CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cel mai potent barbat, cei mai mari betivi, cele mai desfranate femei din Antichitate

Performantele extreme si curiozitatile au fascinat umanitatea inca din zorii ei. Evident, Antichitatea nu face nici ea exceptie de la aceasta regula iar cea mai buna dovada in acest sens o reprezinta cele 7 minuni ale lumii. Acestea sunt, insa, cele mai cunoscute.

 Pe langa piramide, Colosul din Rhodos sau Farul din Alexandria, lumea antica se mai dadea in vant si dupa statistici, recorduri si informatii mai putin obisnuite, iar cei care sa le aduca in atentia publicului nu erau nici ei putini.

De la cel mai mare schelet uman la cele mai desfranate femei, de la cel mai potent barbat pana la cel mai rau vecin, si de la cele mai ciudate armuri pana la cei mai mari betivi din Antichitate, ei bine, acestea erau subiecte de care nu se sfiau sa scrie nici chiar cei mai mari invatati ai acelor vremuri…, conform Cartii recordurilor lumii antice, preluat de descopera.ro.

Despre oameni

 Cei mai inalti oameni

 Conform invatatului latin Aulus Gellius (125-180 d.Hr.), limita pana la care un om se poate inalta este cea de sapte picioare (2,07 metri).

Cu toate acestea, Pliniu cel Batran (23-79 d.Hr.), in a sa Istorie Naturala, pomeneste cazul unui arab pe nume Gabarra care a fost adus in fata imparatului Claudiu ca o curiozitate extrema. Sclavul masura nu mai putin de 2,89 metri inaltime. Acelasi Pliniu sustine, insa, ca nu Gabarra era recordmanul absolut ci un cuplu roman, Pusio si Secundilla, ambii cu o inaltime de 3,02 metri. Istoricul mentioneaza chiar si locul in care au fost ingropati cei doi, anume gradinile vilei lui Salustius.

Cei mai scunzi oameni

Tot Pliniu cel Batran aminteste si de cel mai scund om despre care ar fi existat mentiuni scrise in Antichitate. Este vorba de piticul Conopis, sclavul preferat al Iuliei, nepoata imparatului Octavian Augustus.

 Conform marturiilor ilustrului istoric roman, Conopis nu ar fi depasit inaltimea de 70 de centimetri. El este, insa, contrazis de Suetonius, un alt autor celebru al Antichitatii, care afirma ca Lycius, un cavalerist roman din vremea aceluiasi Augustus, avea o maxima inaltime de 60 de centimetri.

Cel mai puternic om

Gladiatorul Athanatos (Nemuritorul) putea candida cu succes, in opinia lui Pliniu cel Batran, la titlul de cel mai puternic om din lume. Istoricul sustine ca luptatorul aparea echipat cu o platosa de plumb ce cantarea nu mai putin de 163 de kilograme, si asta in conditiile in care greutatea maxima pe care un legionar roman trebuia sa o care era de doar 35-40 de kilograme.

Si totusi, un centurion din garda personala a imparatului Augustus, Vinnius Valens, se spune ca era atat de puternic incat putea ridica de la pamant o caruta plina cu amfore de vin si ca putea opri un car de curse aflat in plina viteza. De altfel, ispravile sale herculeene i-au fost notate in detaliu pe piatra funerara din Roma, chiar la dorinta acestuia.

Cei mai longevivi oameni

 Mare amator de curiozitati, Pliniu cel Batran nu uita sa mentioneze si recordurile absolute legate de varsta pe care o poate atinge un om. El sustine ca la Roma exista un anume Marcus Aponius, un barbat cu venerabila varsta de 140 de ani.

Totusi, un recensamant din anii 70 d.Hr. arata ca in peninsula italica traiau 4 barbati cu aceasta varsta si tot atatia de cate 137 de ani. Un caz cert, desi mai putin spectaculos decat Marcus Aponius, este cel al oratorului Gorgias din Sicilia, omul care a atins varsta de 108 ani, o performanta incredibila pentru acele vremuri.

Cei mai virili barbati

 Daca Aristotel sustinea convins ca un barbat poate procrea doar pana la varsta de 70 de ani, in timp ce o femeie poate da nastere doar pana la 50 de ani, Pliniu cel Batran il contrazice, mentionand cazul cenzorului Cato, fericitul tata al unui baiat pe care l-a conceput la varsta de 80 de ani. Si cu toate acestea, regele Masinissa al Libiei (240 – 148 i.Hr) detine un record de invidiat de toti barbatii din lumea romana, acolo unde virilitatea era aproape un cult, el devenind tata la incredibila varsta de 88 de ani.

 

Despre sex, dragoste si vicii

 

 

Cea mai lunga partida de sex

 Ii apartine Messalinei, sotia imparatului Claudius. Conform lui Dio Cassius (155 – 229 d.Hr.), aceasta ar fi provocat-o la un duel nonconformist pe cea mai cunoscuta prostituata din Roma, castigatoare urmand a fi desemnata cea mai rezistenta din punct de vedere sexual. Prostituata a abandonat dupa 24 de ore, Messalina rezistand cu o ora mai mult.

In tot acest timp, imparateasa a fost satisfacuta de nu mai putin de 25 de barbati. Tot Messalina detine si recordul pentru cea mai desfranta femeie a Antichitatii, nicio alta pretendenta la acest trist titlu nereusind mai multe infamii decat ea, ne asigura acelasi Dio Cassius.

