CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

„Cum suntem vazuti de catre rusi, ce imagine au ei despre noi si respectiv ce imagine aveti despre rusii din Basarabia?”

Pentru că am văzut că multă lume este interesată de problematica identității și relațiilor interetnice cred ca la întrebarea de mai sus există răspunsuri multiple . Asadar,ntrebarea este: „Cum suntem vazuti de catre rusi, ce imagine au ei despre noi si respectiv ce imagine aveti despre rusii din Basarabia?”

Răspuns:
Cred că ar fi mai realist dacă am întreba ce cred românofonii despre rusofoni și viceversa. Este greu de spus cine sunt rușii și cine sunt românii în Republica Moldova. În ce categorie încadrăm etnicii români care vorbesc rusa? Dar actualii comuniști? Deseori am impresia că românii și rușii în RM reprezintă două comunități, care nu comunică, nu dialoghează. Există prea puţine excepții … De altfel nici în Uniunea Europeană, din cauza barierelor lingvistice dialogul între culturi nu reuşeşte. Diversitatea lingvistică poate fi uneori un obstacol, nu doar o bogăţie.

Nu am imagini unitare despre întreaga etnie rusă sau românească, de fapt sunt mai multe fragmente. O primă imagine este a românofonilor din mediul rural venind în orașele dominate de rusofoni care aleg diverse strategii de adaptare: unii dezvoltă complexe de inferioritate și încearcă să asimileze cacealmaua numită cultură urbană din orașele basarabene, în timp ce alţii se împotrivesc și aduc cultura populară la oraș încingând hore în centrul Chișinăului. Sunt puţine oraşe europene, unde cultura populară este atât de preţuită de sărbători. Pe de altă parte, rușii se împotrivesc aprig celor mai neînsemnate tentative de integrare crezând greşit că riscă să fie asimilaţi. Mulţi se încăpățânează să se izoleze în cultura lor admirând de la mii de kilometri Moscova. De altfel, şi rușii, și românii din RM au dezvoltat o mentalitate de periferici, unii admirând Moscova, iar alții privind cu speranţă spre București.

La fel ca națiunile, cele două comunităţi sunt două “comunități imaginate” cum ar spune Benedict Anderson, pentru că în definitv identitatea naţională ţine de imaginaţia fiecăruia ajutată de mass media. Am discutat cu ruși, care se încăpățânau să numească limba română – “limbă moldovenească”. De multe ori ne acuzau pe noi vorbitorii de română că nu știm ce limbă vorbim și că-i băgăm și pe ei în ceață cu dilemele noastre identitare. Şi occidentalii au aceleaşi nedumeriri lingvistice. Totuşi, de multe ori am impresia că vorbitorii de rusă încearcă să profite de criza identitară a majorităţii pentru a poza în victime naive, iar unii chiar încearcă să o acutizeze promovând “ideologia moldovenismului” pe post de ideologie națională. Probabil că cei din urmă sunt conştienţi că odată cu dispariţia problemelor identitare îşi vor pierde influenţa politică. Nu prea avem multe sondaje despre cum ne văd pe noi rușii sau cum îi percepem noi pe ei. Dar faptul că peste 50% din populație îl consideră pe Vladimir Putin un lider model spune multe despre modul în care se raportează mulți la Rusia.

Incidentele de la Bălți, când tineri ruși au atacat vorbitori de română doar pentru că aceștia cereau retragerea armatei ruse din Transnistria demonstrează că tensiunile interetnice sunt latente. Din fericire nu avem încă organizaţii extremiste. Oare agresivitatea minoritarilor la Bălţi a fost un mecanism de auto-apărare, expresie a fricii de a fi asimilaţi sau a fost manifestarea brută a urii faţă de ceea ce este românesc, o urmare a educaţiei din şcolile ruse?

