Regimul parlamentar unicameral din 1946, din nou în 2009?

În iunie 1946, guvernul procomunist de la Bucureşti a prezentat proiectul legii electorale în vederea alegerilor programate în toamna aceluiaşi an.

Textul, redactat de Lucreţiu Pătrăşcanu, lider P.C.R. şi ministru al Justiţiei, prezenta o serie de formulări care, odată aprobate, erau menite să favorizeze, în mod evident, formaţiunile politice guvernamentale. Între acestea, suprimarea Senatului, astfel încât activitatea legislativă să fie executată de un singur for: Camera Deputaţilor.

„Reprezentanţa naţională”, cu cele două corpuri, respectiv Adunarea Deputaţilor şi Senatul, fusese statornicită prin Constituţia din 1866 şi reconfirmată prin Constituţiile din 1923 şi 1938.

Partidele democratice – Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu), Naţional-Liberal (Constantin I.C. Brătianu) şi Social-Democrat Independent (Constantin Titel Petrescu) – au prezentat, atunci, în 1946, analize competente asupra acestui proiect de lege electorală, inclusiv faptul că suprimarea Senatului este neconstituţională.

Dezbaterile au ţinut mai mult de o lună. Regele şi opoziţia democratică au obţinut unele modificări ale textului iniţial, dar suprimarea Senatului a constituit pentru Partidul Comunist Român o condiţie sine qua non. A spus-o direct Lucreţiu Pătrăşcanu, adresându-se Suveranului: „Dacă guvernul dă mai mult, va da naţiunea partidelor istorice; aceasta n-o poate face niciodată. Am dat tot ce putem.”

De ce această poziţie intransigentă a Partidului Comunist?

Senatul, numit şi „Corpul ponderator”, alcătuit din membri de drept şi din cei aleşi prin vot, aducea, prin însăşi compoziţia sa, o echilibrare a iniţiativelor radicale menite să schimbe alcătuirile de bază ale ţării. El constituia o piedică directă în faţa planurilor P.C.R. Cum Constituţiile din 1866 şi 1923 stabileau fără echivoc existenţa Senatului, conducerea P.C.R. a cerut, imperativ, atunci, în 1946, suprimarea acestui for legislativ, pentru ca, astfel, să-şi înlesnească drumul către schimbări de fond. Lucru care s-a petrecut întocmai.

Insistenţele Regelui Mihai pe lângă reprezentanţii tuturor partidelor, de a găsi un compromis, nu au dat vreun rezultat. P.C.R. a rămas la poziţia sa iniţială: desfiinţarea Senatului.

Impasul a fost în cele din urmă „soluţionat” prin intervenţia directă a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control: „Când Susaikov* a făcut cunoscut că Legea [electorală] trebuie semnată, Regele a acceptat în cele din urmă” – citim într-o telegramă trimisă la 16 iulie 1946 din Bucureşti, către Foreign Office, la Londra.

Acestea aveau loc în iulie 1946.

Astăzi, în octombrie 2009, istoria se repetă. Preşedintele ţării anunţă că vrea să suprime Senatul şi să revină la regimul parlamentar unicameral, aşa cum a spus-o de repetate ori. Domnia Sa este astfel unit, în cuget şi în faptă, cu legiuitorul comunist din 1946.

Constituţia României din 1992 (remaniată în 2003) este cu totul explicită: „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat” (articolul 61, paragraful 2).

De ce vrea preşedintele României suprimarea Senatului? „Motivarea” formală este accelerarea procesului legislativ. Ceea ce Domnia Sa urmăreşte în fapt este controlul puterii legislative de către executiv (preşedinte). Mai mult, D-sa cere şi reducerea substanţială a numărului de deputaţi. Selectaţi cu grijă şi prin asigurarea unei majorităţi confortabile, controlul şi dirijarea legislativului devin astfel efective. Marea Adunare Naţională a funcţionat în intervalul 1948-1989 ca un for de aprobare şi înregistrare a hotărârilor executivului. Suprimarea Senatului, acum în 2009, merge în aceeaşi direcţie.

La a 20-a aniversare a Revoluţiei din decembrie 1989, această întoarcere spre trecut, spre un stat autoritar-dictatorial, este un semnal direct de alarmă.

De altfel, Primul Ministru aminteşte des de reforma instituţională a statului. Mai de mult, a fost lansată ideea, tot de la nivel prezidenţial, a reducerii drastice a numărului de judeţe la 7-8, maximum 10. Aceasta ar reprezenta nu numai o altă revenire spre trecut, ci chiar mai mult. Când Partidul Muncitoresc Român a statuat raionarea teritoriului României după model sovietic (1952), el a împărţit ţara în 18 regiuni (ulterior comasate în 16), o „inovaţie” care ştergea complet împărţirea teritorială tradiţională a ţării. Acum, ni se propune o divizare şi mai drastică decât cea de sub regimul democrat-popular din 1952. De ce? Tot pentru întărirea controlului exercitat de executiv: 10 consilii „judeţene” sunt mult mai uşor de dirijat şi controlat de către executiv decât cele 32 existente în prezent.

Înţelegem acum de ce disciplina Istorie, prin străduinţele repetate ale Ministerului Educaţiei, este împinsă, de ani de zile în învăţământul preuniversitar pe o linie moartă. Pentru ca noile generaţii (tinerii născuţi în 1989 au acum 20 de ani) să nu mai ştie ce a fost, să nu mai aibă sentimentul identităţii naţionale şi să accepte, în consecinţă, orice schimbare, potrivit unor interese personale sau de grup, dar prezentate drept reformă instituţională a statului!

* Preşedintele sovietic al Comisiei Aliate (Sovietice) de Control

Am redat articolul:

„Regimul parlamentar unicameral din 1946, din nou în 2009?”

Autor: Acad. Dinu C. Giurescu

Publicitate

Testamentul Regelui Carol I

 Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână,

la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti.
Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin „Monitor” după moartea mea, curugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară , că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: „Totul pentru ţară, nimic pentru mine”… Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: „Nihil sine Deo!” Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu. (…) Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă. (…) Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.

2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.

3. La Orfelinatul „Ferdinand” din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.

4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova , două milioane lei.

5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate).

Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Făcut la Bucureşti, la 14/20 februarie 1899.
 

CAROL

Publicat de :http://www.certitudinea.ro/

FOTOGALERIE: ACUM 35 DE ANI – VIETNAMUL IN RAZBOI

Sursa: Boston com.