Cel mai rezistent barbat din punct de vedere sexual

O varianta masculina a desfranatei Messalina o reprezenta imparatul Commodus. Acesta era deosebit de apreciat si laudat pe strazile Romei pentru faptul ca nu era seara in care sa nu se retraga in dormitorul sau insotit de 300 de concubine alese pe spranceana dintre prostituate si femei libere, laolalta. Ca si cum nu era de ajuns, imparatul cumparase si 300 de sclavi homosexuali.

Cei mai mari betivi ai Antichitatii

Locuitorii Bizantului isi creasera o faima atat de mare de bautori inveterati, incat in toata lumea antica umbla vorba ca acestia locuiesc mai mult in bodegi decat in propriile case, acestea din urma fiind inchiriate calatorilor si negustorilor.

 Istoricul Aelian (175-235d.Hr.) sustine chiar ca in timpul unui asediu, generalul Leonides a fost nevoit sa ordone crearea unor bodegi mobile pe metereze, astfel incat soldatii sai sa nu mai dezerteze pentru a-si umple burtile cu vin in oras.

 

Cea mai lunga perioada de virginitate

Iulius Cezar (foto) mentiona in a sa De Bello Gallico ca triburile germanice aveau un obicei cel putin ciudat pentru un roman obisnuit cu moravurile Cetatii Eterne. Astfel, era considerata o mare rusine pentru un barbat sa cunoasca femeia inaintea varstei de 20 de ani.

De altfel, cei care reuseau sa isi pastreseze castitatea cat mai mult se bucurau de mare stima in randul conationalilor lor. Se credea ca aceasta practica ii facea pe barbati mai puternici, mai inalti si mai buni luptatori.

Cei mai rai vecini ai lumii antice

Tot Iulius Cezar sustine ca germanicii, prin natura lor razboinica, erau cei mai rai vecini pe care cineva ii putea avea. Idealul unui asemenea barbar era sa traiasca singur intr-o padure, conform scrierilor dictatorului roman. Aceasta insemna ca reusise sa isi izgoneasca toti vecinii din jur.

 

Despre razboi

 

Cel mai de succes gladiator 

 Istoricul Herodianus din Siria (170-240 d.Hr.) sustine ca doar imparatul Commodus putea detine un astfel de record.

Obsedat de ideea de a se confunda cu Hercule si renumit pentru faptul ca nu pregeta sa coboare in arena alaturi de gladiatori, Commodus a iesit invingator de 735 de ori din tot atatea infruntari. In medie, un gladiator isi gasea sfarsitul dupa aproximativ 10 confruntari. Cu toate acestea, pe piatra funerara a unui gladiator pe nume Flamma se indica faptul ca razboinicul a participat la 33 de lupte, a invins in 21 dintre ele, a pierdut 8 si a fost gratiat de 4 ori.

Cel mai inalt turn de asalt

In timpul asediul asupra cetatii Rhodos din anii 306-307 i.Hr., regele Demetrios I al Macedoniei (337-283 d.Hr.) a dat ordin soldatilor si inginerilor sai sa ridice cel mai mare turn de asalt construit vreodata. Uriasa masinarie de razboi avea, in momentul finalizarii constructiei, o inaltime de 40-43 de metri, conform spuselor istoricului Diodor din Sicilia (80 – 21 i.Hr.).

Acelasi istoric sustine ca platforma ultimului dintre cele noua nivele avea o suprafata de 82 de metri patrati, iar fiecare nivel era dotat cu catapulte capabile sa arunce bolovani grei de peste 80 de kilograme.

Faptele sunt confirmate si de scriitorul, inginerul si arhitectul roman Vitruviu (80-15 i.Hr.), cel care afirma ca turnul nu a ajuns niciodata sa isi indeplineasca scopul, si asta pentru ca, datorita greutatii sale enorme, el s-ar fi scufundat in dejectiile aruncate de locuitorii cetatii Rhodos in calea sa. Intr-un final, el a fost abandonat iar din lemnul sau a fost ridicata o ofranda in cinstea zeului Helios.

Cea mai ciudata armura 

 Istoricul grec Pausanias (sec II d.Hr) era convins ca sarmatii de la nordul Dunarii aveau cele mai ciudate armuri create vreodata. Daca este sa ii dam crezare invatatului elen, sarmatii isi confectionau armurile din copite de cai.

Acesteau erau spalate, despicate si modelate, astfel incat sa semene cu solzii unui sarpe. Apoi erau legate cu tendoane de vite sau cai. Armurile aveau un aspect frumos si erau la fel de eficiente ca si cele grecesti din bronz sau fier, putand opri o sabie, o sulita sau o sageata.

Cea mai neconventionala arma  

 Pe cand asediau cetatea greceasca Ambrakia, in anul 189 i.Hr., romanii s-au vazut pusi in fata primului gaz de lupta, o arma cel putin neconventionala pentru acele timpuri. Incapabili sa se apropie de ziduri prin intermediul masinariilor lor de razboi, romanii au sapat tuneluri prin care sa iasa in spatele zidurilor inamice.

Planul lor a fost, insa, dejucat iar grecii au plasat in tunelul roman un cazan ciuruit plin cu carbuni aprinsi si pene. Fumul gros si inecacios a fost suficient ca sa ii determine pe romani sa renunte la planul lor. Marturia apartine istoricului grec Polibiu (203-120 i.Hr).

Cea mai slaba cavalerie 

 Renumiti pentru modul lor de viata desfranat, lasciv si luxos, locuitorii orasului Sybaris au dat chiar nastere termenului de sibarit (persoana care traieste in lux si desfrau). Astfel, una dintre placerile acestor oameni era aceea de a-si vedea caii dansand la banchete, o placere care se transformase intr-un veritabil obicei.

Traditia s-a dovedit, insa, fatala in momentul unei batalii cu armata cetatii rivale, Croton. Intamplarea cu iz de anecdota este sustinuta atat de istoricul latin Aelian, cat si de retorul Athenaios (sec. II d.Hr.).

Cunoscand obiceiul sibaritilor de a-si invataa caii sa danseze, sute de soldati din Croton au venit pe campul de lupta inarmati… cu instrumente muzicale. Atunci cand harmalaia muzicantilor improvizati a ajuns la urechile patrupedelor, acestea au inceput sa isi execute tumbele si piruetele binecunoscute, fiind incapabile sa execute un atac. Victoria in acea zi a revenit, evident, soldatilor din Croton.

Cea mai stupida infrangere 

 In timpul invaziei celtilor in Grecia anului 279 i.Hr., istoria a fost decisa de o intamplare cel putin neobisnuita. Istoricul Pausanias (sec II d.Hr), la unison cu Diodorus Siculus (80 -21 I.Hr.), afirma ca intr-o noapte fatidica, in apropiere de Delfi, celtii au fost cuprinsi de nebunia lui Pan (de aici si termenul de panica), crezand ca sunt atacati de eleni.

Nici vorba de asa ceva, dar celtii s-au retras in graba lasand in urma 10.000 de morti. Se pare ca in retragerea lor pripita, atacatorii si-au ucis inclusiv tovarasii mai lenti de picior, totul pentru a grabi marsul supravietuitorilor.

Despre mistere

 Cel mai misterios exponat

Amiralul cartaginez Hanno a efectuat in secolul al VI-lea i.Hr. o calatorie de-a lungul coastei apusene a Africii. Conform spuselor sale, preluate de istoricul Pliniu cel Batran, Hanno si marinarii sai au observat grupuri de oameni neobisnuiti pe tarmul Continentului Negru.

Femeile aveau trupul complet acoperit cu par, in timp ce barbatii erau atat de puternici si de agili incat nu a putut fi prins niciunul. In schimb, doua femei au fost ucise si jupuite, iar pielea lor a fost expusa ca o curiozitate intr-un templu din Cartagina. Se pare totusi ca Hanno reusise sa captureze doua… gorile, animale complet necunoscute in bazinul mediteranean.

Cea mai mare fosila umana

Acelasi Pliniu cel Batran afirma in Istoria Naturala ca, in timpul unui cutremur devastator care a lovit Creta, un intreg perete de munte s-a naruit complet. Catastrofa a dezvaluit cretanilor ramasitele misterioase ale unui individ de proportii uriase. Masuratorile au aratat ca oasele apartineau unui barbat cu o inaltime de 20,4 metri.

Cel mai mare dinte 

 Un caz asemanator este mentionat si de catre Phlegon din Tralles (sec II d.Hr.), cel care sustine ca, in timpul domniei lui Tiberius, la curtea acestuia din insula Capri a fost adus un dinte uman urias, de 30 de centimetri lungime, dinte dezvelit in urma unui cutremur ce avusese loc in Asia Mica.

 Mai mult, cei care i-au adus dintele imparatului, sustineau ca se afla in posesia unui schelet colosal. Tiberius nu a acceptat, insa, ca acesta sa fie transportat, multumindu-se cu o copie a craniului in marime naturala. Tiberius si-a motivat alegerea prin respectul cuvenit celor trecuti in nefiinta, fie ei uriasi sau oameni normali.

Cea mai mare sepie capturata vreodata

Cu o meticulozitate specifica doar marilor istorici si naturalisti, Pliniu cel Batran mentioneaza uncaz cel putin ciudat petrecut in sudul peninsulei Iberice, in orasul Crateia, in jurul anului 150 i.Hr. Istoricul sustine ca o sepie de dimensiuni colosale isi facuse un obicei din a patrunde in bazinele artificiale ale localnicilor si de a se infrupta cu pestele acestora.

 Atunci cand a fost prinsa si ucisa, ea a fost adusa in fata generalului roman Lucullus, care si-a notat in detaliu dimensiunile acesteia. Astfel, sepia uriasa avea un cap echivalent cu 15 amfore, aproximativ 390 de litri, iar tentaculele sale se intindeau fiecare pe lungimea de 9 metri. Resturile bestiei cantareau nu mai putin de 230 de kilograme, in timp ce ventuzele sale erau echivalentul unor cupe cu capacitatea de 10 litri.

Cel mai violent peste

Claudius Aelianus – „Aelian” (175-235 d.Hr.) mentioneaza existenta unui peste de dimensiuni uriase, inarmat cu dinti taiosi, mult mai mare decat un rechin, care se dadea in vant dupa carnea umana si care obisnuia sa rastoarne fara mari probleme ambarcatiunile pescarilor.

Acelasi Aelian sustine ca monstrul putea crea valuri uriase in momentul in care izbea apa cu coada si ca astfel arunca oamenii de pe stanci. Se pare ca monstrul descris de Claudius Aelianus nu era altceva decat un casalot. (S.M.)