Unii ruși le spun românilor “bîki” (în rom. boi), iar unii români le răspund „cemodan, vokzal, Rossia” (în rom. geamantanul, gara, Rusia). Paradoxal, dar atunci când le răspund, românii din RM le răspund ruşilor în limba rusă, bănuind că cei din urmă nu cunosc limba română.
Cu cât o zonă este mai compact populată de o anumită etnie cu atât riscul ca aceasta să fie mai intolerantă crește. “Românii sunt fasciști” este o imagine exacerbată mai ales la Tiraspol, iar lozinca oricăui patriot basarabean este „toţi rușii sunt ocupanți”. Acuzaţiile reciproce de şovinism, xenofobie, naţionalism nu contenesc. Pentru a înţelege cum are loc manipularea minorităşii ruse este suficient să citim acuzaţiile de nazsim ale presei transnistrene şi ruse la adresa lui Grigore Vieru după moartea sa. În aceste condiţii de ură reciprocă, dialogul este imposibil. Puţini înţeleg că dialogul între etnii este necesar, pentru că nu există altă cale, suntem constrânși să locuim împreună paşnic pe această bucăţică de pământ.

De multe ori, în Chișinău observ cum în magazine clienții trec la limba rusă, pentru a se înțelege cu vânzătorul. Uneori cred că ruşii simulează, joacă teatru, că ei ar înţelege, dar nu vor să recunoască. Unii spun că ruşii nu pot învăţa limbi străine şi atunci îmi aduc aminte de teoriile lui Chomsky despre structurile gramaticale, învăţare şi genetică. Nu sunt adeptul lui Chomsky, pentru că după trei săptămâni în Kosova ştiam o sută de cuvinte în albaneză. Deci se poate. Unii basarabeni îşi imaginează greşit că utilizarea rusei reprezintă distincţia superiorităţii intelectuale. După protestele pentru limbă din 1989, cred că ar fi logic şi firesc ca fiecare să folosească limba sa maternă în spaţiul public. Dacă noi nu ne preţuim limba, bineînţeles că nu-i vom covinge nici pe alţii că merită învăţată. Unii ruşi vor să o înveţe, dar nu au unde, cum, cu ce.

Îmi aduc aminte cum un rus din Transnistria mă întreba unde poate găsi manuale de română sau cursuri audio pe net. Am întâlnit ruși, care vorbeau o română excelentă, mult mai bună decât a multor academicieni basarabeni. Îmi amintesc rușii, care veniseră la studii în România, de cei care stăteau cuminţi la coadă pentru a obține cetățenia română, cei care declară deschis că limba este română, cei care vorbesc rusa şi care se declară români. Realitatea identitară basarabeană este prea complexă pentru a o înghesui pur şi simplu în dihotomia reducţionistă ruşi-români.

Îmi aduc de cursurile de franceză de la Alianță, unde ruşii şi românii vin pentru că vor să plece în Quebec. Pe vremea URSS, românii se căsătoreau cu rusoaice pentru a face mai uşor carieră. Urmăriţi protestele pensionarilor la cale participă românii și rușii sau protestele deținătorilor de patente; etniile uită de stereotipuri atunci când au revendicări economice comune. Iar stereotipuri sunt multe de la rușii beau multă vodkă, rusoaicele sunt ușuratece şi blonde, la românii – băutori de vin, mămăligari sau numiţi (probabil) peiorativ ţigani. În ceea ce priveşte orientările politice nu am dubii că ruşii sunt în mare parte anti-NATO şi pro-PCRM. M-am convins că ruşii votează diferit numârând buletinele de vot în limba rusă de la alegerile locale din Chişinău. Totuşi, comparaţi-i pe Valeri Klimenko şi Valentin Krylov şi veţi vedea că politicienii ruşi adoptă comportamente diferite: unii sunt românofobi, alții învață româna. Atenţie mare însă la pensionarele care stau la coadă după pâine la „Franzeluţa”; de două ori am fost rugat acolo să vorbesc o limbă omenească (în rusă: govori na chelovecheskom iazyke). Nu ştiu dacă ar avea rost, pentru că vecinii mei de bloc nu m-au salutat niciodată în română.

Sursa: Blogul lui Ion Marandici

25/06/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CUM SE VEDE RUSIA DE LA BUCURESTI


Într-o discuţie cu un ziarist sovietic pe care Aurel Dragoş Munteanu îl adusese la Restaurantul Scriitorilor, Petre Ţuţea, simţindu-se gazdă şi dorind să-i facă plăcere rusului, i-a zis cam aşa: „Rusia are menirea istorică cea mai importantă de pe planetă. Anume să extindă Europa dincolo de Urali, până la Oceanul Pacific!”.

După 30 de ani, constat că aceste cuvinte sunt mai pline de înţelesuri ca oricând, sensuri multiple şi şocant de grave, la care atunci nimeni nu s-ar fi gândit. Poate numai Petre Ţuţea…

Iată câteva dintre aceste înţelesuri din perspectiva strict românească a ideii că Rusia ar putea, ba chiar ar trebui să-şi propună să împingă hotarele Europei cât mai spre Est, „până la Vladivostok”, cum a spus, de fapt, Ţuţea. Numesc românească această perspectivă nu doar pentru că Petre Ţuţea era „de profesie” român, ci pentru că rolul românilor în istoria lumii poate fi rezumat şi în acest fel: românii au lărgit spaţiul limbii latine mult spre Est, până dincolo de Nistru, lăţind astfel însăşi Europa spre Răsărit!…

Aşadar, care ar fi componentele acestei viziuni româneşti asupra Rusiei?

(1) Asumându-şi misiunea amintită mai sus, Rusia ar urma să abandoneze vechiul proiect al „strâmtorilor”, elaborat într-o vreme când Mediterana încă mai era scena principală a Istoriei. Proiectul oricum nu avea nicio legătură cu tendinţele organice şi fireşti ale societăţii ruseşti, ale Rusiei, ci a fost de inspiraţie străină, grecească, născocit de monahii greci refugiaţi la Moscova după căderea Constantinopolului şi aciuaţi în ograda ţarului. Pentru aceştia Rusia devenise marea şi unica şansă a ortodoxiei de a redobândi Constantinopolul pentru creştini, pentru creştinii ortodocşi. Mai exact, pentru greci. Adică nu pentru ruşi propriu zis. Lipsa de realism a acestui proiect sporea de la an la an. El a generat (în mare măsură) expansionismul rusesc spre Vest, soldat cu mari suferinţe pentru popoarele creştine afectate, în primul rând pentru români şi polonezi. Istoria românilor în ultimele trei secole este, în mare parte, o confruntare permanentă cu aspiraţiile imperiale ale Rusiei. Acest proiect ţarist, însuşit tale quale şi de bolşevici, românii l-au plătit cu milioane de români deznaţionalizaţi, cu Basarabia şi Bucovina răpite, cu sute de mii de români deportaţi departe de baştină.

(2) Fireşte, expansionismul rus a vizat şi alte direcţii, inclusiv ieşirea la Oceanul Indian. Dintre toate aceste direcţii, cea mai nefirească era extinderea Rusiei spre Vest, deoarece întinzându-se spre Oceanul Atlantic şi spre Marea Mediterană Rusia aducea mari prejudicii „ideii europene” şi mai ales creştinătăţii. Sensul imperialismului în istorie este să răspândească o anumită civilizaţie, superioară celor cotropite. Or, Rusia creştină, Rusia rusească aş numi-o, nu avea ce răspândi în Europa care, mai ales în Răsăritul ei, oricum era marcată de vecinătatea cu marele popor, printr-o relaţie care deseori a fost pozitivă, de convieţuire şi rodnică reciprocitate, nu numai de confruntare. Rolul istoric al Rusiei de extindere a Europei, a valorilor europene, a creştinismului, nu avea sens să se exercite asupra Europei, a unor ţări şi popoare europene, creştine chiar de dinainte de creştinarea ruşilor. Cazul nostru, al românilor. Ce sens avea acest expansionism în Balcani sau în coasta Germaniei?! Nici un sens, dacă vedem istoria Rusiei din perspectiva propusă de Petre Ţuţea. Şi cred că este perspectiva cea mai potrivită, mai lămuritoare.

(3) Expansiunea Rusiei nu trebuie văzută unilateral, ca năpastă căzută numai pe capul românilor şi a celorlalte popoare atrase în vârtejul stârnit de imperialismul rusesc. Expansiunea Rusiei, pe lângă beneficiile culese de învingătorul ocupant, i-a adus acestuia şi pagube importante, uneori mai mari decât câştigul. Mă refer în aceşti termeni la faptul că pentru a controla noile teritorii Rusia avea nevoie de reprezentanţi fideli la faţa locului. Aceştia nu puteau fi decât de naţionalitate rusă, ruşi! A existat un program de rusificare a noilor cuceriri, a teritoriilor şi a popoarelor subjugate. Iar această rusificare nu se putea face sau încerca decât cu anumite costuri. S-au irosit în acest scop energii de toate felurile! Aceste costuri, în componenta lor cea mai neplăcută pentru naţionalismul rusesc, se numesc diminuarea caracterului rusesc a teritoriului de baştină rusesc. Milioane de ruşi au fost smulşi, dezrădăcinaţi din locurile natale şi duşi departe, angrenaţi fără voia lor în acţiunea de rusificare a altor popoare. Astfel că, prin noi cuceriri teritoriale, populaţia Rusiei a crescut necontenit, dar proporţional cu expansiunea teritorială şi cu înglobarea de noi popoare în cnezatul etnic rusesc a scăzut proporţia ruşilor în interiorul „marelui popor”. Se poate vorbi chiar de o derusificare a Rusiei, o derusificare a ceea ce numim poporul rus. Detaliile acestui proces sunt bine cunoscute naţionaliştilor ruşi, care, lucizi ca toţi naţionaliştii, nu se îmbată cu apă rece şi constată că Marea Rusie tinde să devină o Rusie în care ruşii nu mai deţin majoritatea absolută. Tind să scadă sub 50% din populaţia Ţării…

(4) Cu ani în urmă, la Vocea Americii am auzit vorbindu-se de „îngălbenirea Armatei Roşii”. Joc de cuvinte care exprima un adevăr neliniştitor pentru orice creştin, mai cu seamă pentru ortodocşi. În esenţă, pentru europeni! În loc să extindă Europa în toată Asia de Nord, adică să europenizeze partea de nord a Asiei, Rusia este ameninţată ea cu asiatizarea! Este pe cale să devină ea o parte a Asiei prin creşterea constantă a procentului asiatic din formula etnică a marelui popor rus! Proces care este cauzat de greşeala istorică a Moscovei de a încerca să rusifice popoare europene. Energiile cheltuite pentru a înfrânge rezistenţa acestor popoare puteau fi mai cu folos puse la lucru pentru rusificarea (europenizarea) teritoriilor asiatice. Un folos al tuturor!

(5) Confruntarea Rusiei cu rezistenţa românească la rusificare e timpul să înceteze şi să impună la Moscova concluzia că nu mai are niciun sens să se continue această politică. Scopul urmărit cândva de Moscova în Basarabia este clar că nu mai poate fi atins. Trebuie abandonat şi uitat. Vecinătatea celor două popoare reclamă însă de la fiecare să ţină seama de existenţa celuilalt. Nu ne putem face că celălalt nu există. Privind lucrurile mai departe din perspectiva lui Petre Ţuţea, ne dăm uşor seama că şi Bucureştiul este foarte interesat ca Rusia să-şi regăsească drumul de la care alţii au deturnat-o. În Basarabia şi Ţările Baltice, bunăoară, au fost aduşi milioane de ruşi, care, acum, lipsesc la recensământul ruşilor din Rusia, permiţând procentului de ne-ruşi să crească alarmant. Revenirea acestor ruşi la locurile de baştină – în măsura în care mai este cu putinţă, nu este o idee de neglijat. Ea trebuie să se adauge însă altor măsuri, speciale, cu caracter „rasist”, care să stimuleze în mod expres creşterea demografică a etniei ruse, slave. Nu este târziu pentru o reparaţie controlată a situaţiei demografice, dar, dacă acum nu se face nimic, peste câţiva ani s-ar putea să fie prea târziu. Ştiu că în Rusia se încearcă deja unele măsuri care să sporească demografia la nivelul întregii populaţii. Este o orientare greşită, determinată de teama de a nu încălca mult trâmbiţatele drepturi ale omului şi regulile statului de drept! Principiul unei noi politici demografice nu poate fi decât unul anume: în Rusia trebuie refăcută proporţia net majoritară a ruşilor, cu orice preţ!

Trebuie înţeles că drepturile omului nu au prioritate faţă de drepturile Neamului decât numai şi numai în epoci de viaţă social normală, tihnită, aşezată. În situaţii excepţionale însă, când este ameninţată integritatea şi viitorul gintei, al poporului, al etniei, drepturile omului, ale individului, trec în plan secundar, iar prioritate absolută capătă dreptul la supravieţuire al neamului, al “speciei”! Parafrazându-l pe Napoleon, vom spune şi noi că salus populi suprema lex! Salvarea Neamului este legea supremă, lege a cărei aplicare nu încalcă nicio altă lege! Nu suportă nicio amânare, nicio restricţie şi nicio discuţie!

(6) În mare, măsuri similare se cuvine a fi luate şi în România!… Mai mult chiar, în toată Europa, continent de baştină al rasei „albe”, al popoarelor creştine, aflat din punct de vedere demografic într-o situaţie tot mai precară, de-a dreptul dramatică în unele ţări. Europa este campioana drepturilor omului şi a legilor aşa zis antirasiste, pe care şi le-a impus singură după înfrângerea nazismului. Efectul acestor legi şi a politicii de evitare a oricărei preocupări cu iz naţionalist sau rasist a fost însă neaşteptat: scăderea dramatică a populaţiei de origine europeană, indo-europeană, în termeni mai exacţi. Există voci care afirmă că acest efect a fost de fapt urmărit cu tot dinadinsul, printr-o strategie efectiv diabolică. Provocată sau nu, secătuirea Europei de europeni este o realitate care nu mai poate fi contemplată ca o fatalitate inevitabilă. În plină civilizaţie ecologistă, remediile sunt uşor de imaginat şi se cer imperios aplicate! Dacă rasa albă este ameninţată în Europa, această situaţie ne obligă la măsuri protecţioniste de tip ecologist. Măsurile de tip ecologist sunt bune şi pentru oameni, nu doar pentru celelalte fiinţe vii! Cei care se vor grăbi să condamne asemenea măsuri ca fiind rasiste nu vor face decât să ne oblige să luăm în serios teza că acest declin demografic al Europei a fost declanşat şi întreţinut cu bună ştiinţă…

(7) Dintre toate ţările europene, pentru Rusia este cel mai uşor să treacă la asemenea măsuri. Ea poate găsi cele mai valabile argumente şi justificări, în virtutea faptului că secolul XX, cel mai sângeros secol din istorie, a fost secolul marilor sacrificii şi pierderi de vieţi omeneşti la care ruşii au fost obligaţi. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi tot ce a urmat ştim bine acum cât de dur i-a lovit pe ruşi în toate privinţele, dar mai ales sub raport demografic. Şi mai ales ştim că regimul comunist nu a fost opera ruşilor, nu a fost alegerea lor. Nu are nimeni voie pe această planetă să ignore tributul imens plătit de ruşi pentru experimentele sociale făcute pe spinarea lor! Aceste sacrificii le dau ruşilor dreptul de a reacţiona în legitimă apărare a fiinţei lor naţionale.

După opinia aceluiaşi Petre Ţuţea scopul Revoluţiei din Octombrie a fost (1) să distrugă cea mai puternică şi mai autentică aristocraţie europeană, (2) să lovească mortal în cea mai puternică biserică creştină, (3) să desfiinţeze clasa socială cea mai conservatoare de valori patriarhale autentice – ţăranul rus. Cine ar putea spune că acest proiect a eşuat?…

Dar cine ar putea susţine că ruşii nu au dreptul să reacţioneze la asemenea agresiune, că nu au dreptul să se regăsească pe sine? Dreptul acesta, de a te regăsi pe tine însuţi şi de a-ţi salva identitatea inconfundabilă cu care te-a înzestrat Dumnezeu, aparţine oricărui popor din lume, inclusiv popoarelor europene, Europei înseşi!

(8) În România, îndeosebi după 1990, se derulează un scenariu de deromânizare a României, cu o componentă demografică tot mai evidentă. A scăzut numărul românilor din România pe toate căile posibile. Situaţia economică falimentară a României, provocată de organizatorii loviturii de stat din decembrie 1989, precum şi legile elaborate, îi obligă pe mulţi români să părăsească Ţara, iar numărul naşterilor, pentru prima oară în istoria României, este mai mic decât al deceselor. Valorile familiei sunt sistematic atacate, ataşamentul la binele comunitar şi naţional este descurajat pe toate canalele mass- mediei. Avem toate motivele, inclusiv informaţia exactă, ca să conchidem că în felul acesta este transpus în realitate un scenariu antiromânesc elaborat şi susţinut cu mult profesionalism.

Mulţi români cred că acest scenariu malefic angajează forţe şi interese ruseşti. Nu excludem participarea unor ruşi, a unor structuri din Rusia la derularea funestului scenariu. Ba dimpotrivă, această participare este certă. Numai că nouă ne este foarte limpede că acei ruşi acţionează ca mercenari sau cozi de topor în slujba unor interese străine de vocaţia şi voinţa poporului rus, că la mijloc nu pot fi interese veritabil ruseşti! Interesele majore şi fireşti ale Rusiei, ale ruşilor, nu ne pun în adversitate şi duşmănie pe noi, românii şi ruşii, ci, dimpotrivă, identificarea şi înţelegerea corectă a acestor interese impune un parteneriat româno-rus, bazat pe comunitatea de rasă, religie şi aspiraţii. Un parteneriat născut din dreptul nostru la un viitor de noi înşine proiectat. E timpul ca, ruşi şi români, să ne pătrundem de conştiinţa unor primejdii similare, de care suntem afectaţi şi unii, şi alţii, primejdii venite, foarte probabil, din aceeaşi direcţie, din partea aceloraşi structuri supranaţionale, pe cât de invizibile pentru public, pe atât de eficiente în planul vieţii internaţionale. Unor astfel de structuri le revine răspunderea morală pentru înfăptuirea criminalei revoluţii de la 7 noiembrie 1917, pentru instaurarea bolşevismului. Noi, românii, ca victime ale aceluiaşi regim instaurat în România după 1944 cu sprijinul decisiv al Armatei Roşii, trebuie să înţelegem că nu poporul rus ne-a adus comunismul şi că, în planul istoriei, principala victimă a regimului comunist a fost poporul rus. Tributul de suferinţă plătit de ruşi şi de români ca victime ale „experimentului” numit Victoria proletariatului şi a comunismului este un temei pentru relaţii de colaborare şi încredere între cele două popoare, relaţii bazate pe (a) recuperarea adevărului istoric în toate componentele sale şi (b) identificarea intereselor comune în viitor. În această privinţă considerăm că deschiderea arhivelor din fosta URSS şi din România, adică aflarea adevărului despre autorii crimelor şi jafurilor comise în anii comunismului, va fi să consolideze tradiţiile, atâtea câte sunt, de cooperare româno-rusă, spre a le spori.

(9) Contenciosul româno-rus cuprinde şi episodul “Tezaurul României”. Acest depozit de valori artistice şi spirituale, deosebit de scumpe sufletului românesc, a fost încredinţat spre păstrare autorităţilor ţariste la începutul Primului Război Mondial, dar a fost în mod abuziv confiscat de noile autorităţi sovietice instalate la putere de Marea Revoluţie Antirusească din 1917. Returnat parţial în anii ’50, tezaurul constituie pentru mentalul românesc o piedică serioasă, insurmontabilă, în calea unei reconcilieri totale şi trainice cu Rusia. Din nou se face greşeala de a generaliza şi de a pune pe seama Rusiei sau a ruşilor fapte al căror autor ştim bine că nu este nici Rusia, nici poporul rus. Nu poporul rus a încălcat angajamentul guvernului rus de a proteja Tezaurul românesc şi de a-l returna după încetarea ostilităţilor! Cine se face vinovat de acest rapt incalificabil în termenii dreptului internaţional şi al onoarei? Putem spune că vinovaţii sunt aceiaşi cu autorii jafului care s-a făcut în acei ani şi asupra Tezaurului Rusiei, jaf la fel de odios, de cinic şi nemăsurat. Dar, fireşte, pentru români recuperarea acestui tezaur, atât cât a mai rămas din el, cu eventuale compensaţii, reprezintă gestul care va face posibilă intrarea în normalitate a relaţiilor dintre noi şi ruşi.

Doamne, ajută!

Prof.Ion Coja

25/06/2010 Posted by | PRESA ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Geopolitica încinge politica

„Dacă UE nu ar fi rupt în 2003 semnarea Memorandumului Kozak, ar fi fost deja în Transnistria”
(Serghei Lavrov)

Resuscitarea fără precedent la nivel internaţional a „chestiunii transnistrene” readuce RM pe harta geopolitică. Se fac declaraţii comune, se semnează memorandumuri, se „resetează” masiv, pe filiera germană, relaţiile ruso-europene, după exemplul american. Unde e RM în acest tablou? Şi cum va reacţiona aceasta? Dincolo de declaraţiile diplomatice şi politice recente, răspunsul cel mai judicios îl vor oferi cetăţenii cu ocazia alegerilor parlamentare şi prezidenţiale.
Va fi o toamnă fierbinte la Chişinău.  

Un consens surprinzător şi aproape suspect
Această resurecţie fără precedent aminteşte de anul 2002, când OSCE, naiv sau cinic, punea pe masă primul proiect de federalizare a RM. La vremea aceea, proiectul era girat de ambasadori occidentali dintre cei mai prestigioşi. În „traducerea” rusă apărută peste un an, proiectul s-a numit Memorandumul Kozak. Astăzi, piesa cea mai grea e apariţia Memorandumului Merkel-Medvedev unde, la punctul patru, acolo unde se vorbeşte despre necesitatea soluţionării conflictului transnistrean, este invocată şi asumată explicit şi Declaraţia Medvedev-Ianukovici cu toate condiţionările sale („neutralitatea” pentru RM ca o condiţie esenţială pentru soluţionarea conflictului; egalitatea totală dintre cele două „părţi”, respectiv Chişinăul şi Tiraspolul; principiul „sincronizării” etc.). Declaraţiile unor oficiali europeni sau ruşi referitoare la soluţionarea conflictului vin în aceeaşi direcţie, la fel şi lansarea unor informaţii pe surse în presa moscovită despre „retragerea trupelor ruse din Transnistria” sau ieşirea publică a unor „consilieri” de la Moscova ce au rolul de a pregăti opinia publică cu mesajele oficiale ulterioare ale Kremlinului.

Provocările continue ale Tiraspolului – unde oficialii RM au fost sfătuiţi să nu mai circule – sau recenta declaraţie a ministrului de Externe Lavrov, în care s-a readus pe tapet Memorandmul Kozak, nu face decât să incingă atmosfera şi să sugereze că ceva se pregăteşte în regiune.

Iar vizita în premieră a ministrului de Externe german la Chişinău spulberă orice dubii în legătură cu asta. Deocamdată, este prematur să facem bilanţul acestor evoluţii, cel puţin pentru un motiv.

Vremea „dictatelor” sau a „ukazurilor” a trecut, aşa că succesul oricărui proiect geopolitic pentru RM, indiferent de autor(i), depinde decisiv de cine va fi la putere la Chişinău.
Cine îşi imaginează că nu vor exista efecte directe asupra spectrului politic de la Chişinău se înşală grav.

Istoria tânărului stat RM ne-a învăţat un lucru elementar: cu cât cresc interesul şi presiunea geopolitică în regiune, cu atât sporeşte interesul pentru ierarhiile de putere de la Chişinău. Din acest punct de vedere, e perfect rezonabil să ne aşteptăm la presiuni sporite ale actorilor cu interese în regiune, pentru a-şi plasa favoriţii proiectelor lor geopolitice cât mai aproape de manetele Puterii de la Chişinău.

Cum am sugerat deja, în atmosfera democratică în care trăim şi la marginea spaţiului euro-atlantic, impunerea unor proiecte geopolitice nu se mai poate face în răspăr cu voinţa publică. Astfel că politicienii locali vor trebui să devină instrumentul legitim prin care strategiile regionale vor fi puse în aplicare.

În noiembrie, vom asista la un vot prezidenţial şi parlamentar cu, probabil, cea mai încărcată miză pentru evoluţiile din stânga Prutului de până acum.

Din acest punct de vedere, AIE va fi supusă unei presiuni extrem de puternice. Cel puţin pentru motivul că nu toţi membrii ei par arondaţi la acelaşi proiect geopolitic şi nu e limpede cum vor reacţiona la „ofertele” care cu siguranţă că vor veni.

Efectele politice ale geopoliticii

Contextul electoral se modifică
În plus, se va schimba major atmosfera electorală de la Chişinău. Şi nu doar la nivelul prestaţiei actorilor politici, ci şi la cel al percepţiei publice. Dacă spaţiul public va fi tot mai îmbibat cu informaţii legate de eventuale proiecte geopolitice ce se croiesc peste capul Chişinăului sau fără directa consultare a acestuia, cu siguranţă că şi starea de spirit a populaţiei şi nivelul de aşteptare se vor modifica.

Cu cât geopolitica intră mai puternic în scenă, cu atât va creşte gradul de incertitudne vizavi de viitoarea configuraţie politică, pentru că nu se poate estima ponderea pe care percepţia geopolitică a populaţiei o va avea în economia votului.

Ce au indicat deocamdată sondajele riscă să nu mai fie adecvat atunci când atmosfera publică şi orizontul de aşteptare se modifică. Un nou context electoral – îmbibat cu opţiuni, temeri sau speranţe geopolitice – poate să aducă în prim-planul preferinţelor alte tipuri de politicieni, nu neapărat pe cei care deţin azi supremaţia în sondaje.

Într-un asemenea context, va reuşi să câştige acel candidat – şi partidul său – care va reuşi să fructifice cel mai bine noua conjunctură, prin mesaje şi opţiuni geopolitice ferme, fără compromisuri, cu accent pe dimensiunea morală a oricărei opţiuni.

Astfel de mesaje sunt cele aşteptate în asemenea condiţii şi doar ele pot răspunde unui tip de îngrijorare sau angoasă a electoratului, în creştere dacă dimensiunea geopolitică a regiunii devine tot mai pregnantă.
Este pregătită Alianţa şi liderii ei pentru o asemenea schimbare de decor? Deocamdată, nu pare.

 Căci chesiunea cea mai surprinzătoare apropo de evoluţia AIE este senzaţia pe care o ai uneori că duşmanul unora dintre componentele ei este nu PCRM, ci un alt membru al Alianţei. Adică, se consumă (prea) multă energie cu macularea partenerilor de guvernare în loc ca această energie să fie canalizată spre duşmanul comun. De unde acest comportament cel puţin nefiresc?

 Există două posibile explicaţii.
Prima este de natură psihologică, şi anume, ceea ce psihanaliza numeşte „narcisismul micilor diferenţe”. Tindem, deseori, să detestăm or să identificăm ca duşmani pe cei care ne sunt cei mai asemănători, cu care avem mai multe în comun.

„Micile diferenţe” devin motiv de dispută tocmai pentru că doar cel asemănător îţi poate lua, eventual, „locul”, poate deveni concurentul tău direct şi nemijlocit. De aceea el devine, perceptiv, cel mai periculos.

Mecanismul poate fi sesizat mai ales la nivel identitar, indiferent dacă e vorba de identităţi etnice sau religioase. Sârbii ajung să îi deteste pe croaţi cu mult mai multă vehemenţă decât pe bosniaci (deşi diferenţele sunt mai mari), iar greco-catolicii – pe ortodocşi mai mult decât pe musulmani… Mecanismul „narcisismului micilor diferenţe” funcţionează şi la nivel politic.

Şi aici, probabil, trebuie căutată explicaţia pentru care lideri sau partide politice din RM, extrem de asemănătoare doctrinar sau ca opţiuni politice, ajung să se atace, discret sau nu prea, în spaţiul public de la Chişinău.

„Narcisismul micilor diferenţe” sau calcule geopolitice?

A doua explicaţie este – cum altfel în RM? – de natură geopolitică. Dincolo de aspectele psihologice, apare şi posibila angajare a partidelor sau liderilor din AIE la alte proiecte geopolitice, concurente. Pe fundalul unor sensibilităţi şi animozităţi politice deja evidente, diferenţele între proiectele politice asumate de acum încolo riscă să primejduiască o viitoare revenire a AIE la guvernare. Şi asta nu e bine, e chiar periculos, cel puţin în perspectiva celor sugerate mai sus: de configuraţia politică de la Chişinău va depinde succesul sau insuccesul proiectelor ce se croiesc acum în regiune şi care vizează explicit viitoarea configuraţie geopolitică din stânga Prutului.

 Autor:Dan Dungaciu

Timpul.md

25/06/2010 Posted by | LUMEA ROMANEASCA, POLITICA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: