TEORIA IMIGRAȚIONISTĂ PRIVITOARE LA FORMAREA POPORULUI ROMÂN

 

 

Foto: Nobil dac pe Arcul de Triumf al împăratului Constantin

Herodot din Halicarnas, parintele istoriei ( n.484 i Hr. 484 – d. cca.425 i.Hr.), ne spune în Cartea a IV-a a Istoriilor sale, în paragraful 93 (citez după ediţia de la Ed. Ştiinţifică, din 1961, traducerea fiind a Feliciei Vanţ Ştef) :

„Geţii  sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

In  cartea a V-a, paragraful 3, Herodot mai spune:

„După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrînt”.
 

GETII si DACII  sunt una si aceeasi populatie, ramura nordicã a marelui neam al tracilor.
Geti, este un etnonim folosit cu predilectie de istoricii antici greci, pentru a desemna ansamblul populatiei tracice a geto-dacilor. Cealaltã denumire,aceea  de daci,o intalnim la autorii latini.
Istoricul antic Strabo spune că dacii și geții „vorbesc aceeași limbă”,iar Trogus Pompeius afirma că geții și dacii erau identici. Singura deosebire între cele două grupuri consta în faptul că geții locuiau la câmpie în timp ce dacii trăiau în zonele mai înalte, montane.

TEORIA   IMIGRAȚIONISTĂ

Precursorii acestei teorii Sulzer, Macai, Endel şi Engel, au elaborat  concepte conform cărora poporul şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, iar spaţiul nord-dunărean ar fi devenit o“terra deserta”,un teritoriu rămas nelocuit,numai bun să fie ocupat de triburile barbare maghiare venite din Asia .

Johan Christian Engel (functionar la cancelaria aulica din Viena )a expus aceste idei  in lucrarea sa intitulata ”Fortsezung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellscahft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel”.

Franz Joseph Sulzer (un căpitan al armatei habsburgice ),a dezvoltat această teorie in  ”Geschichte des transalpinischen Daciens”…, Viena 1781- 1782.

În 1864, geograful Robert Roesler a reluat aceste idei in 2 lucrări : ”Das varromische Dacien, Viena 1864” și ”Die Anfange des Walachishe Studien Untersuchungen zur alteren Geschihte Romaniens, Leipzig, 1871”.

De la bun început, trebuie spus  că la momentul retragerii armatei și administrației romane,atât la sud cât şi la nord de Dunăre trăia populaţia bastinașă tracică romanizată, vorbitoare a unei limbi latine populare și că spaţiul nord-dunărean a fost părăsit  în anul 275,numai de armata şi administraţia romană care s-a  retras la sud  de Dunăre, în timp ce  populația tracă romanizată nord-dunăreană a rămas pe loc,păstrând neîntrerupte puternicele legături avute și până atunci cu tracii romanizați sud-dunăreni.

Teritoriul Daciei nu a rămas pustiu!

O țară bogată și frumoasă ca Dacia, nu avea cum și nici de ce să fie părăsită în totalitate de poporul ei.

Teoria imigraţionistă elaborată de Robert Roesler la sfârşitul secolului al XIX-lea, a preluat unele elemente ale teoriilor lui Sulzer şI Engel, încercând totodată să avanseze câteva argumente menite sa-i susțina afirmațiile  prin falsificarea adevărului  istoric.

Principalele puncte ale teoriei sale erau:

1. dacii au fost total masacrați în cele două războaie daco-romane.

2. românii s-au format la sud de Dunăre şi apoi au migrat spre nord, dovadă fiind după parerea lui asemănările câtorva cuvinte din limbile română şi albaneză.

3. Dacia a fost părăsită în totalitate de romani, aceasta rămânând pustie.

4. o pretinsă  lipsă a izvoarelor istorice timpurii, care să furnizeze informaţii despre români.

5. imposibilitatea romanizării Daciei în numai 165 de ani.

Pe Arcul lui Constantin, situat  lângă  Colosseumul din  Roma, identificăm  8 statui de daci.

O pagina din “Enciclopedia Estului European” apărută la Editura Wieser.

Combaterea acestor argumente:

1. Columna lui Traian este cea mai importantă dovadă arheologică, care stă până astăzi  mărturie în forumul lui Traian de la Roma. Ea reprezinta un adevarat act de naștere al poporului român, daltuit pentru vesnicie, in piatră .

2. Marele arhitect Apolodor din Damasc a construit acest monument în cel puţin 4-5 ani si a prezentat  în afara scenelor de razboi  și  imagini cu daci care, împreună cu romanii, lucrau la construirea de asezari, drumuri, terme, apeducte şi   poduri.

3.  Imagini de pe Columna lui Traian

Draconul dacic pe Columna lui Traian

Dacă dacii ar fi fost exterminaţi în totalitate, de unde şi-a luat Apolodor modelele extraordinar de bine redate, infațișând exact fizicul şi îmbrăcămintea lor?

 

Știm  că în armata romană au existat unitați militare formate din razboinici daci, una dintre acestea fiind consemnată după anul 200 e.n.- asadar la aproape o suta de ani de la  ocuparea Daciei – o “Equitata dacorum”, care era însărcinată cu apărarea graniţelor de nord ale imperiului, și era alcătuită din luptători  daci.

La fel de importantă, pentru susţinerea ideii de continuitate a populatiei dacice sau daco-romane, este si consemnarea istorică referitoare la  imparatul Maximinus Thrax (impărat de origine tracă), cel care incepând cu anul 236 se afla în razboi cu dacii liberi şi cu sarmaţii.

Ştim de asemenea ca  împăratul Galerius (293-311), a fost un  impărat roman de oricine dacică, născut din tată trac şi mamă „transdanubiană”, termen care desemna populatia dacă din provincia cu acelasi nume.

Mai mult, Galerius era poreclit de catre cei apropiati, Armenterius (Ciobanul)– referire mai evidenta la vechile sale ocupatii, specifice de altfel populatiei romane de origine daco-getica.

Numeroase  descoperiri arheologice atestă existenţa in Dacia a unei vieţi rurale intense in colectivități săteşti şi teritoriale constituite după retragerea armatei și administrației romane.

Chiar adepţii imigraţionişti spun că unele provincii ale imperiului au fost romanizate în mai puţin de 100 de ani, dar când vine vorba de Dacia, li se pare ca nu ajung 165 de ani.

De fapt, romanizarea Daciei a durat mai mult de 165 de ani deoarece :

a)  a existat o perioadă de  preromanizare,confirmată de natura relatiilor dintre daci si romani in timpul lui Burebista şi Pompei si de  inscripţia descoperită la Sarmisegetuza în scriere latină ;

b) a existat apoi  romanizarea propriu-zisă dintre anii  106-271, perioadă în care Dacia a fost ocupată de romani și declarată provincie imperială și în care a aparut o viaţă urbană organizata dupa model roman, dovadă fiind oraşele construite şi ridicarea lor la rangul de municipii ;

c) a urmat  post-romanizarea, perioada de dupa anul 271 pana prin secolul V e.n., la care a contribuit esențial religia creştină și limba de cult latină, religie care s-a raspândit rapid la nord de Dunăre,pe teritoriul  fostei provincii romane.

Stau marturie de necontestat pe lângă inscripțiile creștine, texte  liturgice de origine latină și chiar  numele  dat bisericii in limba română ,nume care vine  de la  cuvântul “basilica” din limba  latină.

În fapt,principalele cuvinte folosite în limbajul bisericesc, sunt de proveniență latină: Dumnezeu(Domine Deus), sărbătoare (de la ”servatoria”, prescurtare din ”conservatoria”, care era  închinată divinităților care apărau și întăreau sufletește  omul),rugăciune-rogatoria etc.

d. Cuvintele asemănătoare din limba română şi albaneză, provin din fondul lingvistic tracic comun celor doua popoare, deoarece neamul tracilor din care făceau parte si dacii se  întindea până la Adriatica, la confluența teritoriilor locuite de triburile inrudite cu ei ale ilirilor, strămoșii albanezilor de azi.

Structurile gramaticale ale celor două limbi sunt total diferite, cea română moştenind o structura identică cu a limbii latine, și  un fond principal de cuvinte  diferit,astfel că albaneza și româna nu sunt nici măcar dialecte una fata de  cealaltă.

Atacurile populaţiilor migratoare, răscoalele din interior, dar mai ales fraternizarea daco-romanilor cu dacii liberi (carpi, costoboci) ,din zona moldo-maramureşană, criza economico-financiară a Romei, l-au determinat pe împăratul Aurelian să-şi retragă armata şi administraţia la sud de Dunăre, graniţa pe acest fluviu fiind mai uşor de apărat.

În nici un eveniment din istoria universală nu s-a întâmplat ca o populație cotropită de o putere straină, să-şi urmeze in retragere cotropitorii. 