Sursa:agentia.org

11/03/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Teoria conspiratiei: Tezaurul Romaniei contra Nabucco

  
In negocierea din 2003, rusii ne-au propus

In negocierea din 2003, rusii ne-au propus contra tezaurului un miliard de m³ de gaze naturale, direct de la Gazprom * In 2006 ne-au cerut sa renuntam la orice pretentii teritoriale asupra unor parti din Basarabia si Ucraina, dar si renuntarea la orice fel de lobby la UE pentru Moldova * Atunci, pentru relaxarea politica referitor la intrarea Romaniei in UE, am pierdut Aluminiu Slatina pentru consortiul Ruski Aluminium * Sursele noastre spun ca de data asta Basescu va propune Tezaurul, contra renuntarii definitive a Romaniei la Proiectul Nabucco

Agentia de Investigatii Media a intrat in posesia unei informatii conform careia in preajma declansarii campaniei electorale, Traian Basescu si guvernul format de Lucian Croitoru (daca asteptarile presedintelui Romaniei se vor adeveri si va fi validat, pana la urma de Parlament), vor relua discutia privind retrocedarea Tezaurului Romaniei de la Moscova, macar cele 93,4 de tone de aur. Croitoru, ca specialist BNR, va trece retroceddarea printre prioritati, mai ales datorita crizei economice. Daca ar fi retrocedat, ar imbogatii cantitatea de aur  a Romaniei aflata acum in depozitele Bancii Angliei.
Problema e ca rusii nu accepta sa retrocedeze aurul pe cale directa, prin canale diplomatice, ci numai prin variante economice. La negocierea din 2003, rusii ne-au oferit un miliard de metri cubi de gaze naturale, direct de la Gazprom, contra celor 93,4 tone de aur. Ion Iliescu si Guvernul Nastase au refuzat atunci targul, considerand ca aurul e mult mai important.

Basescu ar dori sa reia negocierile, cautand o alta solutie economica de schimb, pentru ca o a doua varianta, propusa la negocierile din 2005 – 2006, atunci, cand economic s-a gasit solutia vanzarii SC Aluminiu Slatina, catre Ruski Aluminum, contra relaxarii politice referitoare al intrarea Romaniei in UE, ar fi retrocedarea tezaurului contra oricarei pretentii teritoriale asupra Basarabiei si Ucrainei, dar si asupra lobby-ului facut la UE pentru Moldova. Basescu n-a acceptat decat partea referitoare la Aluminiu Slatina.
Sursele noastre spun ca de data asta se va pune problema retrocedarii tezaurului contra renuntarii Romaniei de a intra in Nabucco. Solutie care va fi propusa de Traian Basescu

 Comoara contra a un miliard de m³ de gaze naturale de la Gazprom

 Intermedierea a fost facuta, la acea vreme, de Omar Hayssam si Zaher Iskandarani

 Problema tezaurului din 1917 a început să se reinflameze la Bucureşti în toamna anului  2008, când deputatul Marius Iriza l-a chemat în judecată pe Traian Băsescu pentru că nu a răspuns în timpul legal unei interpelări privind stadiul negocierilor dintre România şi Rusia privind tezaurul. Totodată, Iriza a solicitat Camerei Deputaţilor constituirea unei comisii care să urmărească aceste negocieri. “Printre altele, cer lămurirea implicaţiilor şi dedesubturilor operaţiunii Banca Fortuna S.A., cunoscut fiind faptul că, în anul 1995, respectiva bancă era abilitată de autorităţile ruseşti pentru tranzacţionarea retrocedării tezaurului. Doi: dacă documentele provenite de la Parlamentul Federaţiei Ruse privind intenţia de retrocedare a tezaurului României, predate în anul 1995 Băncii Naţionale, au fost folosite drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de 1 miliard de dolari, prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam”, ne-a spus deputatul Marius Iriza. Cu alte cuvinte, omul se întreabă dacă nu cumva pe baza documentului prin care ruşii îşi exprimă intenţia să ne retrocedeze tezaurul s-a făcut un împrumut, iar banii au fost păpaţi.Procesul este în derulare

Să reluăm însă afacerea mai pe larg… În anul 1994, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a decis să-l trimită pe ambasadorul Traian Chebeleu la Moscova, cu intenţia de a redeschide această istorică temă a tezaurului din 1917. În toamna anului 1994, o delegaţie a Rusiei s-a prezentat la Bucureşti, la Preşedinţia României. Ruşii i-au comunicat lui Ion Iliescu că problema tezaurului nu poate fi soluţionată pe canale diplomatice, dar că ea ar putea fi mult mai uşor lichidată dacă s-ar accepta propunerea Kremlinului de a se începe o colaborare economică, comercială şi financiară între agenţi economici ruşi şi români, care să conducă – în primul rând – la retrocedarea celor 93,4 tone de aur către Banca Naţională a României (BNR).
Ruşii au alcătuit un pachet de 32 de proiecte economice private, din care 31 ar fi urmat să le atribuie agenţilor economici români, iar cel de-al 32-lea, intitulat “Componenta de metale preţioase”, adică tezaurul, ar fi revenit Băncii Naţionale a României. Pentru derularea proiectelor a fost înfiinţată „Banca Comercială Fortuna”. Aceasta avea trei roluri: pe de o parte, să deruleze, într-un cadru privat, tranzacţia de retrocedare a celor 93,4 tone de aur către BNR; pe de altă parte, să aspire averile bancherilor din Hong Kong, în măsura în care pe atunci se punea problema alipirii Hong Kong-ului la China şi foarte mulţi patroni din acea colonie a Angliei au primit invitaţia să investească în economia rusă, printr-o bancă agreată de Kremlin, dar care să fie situată totodată într-o altă ţară, respectiv în România; în acelaşi timp, Rusia voia să atragă prin “Fortuna” participarea ţării noastre la mai multe proiecte economice bilaterale. Partea română este de acord, iar “Banca Fortuna” ia fiinţă în 1995.
Parlamentul Federaţiei Ruse trimite şi un document privind intenţia de retrocedare a tezaurului României. Acesta a fost predat BNR. Conform informaţiilor deputatului Marius Iriza, acest act a fost folosit drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de un miliard de dolari prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam. Adică prin Bancorex au fost luaţi bani împrumut în contul tezaurului, banii au fost cheltuiţi, nu se ştie cum, iar Bancorex a dispărut.
În 1996, în mod straniu, BNR retrage licenţa Băncii Fortuna. Apoi problema tezaurului a îngheţat până în 2003. În schimbul celor 93,4 tone de aur pe care vor să le retrocedeze exclusiv prin canale private, adică nu de la stat la stat, ruşii impuneau şi multe contracte economice, printre care livrarea unui miliard de metri cubi de gaze naturale, direct de la Gazprom. Statul român a refuzat însă oferta şi cere retrocedarea oficială directă, lucru pe care ruşii l-au eliminat din calcul din start. Practic, s-ar părea că nu mai putem recupera tezaurul pentru că refuzăm oferta economică a Rusiei. “Ce şanse avem să recuperăm cele 93,4 tone de aur? Este tezaurul nostru şi se recunoaşte acest lucru – asta este foarte important. Rusia este cooperantă, deşi informaţiile sunt destul de greu de aflat de la ei. Cât despre locaţia tezaurului, adică unde este păstrat, nimeni nu ştie nimic în acest moment”, a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător d ecuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României.

 

Inflaţia este un dezechilibru major al economiei unei ţări, sau unei entităţi economice, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru prima oară în societatea modernă, cum ar fi de aşteptat, ci în imperiul roman, cu aproape 2.000 de ani în urmă. Împăratul Traian a jefuit din Dacia mai mult aur decât se aştepta şi a provocat prima inflaţie mondială, adică a scăzut puterea de cumpărare a metalului preţios în interiorul imperiului. Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului trebuie să ne întoarcem în timp…

Sa rasfoim istoria

 

Cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri pretracice. În apropierea oraşilui Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani. Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării nostre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Neamul dacic al agatârşilor, sau dacii ardeleni, a fost localizat de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş). Herodot îi aminteşte pe agatârşi în conflict cu sciţii, fapt ce se opune clar ipotezei moderne care îi consideră o ramură a sciţilor.Legenda transmisă de Herodot, spune că Skytes şi Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles. Faţă de ceilalţi traci, agatârşi aveau unele trăsături aparte, cum ar fi gingăsia, bogăţia în aur şi proprietatea comună asupra femeilor. Aristotel menţionează că la agatârşi legile se cântau, pentru a fi invăţate pe dinafară. Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeii, după cum îi pomeneşte Homer în Iliada. De aceea au şi luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia. Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurei nordice, adică dacii. În plină „foame de bani”, împăratul Traian atacă Dacia şi o cucereşte în 6 ani pentru a o jefui de aur. Înfrângerea regelui Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre. Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165,5 tone de aur şi o cantitatea dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit prin trădarea generalului dac Bicilis, ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro. Bogăţia imensă căzută în mâinile sale, i-au permis lui Traian să amâne cu câţiva ani declanşarea crizei economice în Imperiul condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat şi alte măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni). În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.

Afluxul de metal nobil a dus practic la prima prăbuşpire a preţului aurului din istoria omenirii, cursul preţului aurului scăzând vertiginos, cu aproape o zecime pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului, parte a imperiului în acea vreme, a modificat oficial paritatea dintre cele două metale. ”Creştera producţiei de aur a Imperiului roman – estimată la circa 10 tone de aur pe an – prin exploatarea minelor din Dacia, a generat şi ceea ce în termeni actuali ar putea fi numit prima inflaţie din istoria omenirii. Tot de Dacia Romană este legată şi prima menţiune din istorie, în anul 162 d.Hr., despre un împrumut cu dobândă în monede de aur. Este vorba de o plăcuţă ceramică descoperită la Roşia Montană, în care sunt stipulaţi termenii împrumutului unei sume de 60 de dinari cu o dobândă de 1% pe lună, tranzacţia fiind încheiată în prezenţa a doi martori şi girată de o a treia persoană”, ne-a spus profesorul universitar Gheorghe Popescu, expert în mineritul aurului.
Şi acum să facem un salt în timp, de 1.400 de ani. Descoperirea Americii la 1492 a reprezentat un moment important nu numai în istoria omenirii, ci şi în cea a exploatării aurului, în zăcămintele din Mexic Columbia şi Brazilia. Exploatări uriaşe existau deja în Africa de Vest. Cu toate acestea, la anul 1.600 din minele de aur ale Munţilor Apuseni şi din zona Baia Mare se extrăgea aproxiamtiv 20% din producţia mondială de aur – sunt date statistice ale specialiştilor în domeniu. Istoria aurului din românia nu se opreşte însă aici…

Tezaurul de la Sinaia

 În 1875, Carol I hotărăşte să construiască o reşedinţă a casei regale. Acesta va fi Castelul Peleş din Sinaia. În timpul excavaţiilor pentru clădire, s-a descoperit un tezaur din mai multe table scrise în relief, cu dimensiuni de aproximativ 10×15 centimetri, cu grosimi variabile, şi alte obiecte din aur, în greutate totală de aproximativ 1.500 de kilograme. Plăcile erau acoperite cu inscripţii ciudate, cu figuri umane şi animaliere. Curioase erau semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum şi amestecul de litere greceşti şi latine de pe celelalte. În acel moment, România se pregătea să-şi câştige independenţa, intrând în război, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman. Regele Carol I se consultă cu premierul Lascăr Catargiu şi cu mai mulţi istorici români de marcă, printre care Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciu. Se ajunge la concluzia că tezaurul trebuie privit ca pe o sursă de bani într-un moment de mare cumpană pentru ţară. Acesta este cedat regelui Carol I, care îi face copii în plumb la fabrica de cuie din Sinaia, cu ajutorul patronului Emil Costinescu, depozitează copiile la Mănăstirea Sinaia în Castelul Peleş şi topeşte originalele din aur. Cu banii utilează armata, care se pregătea de război. În 1948, după abdicarea regelui Mihai, plăcile sunt ridicate de la Peleş şi depozitate, fără a fi înregistrate, în Institutul de Arheologie Vasile Parvan din Bucureşti. Tot atunci, profesorul Ioan Nestor recomandă Marioarei Golescu publicarea plăcuţelor de plumb. Le fotocopiază cu ajutorul inginerului Dan Romalo, face un studiu, dar nu publică nimic.
Prof. Gheorghe Popescu

În 1973, un cercetător de la Muzeul Ţăranului Român publică tot ce se ştia despre subiectul tăblitelor de la Sinaia. Tot în anii ’70, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR devine extrem de interesat de subiect. O echipă de specialişti primeşte ordin să descifreze scrierea până la 14 iulie 1978. Rezultatul muncii lor a rămas necunoscut. Abia în 2003, Dan Romalo tipăreşte o carte despre tăbliţele de la Sinaia. Puse cap la cap, acestea reprezintă o istorie a Daciei, din străvechime până la Decebal. Apoi, izbucneşte un scandal în mediile academice pe această temă. Oficial, se spune că toate sunt falsuri realizate dintr-un patriotism exacerbat. Dacologii, dimpotrivă, afirmă că sunt copii ale unor originale. Începe o investigaţie privată în această chestiune. Sunt alese 35 de plăcuţe, care sunt testate în 2004, la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti. Rezultatul: piesele sunt alcătuite din plumb, specific aceluia tipografic de secol XIX. Adică obiectele au fost turnate în urma cu cel puţin 120 – 130 de ani.

Lucrurile încep sa se clarifice

În urma descifrării unor nume de pe tăbliţe, se stie azi că placa numărul 21, de exemplu, reprezintă planul cetăţii Sarmizegetusa de pe vremea lui Burebista. Se mai ştie că pe placa numarul 84 este tot cetatea Sarmizegetusa, dar de pe vremea lui Decebal. Plăcile cu aceste harţi au fost turnate în secolul XIX, conform testărilor fizice, iar datele arhitecturale sunt identice cu ceea ce s-a descoperit la Grădiştea, în secolul XX. Era imposibil ca în secolul XIX cineva să ştie ce se va descoperi în veacul următor şi să reprezinte aceste date din viitor pe nişte plăci din plumb. „Dacă sunt copii ale unor originale, trebuie cercetate, pentru că pot face lumină asupra unei perioade a istoriei noastre despre care ştim foarte puţin, inclusiv despre limba dacilor, care, din câte se pare, era apropiată de latină. Dacă sunt falsuri, trebuie studiate pentru a se lămuri acest lucru. Vreau să spun că nu există nici un indiciu că ar fi falsuri, dar nimeni nu doreşte să cerceteze cu seriozitate aceste obiecte. Nici măcar nu sunt înregistrate oficial, de parcă nici nu ar exista pentru istoricii din ţara noastră. Eu sunt doctor în lingvistică şi am fost cercetător în Academia Română. A trebuit să demisionez, din cauză că susţin teza autenticităţii scrierii de pe tăblitele din plumb. Ce făcea regele Carol I cu aceste falsuri la curtea sa? Cine s-a chinuit să realizeze 200 de inscripţii doar de amorul artei? E o zonă ocultată şi nu înţeleg de ce”, ne-a spus Aurora Petan, unul dintre cei mai îndărătnici adepţi ai necesităţii studierii acestor plăcuţe ciudate. „Există o dispută ştiinţifică în legătură cu aceste artefacte. Ele sunt în acest moment piese de patrimoniu, ca toate colecţiile din institut. Eu tind să cred că sunt falsuri, deoarece în 1916 nu au fost trimise în Rusia, cu celelalte obiecte de patrimoniu din tezaur, iar armatele de ocupaţie de după 1916 nu şi-au manifestat nici ele interesul pentru aceste tăbliţe”, ne-a spus Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti. 

Tezaurul de la 1917

 În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia intrării în război alături de Antanta Dar eram slab înarmaţi, bazându-ne, ca şi astăzi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri. Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând, în toamna aceluiaşi an, Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi. În luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, inclusiv tezaurul, la Iaşi. Din cauză că trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aproba transferul tezaurului în Rusia, spre păstrare, până la terminarea conflagraţiei mondiale. Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia (printre care şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, dar şi aur, în cea mai mare parte proprietate a Băncii Naţionale a României. Bunurile au fost încărcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla şi tezaurul Rusiei. Valoarea declarată a bunurilor româneşti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci – n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhivă evaluată la 500.000 de lei, iar restul, adică 1.593.762.197,52 lei, erau obligaţiuni, titluri de credit, tablouri, cărţi rare etc. În 1917, izbucneşte revoluţia bolşevică la Petrograd, comuniştii preiau controlul fostului stat ţarist, iar Rusia iese din război şi confiscă tezaurul României. Imediat, Lenin începe să toace depozitele româneşti de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite următorul ordin: “Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României şi Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îşi formau reţele de spionaj împotriva noastră cu propriii noştri bani. Între timp se termină războiul şi Regatul României se întregeşte cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În 1921, guvernul de la Washington îl anunţă pe cel de la Bucureşti că pe piaţa aurului din Statele Unite au apărut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adică sovieticii îşi făceau liniştiţi cumpărăturile din SUA, că bani aveau de la români. Începe scandalul internaţional, iar ruşii ne propun să le cedăm tezaurul contra recunoaşterii alipirii Basarabiei la România. Bucureştiul refuză propunerea şi cere insistent tezaurul.

 Tezaurul mareşalului Antonescu

 În 1935, Uniunea Sovietică ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele şi osemintele lui Dimitrie Cantemir. În 1939, începe al Doilea Război Mondial, iar România se aliază cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar ţara noastră începe să vândă statului nazist diferite produse, în special grâu şi petrol, contra aur. În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toată istoria ţării noastre. În 1944, de frica invaziei sovietice, această rezervă uriaşă e ascunsă într-o grotă de la mănăstirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusă la Bucureşti sub supravegherea armatei sovietice. După care se aşterne tăcerea până în 1953, când se consemnează că rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Faţă de 1947 avem un minus de 191,8 tone. “Acest aur a fost luat de ruşi ca plată a datoriei de război”, ne-a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale. Informaţia e infirmată însă de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de război, semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligată să plătească URSS-ului, între 12 septembrie 1944 şi 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adică 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar etc. Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de ruşi ca despăgubire de război. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate şi trebuie să pună problema recuperării acestui al doilea tezaur, de două ori mai consistent decât primul. În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formează o comisie româno-rusă de istorici care să studiaze chestiunea, adică valoarea datoriei Rusiei faţă de România. Oficial trebuie să recuperăm 93,4 tone de aur, în valoare actuală de 2.668.000.000 de dolari din tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur – acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel – nu se mai vorbeşte nimic şi nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de ruşi în 1947.
Revenim în 1956, când URSS ne restituie “Cloşca cu puii de aur”, un număr de piese din tezaurele bisericilor şi 1.350 de picture şi gravure. Cantitatea de aur restituită în acel moment cântărea 33 de kilograme.
În 1965, Ceuşescu merge la Brejnev, preşedintele de atunci al URSS, şi cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enervează şi spune că acel tezaur a fost plimbat prin toată Rusia şi s-a mai pierdut din el pe drum. Cităm: “O parte din aur a fost jefuit de armatele ţariste, care probabil l-au dat ţărilor străine”. Liderul sovietic a cerut insistent renunţarea la acest litigiu, spunând că, dacă dezgroapă el morţii, poate scoate România cu mari datorii faţă de URSS. Dar Ceauşescu nu s-a lăsat, litigiul a rămas deschis.

 
De la al Doilea Război Mondial şi până astăzi, cantitatea de aur deţinută de Banca Naţională a României a avut următoarea fluctuaţie:

1944: 244,9 tone
1953: 53,1 tone,
1969: 111 tone
1972: 64,4 tone
1983: 118,7 tone
1987: 42,2 tone
1997: 93,4 tone
2008: 107 tone.

Sursa: agentia.org

11/03/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MARI ROMANI DESPRE BASARABIA

Romania Mare

Termenul „Basarabia”, atestat din sec. al XIV-lea, derivă direct de la numele dinastiei fondată de voievodul Basarab I, in Ţara Românească. După vechiul obicei de a desemna un stat prin numele dinastiei fondatoare, „Basarabia” sau Principatul lui Basarab sau Ţara Basarabilor, denumea întreaga Ţara Românească, ce se întindea, in a doua jumătate a secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră şi Gurile Dunării.

În secolul al XV-lea, regiunea Dunării de Jos a făcut obiectul unui litigiu între vechiul Principat al Ţării Româneşti, căruia îi aparţinuse iniţial, şi mai noul principat, al Moldovei, care căuta să-şi extindă graniţele către sud, atingând deja gura de vărsare a Nistrului şi ţărmul mării în dreptul Cetăţii Albe.

Rivalitatea celor două state româneşti era determinată, de fapt, de rivalitatea celor două suzerane ale lor, Ungaria şi Polonia.

În 1465, Ştefan cel Mare cucereşte Cetatea Chiliei, şi implicit, braţul septentrional al Deltei Dunării. Acest teritoriu, de la Nordul Mării Negre şi al Gurilor Dunării, ca parte a Basarabiei, ţara lui Basarab I, şi-a păstrat şi el numele Basarabia.

În secolul al XVI-lea, după cucerirea de către otomani a fortăreţelor de la Chilia şi Cetatea Albă, Basarabia începe a desemna teritoriul mărginit de cursurile inferioare ale Prutului şi Dunării, de Marea Neagră şi de Gura de vărsare a Nistrului. Otomanii creează din cele 2 cetăţi o zonă de aprovizionare şi de supraveghere startegică, numită raia, căreia ii adaugă, la 1538, cetatea Tighinei, pe care o rebotează Bender. Întreaga regiune astfel creată şi transformată in raia va fi denumită Bugeac, şi dăruită de turci tătarilor, ca plată pentru supravegherea militară a zonei de graniţă a Imperiului Otoman.

Basarabia devine echivalentă cu Bugeac şi desemnează partea de sud a Moldovei, anexată de otomani şi stăpânită de tătari, întinsă între limanul Nistrului şi braţul Chilia al Deltei Dunării, până la gura Prutului.

Acest teritoriu, rupt şi anexat de Imperiul Otoman, apoi de cel rus, va fi transformat în armă împotriva dezvoltării economice a Moldovei, prin blocarea accesului rutelor sale comerciale la Marea Neagră, aşa cum, simetric, va deveni Dobrogea cucerită şi ea de otomani, pentru Ţara Românească.

– [ nn: După revoluţia română, se va întâmpla ceva similar, prin răsturnarea de către ucrainieni a unei nave pe braţul Chilia, care va fi blocat timp de mai bine de un deceniu, tăind accesul navelor comerciale şi provocând pagube inestimabile economiei româneşti.]

Din secolul al XVI–lea, poate şi datorită prezenţei tătarilor de o parte şi alta a Nistrului, se ajunge la situaţia în care, teritoriul situat la stânga Nistrului până la vărsarea Bugului în Mare, să fie numit tot Basarabia.

Astfel, numele Basarabia desemna, în acelaşi timp, posesiunile hanatului tătăresc Edisan, dintre Nistru şi Bug, dar şi zona denumită şi Bugeac, dintre Prut, Dunăre şi Nistru, locuită de alte neamuri de tătari.

Coincidenţa de nume va oferi un pretext în plus expansiunii ruseşti care se va servi de confuzii geografice intenţionate.

## Gheorghe I. Brătianu – Basarabia, drepturi naţionale şi istorice. Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004

Eminescu şi Basarabia

„«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

„Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.

Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.”

„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

#######

«Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special si nu-i cerem decât ceea ce sântem in drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia incheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia in numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine si ale sale; ea pentru a implini mandatul Europei si pentru confraţii ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci incă o dată: Nu voim s-auzim de nici un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata in numele nostru, căci n-am insărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.»

(Mihai Eminescu, („Fără a prejudeca hotărârile adunărilor…”), Timpul, 28 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 42)

#######

«Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o inapoi, drept din dreptul nostru şi pamânt din pământul nostru ? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România si aceeasi onoare nu cere respectarea conventiei iscalită ieri. Ciudată onoare intr-adevăr! Si pe ce se intemeiază acest point d’honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia ? Nu. Prin tratatul de Bucuresti de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preţ al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării in Rusia şi trupele ruseşti se intorceau in marş forţat, in ruptul capului, luând faşa pământului românesc pe tălpile lor.»

(Mihai Eminescu, („In sfirsit vedem limpede…”), Timpul, 25 ianuarie 1878; in Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, 1989; pg. 40-41)

#######

«Cestiunea retrocedării Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. Puternicul împărat Alexandru II stăruieşte să cîştige cu orice preţ stăpânirea asupra acestei părţi din cea mai preţioasă parte a vetrei noastre strămoşeşti.

Intelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale şi materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia este o împărăţie mare şi puternică, iară noi sintem o ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută. Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei pretioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea in trăinicia poporului român.

In viaţa sa indelungată niciodata poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi când cinci milioane de romani sânt uniţi intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit să impreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic, a fost insă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi rămâne statoric, fiindcă are două temelii : conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Dacă vom cîştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o crestiune trecătoare, iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a ramânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.»

(Mihai Eminescu, („Cestiunea retrocedarii…”), Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

Basarabia, Ţara Basarabilor
«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor.”

„Insuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti.
Căci Basarabia nu însemnează decât Ţara Basarabilor, precum Prusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de al tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpînirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă.
Mihai Eminescu, Timpul, 1 martie 1878

Teritoriul Basarabiei, astăzi cu numele Bugeac, este o provincie mare care cuprinde statele hanului tătarilor, limitată la nord de Nistru, la est de Marea Neagră, la sud de un braţ al Dunării, la vest de Moldova. Zonele principale în care se desfăşoară comerţul din această regiune sunt Bender, Kauschan, Akkerman, Kily, Ismail şi Kichela.
De Peysonnel, Traite du commerce de la Mer Noire, 1787, I , p.304

Stefan, Stefan Domn viteaz,
Cum de nu mai vii tu azi?
De la Nistru pan’ la Tisa
Tot Românul plange-ti-s’a
Ca nu mai poate răsbate
De-atâta străinatate
Din Hotin si pân la Mare
Stau Muscalii de-a călare
Din Boian in Vatra Dornii
Vestejesc ulmii si cornii
Din Braseu pân in Arad
Si-au facut dusmanii vad
Din Sătmariu pan’ in Săcele
Numai vaduri ca acele
De la Turnu’ n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s’ asează pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate

Numai umbra spinului
La usa crestinului..
Vai român, săracul,
Ca ’ndărăt tot dă ca racul
Nici ’i merge, nici se ’ndeamnă
Ca nu-i este toamna, toamnă
Nice e vară vara lui
Si-i străin in tara lui
Codrul geme si se pleacă
Si isvoarele ii secă,
Săracă tară săracă!

Stefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama părintilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a ’ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau..
Tu te ’nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
Adunându-si flamurile
Sa se mire neamurile
De-i suna din corn odată,
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori
Iti vin codrii ’n ajutor
De-i suna de-a treia oară
Toti dusmanii or sa piară
Dati in prada ciorilor
S’a spânzurătorilor.

Stefane, Măria Ta,
Lasa Putna, nu mai sta,
Ca te-asteapta litvele
Sa le sboare titvele
Sa le spui molitvele
Pe câti pari pe câti fustei
Căpătini de grecotei
Grecoteii si străinii
Mânca-le-ar inima cânii,
Mânca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te pradă cum te sacă,
Săracă tară, săracă.
{Mihai Eminescu, Stefan, Stefan Domn viteaz}

Basarabia e pământ românesc. E pământul lui Ştefan cel Mare. Imi pare rau, eu sunt mai savant ca Ştefan cel Mare. Dar, pe lângă el, eu sunt un măturator. Şi n-am eu dreptul să renunţ la pământul ăsta. Dacă-mi scoateţi ochii, se găseşte vreun roman să mă ducă la mâcare, la culcare şi să-mi dea sa mănânc. Şi nici atunci nu recunosc că Basarabia e rusească.
Petre Ţuţea

Basarabia,
cuvânt cu patru A
ca o biserică cu patru turle
căreia nu ştiu care
i-a furat clopotul.

Tudor Plop-Umlamnu

11/03/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: