SCRISOAREA LUI NEACȘU DIN CÂMPULUNG – PRIMUL DOCUMENT SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ .

 

La Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Româneşti, a fost redactat in anul 1521   primul document scris,  din câte sunt cunoscute până astăzi in limba română: Scrisoarea lui Neacşu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel).

 Scrisoarea conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.

Limba  romana din document, spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, – texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum şi în timp – , limba scrisorii lui Neacşu este foarte puţin deosebită de româna vorbită astăzi.

 Excepţie fac numai formulele de introducere şi de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune şi claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanţă. Din capul locului trebuie observate precizia şi laconismul expresiei.

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviştii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvenţă absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine.

 Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.

Descoperirea scrisorii
Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului.

Semnificaţia documentului
Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti.

Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte.

Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul glorios şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre. Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pg.62-65.

Textul scrisorii

 

 „Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov

 

mnogo   zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului

 

jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).

 I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au

eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

 I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

  I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

  I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

  I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

 I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

 I bog te veselit. Amin.”(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)”

Publicitate