Dovada o constituie decăderea urbană bruscă a oraşelor şi dezvoltarea unei vieţi rurale.

Au fost descoperite pietre funerare inițial păgâne, datând din primele secole creștine, care au fost inscripționate  cu semnul crucii,fapt care dovedește răspândirea timpurie a credinței creștine pe acest teritoriu.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii mai este dovedita si  de singura copie a unei harti romane pastrata pana in zilele noastre,unica de altfel, Tabula Peutingeriana.

Harta, realizată dupa anul 330 d.H., an în care împaratul Constantin cel Mare muta capitala imperiului de la Roma la Bizanţ, consemneaza chiar şi dupa retragerea aureliana, nu mai putin de 88 de localităţi cu nume daco-gete atât în nordul cât si în sudul Dunarii.

 

Tabula Peutingeriana

Importanta acesteia este cu atat mai mare cu cat, Tabula Peutingeriana este o harta realizata in scopuri comerciale, dovedind prin urmare si  o stransa legatura economica cu populatia ramasa in fosta provincie dacica.

Afirmaţia că ar fi dispărut orice urmă de inscripţii latine în Dacia, o dată cu retragerea legiunilor şi administraţiei, e eronată. Câteva din secolele IV şi V, s-au mai găsit, ce e drept, rare — lucru explicabil prin părăsirea aproape generală a oraşelor (urbelor): fenomen de ruralizare totală.

Interesant este si faptul ca istoricii greci si bizantini continuau sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie folosit termenul de valah.

De exemplu, istoricul grec Zosimos mentioneaza  in secolul al V-lea, conflictul dintre Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma.

Mai mult, imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana, precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus, lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.

Desi, practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia, teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman. Astfel au fost constituite provinciile Dacia Ripensis si Dacia Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata continuitatii numelui de Dacia, dar si al celui de dac.

Mai vorbim și de așezări intărite (inclusiv fosta capitală Sarmisegetusa), multe din ele pe locul fostelor castre romane, care ofereau un grad de siguranță mai mare localnicilor, de biserici paleocreștine înălțate intre sec. II-VII și mai târziu, care constituie de asemenea dovezi de necontestat ale continuităţii vieţii în Dacia, după retragerea aureliana,iar izvoarele bizantine din secolul al V-lea, amintesc de  limba neolatina vorbită de protoromâni.

Romanii nu au ocupat militar nici un sfert din teritoriul locuit de daci, astfel incât devine legitimă intrebarea legata de motivul care i-ar fi împins pe dacii liberi din teritoriile care nu fuseseră ocupate de Imperiu, să lase totul și sa treaca și ei odata cu armata romana, la sud de Dunare.

Curios mai este si faptul ca, desi exista adepti ai teoriei imigrationiste, teorie care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea transmutari de amploare, fapt mai mult decat neobisnuit.

De fapt, singura menţiune a unei migraţii a populaţiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune care se refera, mult mai tarziu, la secolul al XIV-lea.

 

Războinic trac. Geto-Dacii-cei mai viteji dintre traci

Despre care daci ”exterminați in totalitate de romani”, vorbesc adepții acestor ”basne”imigraționiste, in frunte cu Roessler, în condițiile în care cea mai mare parte a teritoriului Daciei nu a facut parte din Imperiul Roman ?

Teoria imigraţionistâ a fost combătută de:

♦      istoricii români, de la cronicari și  Şcoala Ardeleană ,până astăzi;

♦      istorici străini ca: E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jung și mulți alții.

Lucrarea lui Robert Roesler  -” Studii româneşti .Cercetări cu privire la istoria veche a României” (1871, Leipzig), a fost criticată de istoricul român  A.D.Xenopol în lucrarea sa ”Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”( 1884,Iaşi), carte care a apărut într-o epocă de intense dispute politice şi naţionale ,în legătură cu drepturile românilor din Transilvania.

Aceasta lucrare a lui A.D. Xenopol:

♦ a sistematizat dovezile continuităţii românilor la nordul Dunării, folosind argumente  istorice, lingvistice şi logice

♦ Ideile esenţiale referitoare la etnogeneza românilor în concepţia lui A.D.Xenopol au fost:

–    Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român;

–    Peste această bază se suprapune elementul roman;

–    Migraţiile barbarilor au împins populaţia daco-romană spre munţi și în general în regiuni în care se putea apăra mai ușor.

–    Prezenţa termenilor creştini de origine latină, se explică prin permanentele legături între populaţia romanizată din dreapta Dunării, cu ceea din stânga ei.

Primii creștini daco-romani au avut ca limbă liturgică limba latină, pe toată durata etnogenezei poporului român din primul mileniu al erei  creștine.

După cum știm, slavona și alfabetul chirilic au fost impuse cu forța în Biserică românilor nord-dunăreni de către țarii bulgari, în sec.IX e.n.

După aceea, alfabetul chirilic și limba slavonă au fost folosite  pentru o perioadă îndelungată și  în cancelariile domnești din Țara Românească și Moldova .

–  Arheologia, toponimia, hidrodnimia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor şi daco-romanilor.

–  Dintre migratori, slavii au avut o influenţă mai puternică în formarea poporului român şi a limbii române.

–  Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman şi slav ,din care cel roman este  fundamental şi „dă poporului nostru caracterul unei naţionalităţi, romanice” (A.D: Xenopol).

 

Geneza poporului român si a limbii române

 

Țara si locuitorii

In timpul raspândirii lor maxime catre apus si rasarit,cei mai indepărtați strămoși ai românilor, dacii, ocupau un areal care se intindea  din apropierea zonelor de munte ale Austriei si Boemiei actuale, pana in stepele din nordul Marii Negre.

Pamântul lor,cuprins intre doua stepe, Campia Panonica si cea de la nordul Marii Negre, iși avea centrul in cetatea naturală a munților Transilvaniei.

Din protoistorie si până astăzi,de câte ori poporul din Carpați și-a constituit un stat propriu care a putut ajunge la deplina sa intocmire, acel stat a cuprins la mijloc sâmburele Transilvaniei și a avut o formă aproape rotundă.

Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei noastre naţionale, care a atras nu numai atenţia istoricilor români, dar şi a celor străini.

Istoricul român A. D.  Xenopol, spune că fosta Dacie, ocupată de populaţiile migratoare, a devenit pe rând „Goţia”, „Gepidia”, „Avaria”, „Cumania” şi argumentează că e normal ca majoritatea  documentelor oficiale să-i amintească pe migratori şi  rar pe autohtoni, deoarece războinicii erau cei care atrăgeau atenţia, din cauza tulburărilor provocate.

Astfel, dacă vlahii nu au luat parte la evenimentele  politice, nici un apar în documente, iar ţinutul era denumit după numele celor care îl stăpâneau.

„De ţărani nu se vorbeşte în istorie. În istorie se vorbeşte de ăia care ţin frâna politică, ca să zic aşa, şi de ăia care sunt stăpânitori şi care, în general, în evul mediu, au fost invadatorii.

Despre ei se vorbeşte, cei care sunt stăpânii pământului în momentul acela”, explică istoricul  Neagu  Djuvara.

„În al doilea rând, trebuie să facem puţină istorie comparată. Tot atât de obscure sunt cel puţin două locuri în Europa şi care sunt foarte cunoscute: Albania şi romanofonii din Elveţia, care sunt de limbă romanşă.

Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm deoparte încrederea exclusivă, aproape superstiţioasă, în documentul scris. Istoria nu se reconstituie numai cu documente scrise, în aceeaşi perioadă care ne priveşte, în „mileniul întunecat”, nu se pomeneşte nicăieri de latinofonii din Elveţia (Rhetia), care mai vorbesc şi azi limba romanşă.

Mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o mie de ani (tăcere documentară şi mai lungă decât la noi), insa vecinii lor, greci sau slavi, n-au putut susţine că albanezii au picat din cer acolo unde-i mai găsim şi azi şi unde sunt semnalaţi din Antichitate.

De ei, în 1000 de ani, şi în plin Occident, de aceşti romanşi care vorbesc o limba latina în Elveţia, nu există nicio referire timp de 1000 de ani.

Albanezii, de asemenea.Vreo 1100 de ani s-au  ascuns prin munţi,  şi-i  regăsim pe la anul 1200 tot acolo. Nu au plecat şi s-au întors şi nu au fost paraşutaţi în Albania.

Cazul cu Transilvania e cam acelaşi”, continuă el.

Etnogeneza româneasca, procesul de constituire a poporului român, s-a desfașurat între secolele I î. Chr si sec. VII-VIII d. Chr, parcurgând în mod specific, mai multe etape :

Astfel, în etapa preliminară (sec I î. Chr – I p. Chr), moesii şi geto-dacii au stabilit primele contacte economico-comerciale şi politico-militare cu lumea romană, fiind preluate o serie de elemente superioare de civilizaţie.

În cea de-a doua etapa, a stapânirii romane efective în Moesia si Dacia si a romanizarii propriu-zise (sec. I –VI p. Chr), spatiul carpato-danubiano-pontic a intrat în diferite forme de dominatie și influență  romană, inclusiv teritoriile dacilor “zisi liberi”, petrecându-se o romanizare intensiva, directa si indirecta, cu nimic deosebita de cea desfasurata în alte parti ale imperiului, configurându-se un etnos neolatin, extins, puternic si distinct în cadrul romanitatii orientale, care a rezistat în timpul migratiilor germanice si asiatice.

Cea de-a treia etapa, a consolidarii si cristalizarii etnogenezei românesti (sec. VI – VIII p. Chr), cea a migratiei slave si a convietuirii slavo-romanice, având drept urmare asimilarea noilor veniți, nemodificându-se esențial caracterul neolatin al poporului român.

1. Substratul (elementele păstrate  din limba populației autohtone care și-a  părăsit limba proprie în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colonizări. – (Din lat.substratum.), îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii.

Această ramură a marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (la început greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel de dezvoltare. Aceasta le-a permis geto- dacilor să creeze statul lor propriu.

2. Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman (sau stratul roman).

Acest strat s-a suprapus peste cel geto-dac: la început, până la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) – numai sub aspect economic şi cultural, iar după aceasta –  prin  sinteza etno-culturală dacoromană care a avut loc.

Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de la sud de Dunăre, aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsirii Daciei de către legiunile romane (271-275).

Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechii Dacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea, având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre: protoromânii (sau est-romanicii), cu o limbă comună (protoromână).

3. În momentul când se prăbuşesc migratorii avari, slavii, care se răspândiseră şi în aria noastră şi în toată Peninsula Balcanică, devin independenţi. De la avari au învăţat arta războiului şi au învăţat oarecum de la ei şi de la vecinii germanici cum să se conduca ei înşişi.

Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuind adstratul (totalitatea elementelor dintr-o limbă străină care pătrund în cazul interferenței lingvistice și se adaugă unui idiom după constituirea lui. [< fr.adstr at, cf. germ.Adstrat < lat.adstr atus – așezat lângă].)

Slavii, fiind agricultori şi crescători de animale sedentari, au convieţuit timp mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte din limba lor (plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple și indelungate contacte umane.

E interesant să observăm termenii care vor desemna pe şefii lor, ierarhia din structurile de stat ale slavilor, dintre care pe mulţi îi vom prelua şi noi: regelui i se va zice kral — provenind de la marele rege franc, mai apoi împărat, Carol cel Mare, în dialectele germane Karl, pronunţat de slavi Kral (termen preluat şi de unguri, Kirâly, şi de noi, crai); dar alte două titluri mari, ban şi jupan, sunt moştenite de la avari; boier e şi el un cuvant turanic, ori peceneg, ori proto-bulgar (aşa numesc istoricii neamul de limbă türk care cucereşte de la bizantini, la sfârşitul secolului VII, Bulgaria de azi şi se lasă cu încetul slavizat de populaţia slavă majoritară); alţi doi termeni nobiliari, Jenez (cneaz) şi vitez (viteaz), ar fi de origine germană, respectiv Konig (rege) şi Viking (numele cuceritorilor scandinavi care din veacul al IX-lea până în veacul al XI-lea au făcut incursiuni în toată Europa de nord, pătrunzând în apus până în Franţa, Anglia şi Islanda, iar în răsărit până în Rusia unde, sub numele de varegi, întemeiază primul stat rus organizat).

 Singurul termen de conducere autentic slav e voievod (sau voivod), la origine căpetenie de oaste, apoi, în spaţiul nostru — dar numai în spaţiul nostru, în Muntenia, Moldova şi Ardeal (căci regii unguri vor continua să dea acest titlu reprezentanţilor lor în Transilvania) —, cel mai mare peste ţară, şeful statului sau al ţinutului, însă, e o minune că, pe lângă termenul slav, apare şi numele latin de domn (dominus), pe care romanii, în ultimele veacuri ale imperiului, l-au dat chiar împăratului, şi pe care românii îl vor folosi şi pentru Domnul nostru Isus Cristos şi pentru Dumnezeu!

El va fi cvasisinonim cu voievod, după cum jude va fi cvasisinonim cu cneaz.

Dar avem o şi mai admirabilă reminiscenţă a vechilor structuri romane: păstrarea în vocabular a cuvântului „împărat” (imperator), cu toate că de sute de ani românii nu mai aveau împărat, nici la nord de Dunăre, dar nici la sud, unde stăpânului de la Constantinopol i se zice de-acum în greceşte basileu, şi în limbile slave ţar (Caesar, pronunţat la origine Kaisar, care a dat la germani Kaiser şi la slavi csar!).

În genere însă, aproape toţi termenii care desemnează în limba noastră ierarhia nobiliară şi de conducere erau termeni împrumutaţi de la slavi. De unde tragem concluzia că atunci când aceşti slavi încep să se amestece cu populaţia valahă rămasă pe teritoriul vechii Dacii, au avut  un timp, o situaţie dominantă.
Vor trebui câteva sute de ani până când slavii să se lase românizaţi.

S-a întâmplat în aria noastră românească exact inversul a ce s-a întâmplat la sud şi sud-vest de Dunăre, în viitoarea Bulgarie şi în Serbia, Bosnia Croaţia sau Slovenia unde, dimpotrivă, vorbitorii de limbă latină s-au lăsat slavizaţi.

E un fenomen aparent ciudat, care înseamnă că la noi au fost mai puţini slavi şi prin urmare românii (vlahii) i-au înglobat şi le-au dat limba română, pe când la sud, vorbitorii de limbă proto-română au fost cu vremea înghiţiţi de slavi, încât n-au rămas acolo decât din ce în ce mai puţini latinofoni, care au fost aproape toţi asimilaţi de slavi sau de albanezi si greci.

Rolul slavilor în etnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor vest — romanice (a francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

Formarea limbii române.

 

Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român. O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor.

Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară).

În perioada scursă până în secolul al Vl-lea, se generalizează pe întreg spaţiul istoric al Daciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba protoromână comună.

Din limba geto-dacilor, după diferite opinii, s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte.

Celelalte limbi romanice au rămas în contact nemijlocit cu latina până târziu, în miez de ev mediu, prin școală, biserică și adminstrație, care au folosit limba latină literară încă un mileniu după ce aceasta se transformase, la nivelul vorbirii populare, în altă limbă! Latina vorbită în Dacia a rupt legăturile cu latina vorbită oficial sau în restul imperiului, evoluând independent.

 O putem numi o evoluție organică naturală , în vreme ce la celelalte limbi romanice, când le cântărim romanitatea, dacă dăm deoparte influența cultă a limbii latine, prin școală, biserică etc., gradul de romanitate al acestor limbi scade spectaculos.

Nu lipsesc specialiștii care apreciază că româna este cea mai fidelă moștenitoare a limbii latine vorbite! Româna păstrează cel mai mare număr de forme neregulate, idiomatice, din gramatica limbii latine. Morfologia unei limbi se simplifică cel mai mult atunci când o limbă nu mai e vorbită ca limbă maternă.

Latina din Dacia, spre deosbire de cea din Galia, nu a trecut prin această fază nefericită! Fiecare generație a vorbit-o corect! A fost vorbită mereu ca limbă maternă, nativă, de către cei mai mulți vorbitori ai ei! Numai așa se explică anumite particularități ale limbii române, faptul că a conservat fapte de limbă latină uitate în toate celelalte provincii și limbi romanice!

Sub impactul migraţiei slavilor romanitatea nord şi sud-dunăreană a fost divizată, iar din limba protoromână comună care avea în linii generale un caracter de limbă închegată, s-au format dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces a fost influenţat de  limba slavă.

Influenţa slavilor n-a schimbat caracterul latin al limbii române și s-a exercitat prin îmbogăţirea ei cu un aport de circa 20%  cuvinte de origine slavă.

Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde peste 60% din vocabularul limbii române.

Foto: Aromâni

La sud de Dunăre, tracii romanizați au fost asimilaţi in mare parte  de slavi, însă au rămas câteva insule romanice care există şi astăzi, chiar daca din pacate  aria lor se restrânge : istro-românii, megleno-românii şi aromânii.

Nu e nevoie să ne închipuim o şedere a strămoşilor noştri la sud de Dunăre pentru a explica strânsa rudenie a daco-românei cu dialectele aromân şi meglenoromân, căci acelaşi amalgam de popoare, mânuind aceeaşi latină balcanică târzie, poate da rezultate similare şi la o mie de kilometri distanţă.

 De altfel avem în dacoromână câteva exemple de plante sau de materii care nu se găsesc la sud de Dunăre, cum ar fi fost ele păstrate în limbă o mie de ani dacă strămoşii noştri s-ar fi aflat cu toţii strămutaţi la sud?

Iata un singur exemplu, însă grăitor: cum să se fi păstrat cuvântul „păcură” (< lat. picula) la sud de Dunăre, când păcura, adică petrolul brut, ţiţeiul, nu ţâşnea natural decât la poalele Carpaţilor?

Straniu, dar continuitatea romanilor pe pământul lor stramoșeasc – Dacia – nu a fost contestată pâna spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Dezvoltarea constintei nationale a romanilor dupa Unirea de la 1600, afirmarea tot mai puternica a dorintei lor de a se uni intr-un singur stat, a alarmat cercurile reacționare din Imperiul Habsburgic, care temandu-se ca vor pierde Transilvania, au inceput sa conteste însăși drepturile romanilor asupra vetrei lor strabune, în care scop  au nascocit teoria părăsirii Daciei de către daco-romani în secolul al III-lea, a formarii poporului român undeva la sudul Dunării şi a imigrarii sale la nord de Dunăre, în secolele IX-XIII, în orice caz dupa ocuparea Transilvaniei de catre triburile maghiare, pe care aceste triburi ar fi gasit-o pustie.

Deosebit de semnificativ este faptul ca marile lexiocoane ale vremii, inclusiv cele germane, nu au inregistrat teoria lui Roesler şi nici macar pe autorul ei.

În graiul nostru, numai al nostru, s-a păstrat amintirea și semnificația deplină a etnonimului ROMANUS! Celelalte popoare romanice l-au uitat, l-au abandonat!… Și-au uitat numele!…  De ce denigratorii românilor nu simt nevoia să evidențieze această ispravă a conștiinței de sine românești?! 

Este rarisim ca un popor să nu-și schimbe numele vreme de trei milenii!… Ab Urbe condita până azi!

TEORIA CELOR DOUĂ POPOARE ROMANICE  DE LA NORD DE DUNĂRE

Teoria celor doua popoare romanice s-a conturat tot din motive politice, cu scopul de a  încerca să se justifice propagandistic ideea că băștinașii Basarabiei (moldovenii), ar reprezenta după români, cel de-al doilea popor romanic de la nordul Dunării, ei fiind descendenți ai  geților (care nu ar fi fost înrudiți cu dacii), și care au fost mai întâi slavizați si apoi “românizați”.

S-ar fi format astfel ”poporul voloh”, din care ar fi evoluat ”poporul moldovenesc” care avea   o limbă romanica, dar cu multe obiceiuri diferite de ale poporului român.Se încerca astfel, justificarea istorică și etno-lingvistică a drepturilor “istorice” ale Rusiei și  mai apoi ale URSS ,asupra acestui teritoriu  dintre Prut si Nistru.

Această ”teorie”are nefericite prelungiri pâna în zilele noastre, fiind baza  ideologiei și acțiunii unor cercuri politice si chiar știintifice din Republica Moldova,ostile României.

Ca reprezentanți ai acestei teorii pot fi mentionați: Iacob Bromberg, care susținea că Basarabia a fost leaganul istoric al lumii slave, Ivan Nartsov, A. M. Lazarev, autorul lucrarii Moldavskaja Sovetskaja Gosudarstvenost i Bessarabskji vopros (Organizarea statului sovietic moldovenesc și problema basarabeană), Ed. Cartea Moldoveneasca, Chisinau, 1974, 910 p, în care justifica “istoric” existenta celor două popoare si state romanice, fiind  totodată dur criticați istoricii români care chipurile“falsificau istoria”. 

Deși elogiată de factorii politici din RSS Moldovenească (inclusiv de Piotr Lucinski, presedintele de atunci al R.Moldova), această ultimă lucrare a fost combătută argumentat de P. Moldovan, în lucrarea ” A. M. Lazarev – un falsificator al istoriei”, Milano, 1976 (în limbile franceza si engleza), și de Alexandru Grega, ”Știința si polemica.Istorici ruși falsificatori ai istoriei”, în Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg, 1976.Oarecum legată de această teorie este si teoria Bucovina vechi pământ slav, susținătorii acesteia -A. Jukovski, B. A. Timošciuk, I. P. Rusanova, L. P. Mihailina s. a., considerând tot din rațiuni politice, că partea de nord a Bucovinei constituie patria primitivă a lumii slave. 

 •  Istoricul Lucian Boia : „negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor de la sud de Dunăre, a corespuns evident obiectivelor austro- ungare în secolele al XVIII- lea şi al XIX-lea , continuând să fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania” (”Istorie şi mit în conştiinţa româneasca”).

Titluri care susțin continuitatea poporului român in vatra sa strămoșească dacică:

1. Poggio Bracciolini, Disceptationes sonvivales, 1451
2. Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea), Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio, 1489
3. Antonius Bonfinius, Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basileae, 1568, p. 448 si 538
4. J. Vadianus, Epitome trium terrae partium, Asiaem, Africae et Europae compendiarium locorum descriptione continentes, Tiguri, 1534, p. 38
5. Johannes Lebel, De oppido Thalmus, 1542, ed. Ioannes Seivert, Cibinii, 1779, p. 11-12
6. Antonio Maria Graziani(1537-1611), De Ioanne Heraclide Despota
7. E. Legrand, Deux vies de Jaques Basilicos, Paris, 1889, p. 169-171
8. Johann Troster, Das Alt-und Neu-Teusche Dacia. Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, 1666, p. 323
9. M. Felmer, Kurzgefasste Historiche Nachricht von der Wallachisehen Volkershaft uberhaupt und derjenigen insonderheit der heur zu Tage in dem Kayserlichen Erb – Furstenthum Siebenburgen anzutreffen ist, in „Archiv des Vereins fur siebenburgische Landeskunde”, VII, 1867, p. 419
10. E. Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, I, 1788, p. 226
11. I.C. Schuller, Zur Frage uber den Ursprung der Romanien und ihrer Sprache, Sibiu, 1855, p. 7
12. Paul Joseph Schafarik, Slavische Alterthumer, Leipzig, 1844, p. 205
13. Josej Kemeny, Uber des Entstehungszit der ungarischen Komitate, in „Magazin fur Geschihte I”, 1844, p. 231-232
14. A. de Gerando, La Transyvanie et ses habitants, Paris, 1845, p. 309
15. J.A. Vaillant, La Roumanie, I, 1844, p. 41-42
16. Amedee Thierry, Histoire d,Attila, Paris 1856, p. 32
17. E. A. Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenburgens, Sibiu, 1857, p. 139-143
18. Julius Jung, Die Anfange der Rumanen. Kritish – etnographische Studien, in „ Zeitschirft fur Oesterreichischen Gymnasiun”, 27, 1876, p. 92
19. Josef Ladislau Pic, Uber die Abstammung die Rumanen, Leipzig, 1880
20. A. Dopsch, Wirtschafliche und sozialeGrundlagen der eropischen Kulturentwicklung, Berlin, 1923
21. C. Taglivaini, Studi Romeni, 3, p. 115
22. K. Jaber, Die Rumanische Sprach – Atlas und Struktur des daco-romanischen Sprachgebites, in „Vox Romanica”, V, 1940, p. 73
23. Ernst Gamillscheg, Uber die Herkunft der Rumanen, Berlin, 1940
24. Gustav Kish, Siebenburgen im Lichte der Sprache, ein Beitrag zur Kulturgeshichte des Karpathenlander, Leipzig, 1926
25. F. Altheim, Die Soldatenkaiser, Frankfurt am Main, 1939, p. 201-202
26. Gino Lupi, Intorno all crigine dei Romeni, in „Annuario de R. Liceo Ginnasio A. Manzoni”, 1931-1932
27. Jaroslav Muller, Nasi rumunsti sousede, Praha, 1932
28. R. W. Seton-Watson, A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, 1934, p. 5-6 si 9-10
29. M. Besnier, Historie des Hongrois et de l”Etat magyar, Paris, 1934
30. Marcel Emerit, Les derniers travaux des historiens roumanins, in „Revue des etudes anciennes”, 1939, p. 57-64
31. Hans Koch, Die neue Propylaen – Weligeschichte, Berlin, 1940, p. 505
32. Mario Ruffini, Il problema della romanita nella Dacia Traiana. Studio storico-filologico, Roma, 1941

33.scribd.com-Latinitatesidacism

34.scritube.com/istorie  

Citiți și:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/17/romani-sau%E2%80%A6moldovenivlahivalahivolohi-video-asa-i-romanul-2/