite altor puteri accesul la Marea Neagră, căci flota rusă era prea slabă pentru a putea apăra o asemenea linie de litoral lungă şi lipsită de obstacole naturale. Acest fapt a fost dovedit de trista experienţă a Războiului Crimeei cînd flota aliată anglo-franceză a dominat net pe întreaga perioadă a războiului. Şi, „finis coronat opus”, ambele ţări pretindeau la moştenirea bizantină şi, în calitate de succesori de drept al acesteia – la Constantinopol – legendarul Ţarigrad (împăratul oraşelor) al năzuinţelor geopolitice ruseşti şi fosta metropolă a Imperiului Bizantin.

Serbia pretindea şi ea la hegemonie în Balcani, avînd în calitate de atu amintirea istorică a unei glorioase rezistenţe opuse expansiunii otomane. În anul 1812 ea capătă autonomie în cadrul Imperiului Otoman pentru ca şaizeci şi patru de ani mai tîrziu să preia iniţiativa declanşării unui război cu turcii. Belgradul visa la o Serbie Mare în graniţele imperiului sîrbo-bizantin al lui Ştefan Duşan cu ieşiri la Marea Egee (prin Thessalonik) şi Marea Adriatică (Durres). În direcţia sudică, interesele geopolitice ale Serbiei se ciocneau de cele ale Greciei, Bulgariei şi Italiei (care pretindea şi ea la portul Durres, în italiană – Durrazzo). În sfera pretenţiilor sîrbe mai intrau Bosnia, Kraina, Voivodina şi Banat ceea ce ducea la încordarea relaţiilor cu Austro-Ungaria şi România.

Micuţul Muntenegru, izolat în munţii sălbatici dintre marea Adriatică şi lacul Ohrid era populat de păstori războinici şi aşa şi nu a putut fi supus de către turci. El a avut o organizare statală foarte originală, fiind timp de cîteva secole condus de către înalţi ierarhi bisericeşti (arhiepiscopi şi mitropoliţi). Năzuinţele geopolitice muntenegrene erau direcţionate spre litoralul adriatic (portul Bar şi golful Kotor) şi Herţegovina. Sangiacul Novi-Pasar populat de pomaci (aşa erau numiţi renegaţii creştini care s-au convertit la islam – n. a.) şi situat între Serbia şi Muntenegru, urma să fie împărţit între cele două state sîrbeşti.

Războiul din anii 1877-1878 nu a îndreptăţit aşteptările sîrbilor. Bosnia, Herzegovina, Bar, Kotor şi Novi-Pasar au încăput în mîinile austriecilor, iar Macedonia şi Albania aşa au şi rămas în componenţa Imperiului Otoman. Creşterile teritoriale au fost cu mult sub aşteptări. Graniţa dintre Serbia şi Bulgaria a fost trasată în aşa fel încît a dus la crearea unui nou focar de război în Balcani.

Bulgaria este ţara care şi-a făcut apariţia pe eşichierul balcanic în urma războiului cu Imperiul Otoman din anii 1877-1878. România a stat şi ea alături de Rusia la începuturile statului bulgar contemporan, căci pentru eliberarea poporului bulgar de sub jugul turcesc şi-au vărsat sîngele zeci de mii de ostaşi români. În anii premergători războiului, luptătorii pentru independenţa Bulgariei îşi găseau refugiu în România care îi asigura nu numai cu adăpost, dar şi cu armament şi bani. Unul dintre marii luptători pentru independenţa Bulgariei, Zaharia Stoianov, scria în anul 1885: „…Deşi vasali puterilor sultanului, românii au îngăduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revoluţionare… Pămîntul vostru (românilor – n. a.) a hrănit pe apostolii libertăţii bulgare… România a fost a doua patrie pentru mii de martiri de-ai noştri” [5].

Pînă în anii ’70 ai secolului XIX, sentimentele naţionale bulgăreşti au fost într-o stare de anabioză şi s-au trezit abia în anul 1870, cînd Poarta a permis crearea exarhatului autocefal al Sofiei. Acest fapt a pus începutul unei noi erezii în Ortodoxie, cunoscută sub denumirea de filetism – împărţirea credincioşilor după criteriul etnic, ceea ce contravine principiului universalismului Bisericii Ortodoxe. Graniţele acestui exarhat corespundeau în linii mari cu cele ale ţaratului lui Simeon, cînd Bulgaria preotomană şi-a atins apogeul expansiunii sale teritoriale. Tratatul de la San-Stefano, dacă facem abstracţie de Dobrogea (cedată României în schimbul Basarabiei de Sud – n. a.), prevedea formarea unui stat bulgar în graniţele acestui exarhat.

Без описания

 

Bulgaria a fost marele cîştigător al tratatului de la San-Stefano (dar şi cel mai mare perdant al Congresului de la Berlin). Surprinzător pentru toţi, Rusia a rezervat pentru bulgari (nu pentru sîrbi, muntenegreni şi, cu atît mai mult, pentru români) cea mai mare parte din teritoriul cedat de Turcia conform tratatului de pace de la San-Stefano. Bulgarii nu constituiau în el nici măcar o jumătate din populaţie, cealaltă fiind alcătuită din aromâni, greci, macedoneni, sîrbi, turci, tătari, albanezi, găgăuzi, ţigani şi pomaci (bulgari islamizaţi – n. a.). În teritoriul destinat Bulgariei (pe lîngă Bulgaria propriu-zisă) mai intrau Macedonia, Tracia (pînă la Thesalonik), insulele Thasos, Samotracia şi unele regiuni de-a lungul frontierei bulgaro-sîrbe actuale.

O Macedonie, o Tracie şi un Cadrilater bulgăresc au trezit îndată nemulţumirea Greciei, Serbiei şi României. La rîndul său, Bulgaria se considera şi ea „nedreptăţită”, deoarece în exarhat şi proiectul de la San-Stefano nu au fost incluse Durres şi Thessalonik, iar Dobrogea de Nord a intrat în componenţa României. Congresul de la Berlin, în genere, a micşorat teritoriul preconizat pentru crearea statului bulgar mai mult de trei ori. Din acest moment, Sofia va trăi numai cu gîndul la „restabilirea dreptăţii istorice” (minimum – San-Stefano, maximum – „exarhatul” – n. a.).

Rusia în această perioadă se afla în plin proces de reforme. Înfrîngerea în războiul cu Japonia şi Prima Revoluţie Rusă au dus la declanşarea unor schimbări foarte contradictorii şi complicate în toate sferele vieţii uriaşului imperiu. Rusia avea nevoie de un răgaz pentru a-şi reveni după aceste cataclisme, de aceea către anul 1912 ea nu era gata să se implice într-un nou conflict balcanic şi a căutat prin toate pîrghiile să îl evite. Dar, asemenea pîrghii, mai ales după înfrîngerea sa diplomatică de la Berlin din anul 1878, aproape că nu i-au mai rămas.

Prezenţa armatelor ruseşti în Balcani a demonstrat în toată trista şi dezgustătoarea sa „splendoare” de ce sînt în stare „eliberatorii ruşi”. Istoricul rus Vladimir Briuhanov în lucrarea sa: „Zagovor protiv mira. Kto razveazal Pervuiu mirovuiu voinu” („Complotul împotriva păcii. Cine a dezlănţuit Primul Război Mondial”) recunoaşte: „…ruşii s-au apucat să conducă Bulgaria ca pe o provincie rusească; acest fapt a trezit indignarea, iar mai apoi şi ura bulgarilor – ceva asemănător s-a repetat şi după anul 1944” (p. 71), „După anul 1878, relaţiile dintre Rusia şi Bulgaria s-au înrăutăţit foarte repede: învingătorii s-au purtat (faţă de bulgari – n. a.) într-o aşa manieră, încît i-au făcut pe aceştia să uite de foştii exploatatori (turcii otomani – n. a.)…” (p. 72) şi că „…epopeea amestecului Rusiei în treburile balcanice s-a încheiat în anul 1887 cu o reducere aproape totală a influenţei Rusiei în Balcani (p. 85), etc., etc.

Toţi aceşti factori luaţi în ansamblu au dus la îndepărtarea foştilor aliaţi de Rusia şi trecerea lor în tabăra potrivnică. Către anii ’90 ai secolului XIX din toţi aceştia a rămas numai Muntenegru, dar şi în acest caz la mijloc au fost nu atît sentimentele de solidaritate panslavă sau panortodoxă, cît interesele financiare.

Cum se face, totuşi, că numai România s-a „bucurat” de asemenea „epitete” ca: „ţară-şacal”, „trădătoare”, „ingrată”, „laşă” etc.? Probabil că la mijloc este rudenia de etnică dintre ruşi, bulgari şi sîrbi. Pentru Rusia, românii au fost întotdeauna un regretabil obstacol etnic în calea realizării visului său multisecular de a-i uni sub egida sa pe toţi „fraţii de sînge slavi” de pe peninsula Balcanică şi de a pune mîna pe Strîmtori

[1]  Jihad sau Gazavat – război sfînt împotriva necredincioşilor, adică a nemusulmanilor. Koranul (cartea sfîntă a musulmanilor) promite tuturor celor căzuţi pe cîmpul de luptă într-un asemenea război iertarea tuturor păcatelor şi trecerea directă în rai fără aşteptarea Judecăţii de Apoi.

[2]  Titlu acordat liderilor spirituali ai lumii musulmane. După cucerirea locurilor sfinte ale islamului (Meka, Medina şi Al-Kuds (Ierusalim) de către turci, acest titlu a fost preluat de către sultanul Imperiului Otoman.

[3]  Istoria Diplomatii, Moscova-Leningrad, 1943, T. II, p.78.

[4]  Moreea – denumirea dată de către veneţieni peninsulei Pelopones, carea a aparţinut parţial sau în întregime Republicii Veneţiene în perioada dintre cruciada a IV-a (secolul XIII) şi secolul XVIII (cu unele intermitenţe).

[5]  Kiriţescu Constantin, Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1919, Bucureşti, 1989, T. I, pp. 87-88.

 

 ROMÂNIA ŞI RĂZBOAIELE BALCANICE – (II)

APA TRECE, PIETRELE RĂMÎN!

ROMÂNIA ŞI PROBLEMA BALCANICĂ DUPĂ CONGRESUL DE LA BERLIN

Iritaţi la culme de rezistenţa opusă de diplomaţia românească în problema Basarabiei de Sud, diplomaţii ruşi au intenţionat să mute cît mai spre nord linia frontierei româno-bulgare, excluzînd din teritoriul care urma să fie cedat României, nu numai Silistra, dar şi Mangalia.

Linia graniţei a rămas, totuşi, acea preconizată iniţial, deoarece puterile apusene nu doreau o întărire prea mare a Bulgariei care, în anul 1878 părea a fi o marionetă rusească.

Без описания

În primii ani de existenţă, statul bulgar promova cu stăruinţă politica protectorului său – Rusia. Dar, după cum am mai menţionat, impertinenţa şi abuzurile funcţionarilor şi agenţilor ruşi care tratau aliata lor balcanică ca pe o gubernie periferică a umplut cupa răbdării bulgarilor. În ţară au avut loc cîteva lovituri şi contralovituri de stat. Ele s-au încheiat cu instaurarea pe tron a dinastiei Saxa-Koburg şi a unei guvernări filogermane.

După proclamarea independenţei Bulgariei, relaţiile româno-bulgare au suferit schimbări radicale în direcţia înrăutăţirii, iniţiativa aparţinînd Sofiei. După cum am mai menţionat, Bulgaria revendica graniţele ţaratului medieval de pe timpul lui Simeon cu un teritoriu aproape triplu faţă de cel ocupat în anul 1878. În asemenea caz, Bulgaria ar fi avut ieşire la trei mări: Neagră, Egee şi Adriatică. Vizată de revizionismul bulgar era şi România, de la care Bulgaria revendica Dobrogea de Nord şi gurile Dunării. România, fiind deja lipsită de Basarabia de Sud, s-ar fi pomenit în aşa caz ruptă de mare. Dat fiind faptul că aceste proiecte revizioniste şi-au găsit susţinerea la Berlin şi Viena, apartenenţa României la Tripla Alianţă a fost pusă sub semnul întrebării.

În ciuda reorientării politicii externe bulgare în favoarea Triplei Alianţe, Rusia continua să susţină Bulgaria. Astfel, punctul patru al proiectului de modificare a tratatului defensiv ruso-bulgar din anul 1902 prevedea că, în cazul unui război reuşit împotriva Austro-Ungariei şi României, Rusia se îndatora să facă tot posibilul pentru mărirea teritoriului bulgar cu localităţile cu populaţie bulgară, situate între Marea Neagră şi malul drept al Dunării. La manualele destinate recruţilor bulgari era anexată o hartă întitulată semnificativ: „Bulgaria de astăzi şi Bulgaria de mîine”.

Pe această hartă erau trasate hotarele „Bulgariei Mari” care cuprindea, printre altele, teritoriul Dobrogei de Nord şi gurile Dunării.

Un capitol aparte în istoria relaţiilor româno-bulgare îl constituie soarta românilor sud-dunăreni. Ei erau răspîndiţi sub formă de insule mai mari sau mai mici pe teritoriul tuturor statelor balcanice. În pofida comunităţii confesionale, acestea au dus faţă de aromâni o politică de etnocid. Astăzi, această etnie (subliniem că este vorba de o etnie băştinaşă şi nu venită de aiurea, precum slavii balcanici) altădată atît de numeroasă, este pe cale de dispariţie. România, în afară de socotinţele de ordin etnic, istoric şi militar-strategic, mai revendica Cadrilaterul şi pentru a putea proceda la un schimb de populaţii. În Dobrogea de Sud ar fi putut pribegi rudele etnoculturale ale românilor prigonite în ţările de origine.

Schimbul de populaţii era pe atunci un fenomen destul de des în Balcani. Schimbările teritoriale atrăgeau după sine exodul foştilor etnici titulari. Astfel, după alipirea în anul 1912 a districtului Ioanina (Epirul de Sud) la Grecia, a urmat imediat expulzarea albanezilor localnici în Albania, iar aceasta a răspuns prin deportarea grecilor din Girokastro (Epirul de Nord). Epurările etnice au reînviat cu o putere şi mai mare la sfîrşitul secolului XX. Ele au dus la aceea, că statele balcanice (cu excepţia României, Macedoniei şi Serbiei) au devenit, practic, monoetnice.

IMPERIUL OTOMAN LA RĂSCRUCE DE SECOLE

Războiul din anii 1877-1878 a slăbit la maximum Imperiul Otoman. Din posesiunile sale europene nu au mai rămas decît nişte fîşii izolate care se micşorau precum pielea de şagrin. Astfel, fără luptă este părăsită Rumelia de Sud, iar Tesalia şi Creta sînt alipite la Grecia, deşi aceasta a fost înfrîntă pe cîmpul de luptă. În anul 1907, puterea la Istambul este preluată de către organizaţia „Junii Turci” care doreau modernizarea Turciei după „tipicul” apusean. Cum şi era de aşteptat, reformele s-au dovedit a fi foarte dureroase şi au dezorganizat economia, finanţele şi armata şi fără de ele destul de şubrede ale Porţii Otomane.

De slăbiciunea Turciei s-au folosit imediat vecinii ei. În anul 1908 Austro-Ungaria a anexat definitiv Bosnia şi Herţegovina care pînă atunci avea statutul de provincie turcească aflată sub administraţie militară austro-ungară. Peste trei ani, Italia a revendicat Tripolitania şi Cirenaica sub pretextul că Istambulul „…menţine aceste provincii într-o stare de sărăcie şi dezordine”. Mai mult decît atît, Turciei i se cerea ca ea singură să contribuie prin asigurarea ordinii la ocuparea acestor provincii de către italieni! [1] Războiul care a urmat s-a încheiat cu ocuparea Libiei şi insulelor Dodekanez pe care Italia a promis că le va retroceda Turciei. Bineînţeles că promisiunea a fost uitată şi aceste insule după cel de-al II-lea Război Mondial vor reveni Greciei.

PRIMUL RĂZBOI BALCANIC ŞI NEUTRALITATEA ROMÂNIEI

Primul Razboi BalcanicÎn anul 1912, folosindu-se de faptul că Imperiul Otoman era slăbit la maximum de debandada provocată de revoluţia „Junilor Turci” şi înfrîngerile suferite în războiul cu Italia, statele balcanice s-au aliat pentru a aplica o ultimă lovitură prezenţei turceşti în Europa. Grecia, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria au lăsat la o parte pretenţiile teritoriale reciproce pentru a pune mîna pe moştenirea balcanică a „omului bolnav al Europei” (Turciei – n. a.).

Marile puteri nu s-au arătat prea entuziasmate de acest fapt, deoarece orice rezultat al răsturnării „status-quo”-ului existent ar fi dezechilibrat serios balanţa de forţe europeană. Karl Marx a fost, de altfel, foarte inspirat atunci cînd a comparat Balcanii cu un butoi de pulbere sub continentul european.

Pentru elita politică a statelor din această regiune a fost şi este caracteristică o totală nesocotire a urmărilor de lungă durată a propriilor hotărîri. Poate să piară lumea – principalul ca ele să-şi atingă scopurile lor egoiste (la acest subiect vom mai reveni n. a.).

Aşa a fost în timpurile războaielor balcanice de la începutul secolului XX – nimic nu s-a schimbat nici în prezent. Proclamarea unilaterală (cu sprijinul Apusului) a „independenţei” Kosovo de Serbia va da naştere unei serii de conflicte cu o rezonanţă departe de hotarele Balcanilor. Precedente sînt destul şi de rămas – să nu uităm de efectul domino provocat de asasinatul de la Sarajevo din anul 1914.

Marile puteri, pentru moment, nu au fost în stare sau nu au voit să potolească avîntul războinic al noii însoţiri antiotomane. Criza Agadirului [2] abia se consumase. Rusia încă nu-şi revenise după înfrîngerea suferită în confruntarea cu Japonia (1904-1905) şi cataclismul primei revoluţii ruse (1905-1907). Orice amestec din partea Austro-Ungariei şi Germaniei de partea Turciei ar fi putut-o forţa să intervină de partea balcanicilor (altfel ea şi-ar fi pierdut cu totul autoritatea şi aşa puternic ştirbită de Congresul de la Berlin) în clipa în care ea încă nu era gata de război. Ministrul rus de externe, P. Sazonov, a intuit primejdia transformării acestui conflict regional în unul mondial şi a încercat prin toate mijloacele să-l aplaneze, dar fără să izbutească.

Blocul austro-ungaro-german nu era nici el pregătit pentru un război de anvergură. Turcia slăbită a rămas de una singură în faţa foştilor săi vasali care au fost înarmaţi pînă în dinţi atît de către noii săi prieteni (Germania şi Austro-Ungaria), cît şi de vechii duşmani (Rusia).

Proaspeţii aliaţi s-au angajat în război fără ca să aibă o viziune bine pusă la punct a noii configuraţii teritoriale într-o peninsulă Balcanică fără Turcia. Delimitarea hotarelor în Macedonia a fost amînată după război. Aventura „alianţei monstruoase” balcanice, însă, s-a încununat de un succes pe cît de neaşteptat pe atît de răsunător. Pe data de 9 octombrie 1912, Muntenegru a declarat război Porţii Otomane. Peste opt zile lui i s-au alăturat Serbia şi Bulgaria, iar pe 18 octombrie – Grecia.

Într-un timp scurt, aproape toate posesiunile balcanice ale Turciei (cu excepţia unei fîşii înguste de-a lungul Strîmtorilor şi a cîtorva cetăţi asediate) au fost ocupate de trupele aliate. Unităţile armatei bulgare au atins aliniamentul Ciatalgi-Midia – ultimul obstacol în calea lor spre Istambul (clerul bulgar s-a grăbit chiar să-l întituleze pe ţarul Ferdinand I ca eliberator şi suveran al Constantinopolului!). Deja pe data de 3 noiembrie Turcia a cerut pace. Ea a fost semnată la Londra abia la sfîrşitul lunii mai. Tărăgănarea tratativelor a fost cauzată nu de complicaţiile de ordin militar, ci de neînţelegerile iscate între aliaţi.

De acest război este legat un episod care dovedeşte iraţionalismul elitelor politice balcanice. Astfel, după încheierea acordului de încetare a focului, în ciuda presiunilor care veneau din toate părţile, armata muntenegreană continua să asedieze cetatea Skutari. Această fundătură balcanică, conform înţelegerilor preliminare, urma să treacă la statul albanez proaspăt creat. Pentru a-i forţa pe muntenegreni să se retragă de sub zidurile Skutari, armata Austro-Ungariei a fost pusă în stare de alertă şi concentrată la graniţa cu Serbia. Flota austriacă a intrat în golful Kotor, iar cea engleză – în Strîmtori.

Războiul mondial era gata să izbucnească, dar muntenegrenii continuau asediul de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic! Stupefiat la culme de încăpăţînarea şi iresponsabilitatea muntenegrenilor, Sazonov a spus: „Principele Nicolai (suveranul Muntenegrului – n. a.) este în stare să aprindă un incendiu mondial numai pentru a-şi pregăti nenorocita sa omletă!”. Vom vedea mai tîrziu că aceste „calităţi” balcanice au costat scump întreaga omenire.

Al Doilea Război Balcanic a devenit inevitabil, căci nici una dintre ţările participante nu a rămas mulţumită de rezultatele lui. Macedonia, mărul discordiei dintre Bulgaria, Serbia şi Grecia, aşa şi nu a putut fi împărţită între foştii aliaţi. Golful Kotor, prin care Muntenegru a căpătat ieşire la Marea Adriatică, era controlat de flota austriacă. În calitate de compensaţie pentru Bosnia şi Herţegovina anexată definitiv în anul 1908, Austro-Ungaria a cedat statelor sîrbeşti Novi-Pasarul.

Tot în urma acestui război a luat naştere controversata problemă kosovară. Serbiei i s-a refuzat dezenclavizarea sa spre Marea Adriatică prin Albania, dar i s-au recunoscut drepturile istorice asupra leagănului statalităţii medievale sîrbeşti – Kosovo-Metohia. Acolo se găseşte şi locul în care sîrbii au trăit cele mai glorioase, dar şi cele mai tragice clipe din istoria lor – Cîmpia Mierlei [3].

Albania a devenit după Primul Război Balcanic un stat de sine stătător, dar s-a putut bucura de independenţa sa abia în anul 1944. Ciudat lucru, o „Albanie Mare” a fost realizată în anii celui de-al II-lea Război Mondial de către dictatorul fascist al Italiei Benito Mussolini care şi-a încheiat cariera spînzurat cu picioarele în sus de partizanii italieni în vitrina unei măcelării din Milano. Astăzi acest proiect este „împins” de către politicienii din Bruxelles şi Washington cu concursul marionetelor lor din Kremlin.

Grecia a rămas fără Girokastro (Epirul de Nord), dar a reuşit, totuşi, să o ia înaintea bulgarilor în cazul Tesalonicului. Comandantul garnizoanei turceşti, pentru ca oraşul să nu ajungă pe mîna bulgarilor, a capitulat în faţa grecilor cu puţin timp înainte ca aceştia să ajungă sub zidurile lui. Tesalonicul (oraşul în care s-a născut Ataturk şi de unde s-a pornit mişcarea junilor turci) a devenit şi el un factor care a catalizat cel de-al II-lea Război Balcanic.

România în Primul Război Balcanic a păstrat neutralitatea, ceea ce a contribuit hotărîtor la izbînda aliaţilor asupra Turciei. Ministrul de externe sîrb, Milovanovici, i-a spus în timpul tratativelor privitor la convenţia militară anti-otomană vizavi-ului său bulgar, Gheşov: „Să nu trasăm nici un fel de delimitare exactă a graniţelor… O, da! Dacă concomitent cu lichidarea Turciei ar urma şi dezintegrarea Austro-Ungariei, totul ar deveni foarte simplu: Serbia ar primi Bosnia şi Herţegovina, România – Transilvania şi noi nu ne-am teme de o intervenţie românească în războiul nostru cu Turcia” [4].

Preţul neutralităţii româneşti a fost Cadrilaterul. România pretindea, iniţial, la linia Turtucaia-Balcic, iar mai apoi s-a mărginit la Silistra-Balcic. Sprijinită de Rusia, Bulgaria a cedat, însă, numai Silistra cu împrejurimile. Inflexibilitatea Bulgariei a făcut România să adere la alianţa anti-bulgară care a luat naştere chiar a doua zi după încheierea păcii de la Londra cu Turcia.

PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI BALCANIC

al-doilea-razboi-balcanic-armata-romana-trece-dunarea-pe-la-silistra-1913

În timpul Primului Război Balcanic, opoziţia politică din România îi reproşa lui Titu Maiorescu care a condus guvernul român în acea perioadă, că ar fi „scăpat trenul”, neintervenind la timp în conflict. Maiorescu a răspuns imperturbabil: „…trenul României abia soseşte”. Fostul camarad de pană al lui Eminescu a avut dreptate. În prima conflagraţie balcanică, implicarea României ar fi avut efect numai dacă ar fi fost de partea Turciei, căci aliaţii aveau şi fără de români o superioritate netă faţă de turci.

Şi apoi, cine ştie cum s-ar fi comportat Bulgaria dacă trupele româneşti ar fi fost angajate undeva pe lîngă Adrianopol, iar graniţa cu România ar fi rămas neapărată.

al-doilea-razboi-balcanic-234

Se putea repeta cazul din anul 1878 cînd, într-o situaţie similară, ruşii au ameninţat cu internarea armatei române aflată lîngă Plevna şi au forţat România să-i cedeze Basarabia de Sud. Acum putea veni rîndul Dobrogei şi gurilor Dunării care, după cum se ştie, erau revendicate de Bulgaria. În afară de aceasta, în cazul în care Rusia s-ar fi hotărît să salveze Poarta Otomană (un asemenea scenariu nu era deloc fantastic, căci Rusia a făcut deja acest lucru în anul 1833 [5]) toate urmările le-ar fi tras anume România.

România a aderat la coaliţia antibulgară nu numai din cauza că nu a fost răsplătită după merite pentru neutralitatea sa în Primul Război Balcanic. Sofia nici măcar nu-şi ascundea pretenţiile sale teritoriale faţă de vecinii săi şi, în primul rînd, faţă de România. Pierderea Dobrogei şi a gurilor Dunării (obiectul principal al revizionismului bulgar) ar fi însemnat enclavizarea României şi dependenţa ei de ţările din jur cu ieşire la mare.

Este puţin probabil ca după înlăturarea Serbiei şi Greciei, Bulgaria să fi lăsat în pace România care, în caz de război, ar fi rămas de una singură în faţa duşmanului. Partenerii României din Tripla Alianţă sprijineau revizionismul Sofiei, iar Rusia mai degrabă i-ar fi sprijinit pe turci decît pe români. Fortificaţiile uşoare de cîmp de la graniţa veche lipsită de obstacole naturale nu puteau constitui o piedică serioasă în calea unei năvăliri dinspre miază-zi. România nici nu dispunea de mijloacele necesare pentru a ridica în această regiune o linie „Maginault”. Vechile, dar încă puternicele fortificaţii din Cadrilater i-ar fi rezolvat, cel puţin temporar, problema securităţii graniţei de sud, desigur, dacă ar fi fost vorba numai de pericolul din partea unei ţări de calibrul Bulgariei.

 

al-doilea-razboi-balcanic-236

 

Prin urmare, poziţia României nu a avut nimic în comun cu viclenia sau laşitatea atribuite tradiţional de către neprietenii noştri caracterului naţional românesc. La mijloc a fost un calcul strategic destul de just (şi impus de situaţia creată nu de România) care a permis României să devină un arbitru internaţional în zona Balcanilor.

Temerile Bucureştilor s-au adeverit foarte repede. Pe data de 29 iunie 1913 trupele bulgare au atacat prin surprindere poziţiile armatelor sîrbe şi greceşti, dar s-au ciocnit de o împotrivire neaşteptat de puternică. Pe data de 10 iulie armatele româneşti au trecut Dunărea, iar pe 16 iulie, Turcia a intrat şi ea în război împotriva Bulgariei. Aliaţii austro-ungari ai Bulgariei nu i-au putut acorda nici un ajutor, deoarece Germania nu era încă gata să se angajeze într-un război de anvergură. Eforturile sale militare urmau să-şi facă efectul nu mai devreme de sfîrşitul anului 1913. În afară de aceasta, şi-a spus cuvîntul şi participarea României la război. Berlinul nicidecum nu dorea ieşirea acesteia din Tripla Alianţă, avînd în vedere deosebita importanţă geostrategică a României.

Oricum ar fi fost, trupele româneşti au intrat în Sofia fără să întîmpine vreo împotrivire din partea unităţilor bulgare şi să tragă măcar un foc de armă. Unicele pierderi s-au înregistrat în urma unei epidemii de dezinterie favorizate de timpul canicular. Armatele sîrbe, greceşti şi muntenegrene au trecut la contraofensivă, iar pe data de 20 iulie turcii au ocupat Adrianopolul. Încolţită din toate părţile şi părăsită de aliaţi, Bulgaria se vede nevoită să ceară pace.

Pe data de 30 iulie 1913, la Bucureşti se deschid lucrările conferinţei de pace. Prestigiul internaţional al României a crescut foarte mult, deoarece ea a jucat la această conferinţă nu numai rolul de gazdă şi ţară învingătoare, dar şi de arbitru.

Războaiele balcanice au jucat un rol hotărîtor în reorientarea politicii externe româneşti de la Tripla Alianţă spre Antanta. Această schimbare i-a permis României în anul 1918 să-şi reunească pămînturile istorice aflate sub ocupaţia austro-ungară. Dacă România ar fi luptat de partea Puterilor Centrale, atunci la sigur că ea ar fi pierdut şi ceea ce-a avut.

Pronia Dumnezeiască, totuşi, i-a păzit pe români.

[1] Istoria Diplomatii, Moscova-Leningrad, 1943, T II, p. 298.

[2] În anul 1911-1912, între Franţa şi Germania a avut loc un conflict diplomatic pe marginea intenţiei Franţei de a anexa Marocul la imperiul său colonial. Acest incident mai este cunoscut şi sub denumirile de „criza de la Agadir” sau „Saltul „Panterei”.

[3] Pe această cîmpie, în anul 1389, sîrbii conduşi de către cneazul Lazar au fost înfrînţi de turcii otomani în frunte cu sultanul Murad I. Spre sfîrşitul bătăliei, sîrbul Miloş Obilici a reuşit să-l omoare pe sultan, dar fiul acestuia, Baiazid, a ascuns moartea lui Murad, păstrînd elanul ofensiv al ienicerilor. În această bătălie, alături de sîrbi au luptat şi detaşamentele româneşti trimise de voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrîn.

[4] Istoria Diplomatii, Moscova – Leningrad, 1943, T. II, p.219.

[5] În acest an, trupele rebele conduse de paşa Egiptului Mehmet-Ali au zdrobit pe cele turceşti în bătălia de la Konia şi calea spre Istambul le-a fost deschisă. Numai intervenţia rusă a salvat Poarta atunci de o înfrîngere inevitabilă.

 

 

AUTOR:A. Savin

Revista Moldova Noastra-Chisinau

 

 

Cititi si :”Razboiul de independenta de la 1877 si tradarile Rusiei”

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/29/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-2/

About these ads

01/09/2010 - Publicat de | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

2 comentarii »

  1. Reblogged this on integralistul.

    Comentariu prin integralistul | 11/08/2013 | Răspunde

  2. Woah! I’m really enjoying the template/theme of this website. It’s simple, yet effective. A lot of times it’s very hard to get that “perfect balance” between superb usability and appearance. I must say that you’ve done a fantastic job with this. In addition, the blog loads extremely quick for me on Safari. Superb Blog!

    Comentariu prin casinobrava.com | 21/08/2013 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 307 other followers

%d bloggers like this: