CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Video si Foto : Cele mai dorite femei din lume .

 Penelope Cruz, Beyonce şi Jessica Alba s-au clasat în primele zece poziţii ale topului celor mai dorite 99 de femei din 2010, potrivit unui sondaj realizat de site-ul AskMen.com

Emmanuelle Chriqui, photo 2

 Foto : Emmanuelle Chriqui 

Actriţa canadiană  Emmanuelle Chriqui s-a clasat pe prima poziţie a topului anual al celor mai dorite 99 de femei din lume , organizatorii sondajului considerând că succesul ei s-a datorat faptului că aceasta nu apare prea des în revistele sau pe site-urile destinate celebrităţilor.

În vârstă de 32 de ani şi cunoscută graţie serialului de televiziune „Anturaj”, Emmanuelle Chriqui a fost desemnată, marţi, de site-ul pentru bărbaţi AskMen.com drept femeia anului 2010, deoarece posedă acele calităţi pe care cei mai mulţi dintre respondenţi le-au considerat atractive pentru o soţie sau o iubită.

 

Foto : Marisa Miller

Pe locul al doilea al topului din 2010 s-a situat top modelul american Marisa Miller, iar poziţia a treia a revenit actriţei britanice Kate Beckinsale.

Kate Beckinsale sexy

Foto : Kate Beckinsale

Printre câştigătoarele precedentelor ediţii ale topului, ajuns la cea de-a zecea ediţie, se află Katherine Heigl, Beyonce, Jessica Alba şi Adriana Lima.

În 2009, pe prima poziţie a acestui clasament s-a situat actriţa Eva Mendes.

File:Eva Mendes cropped.jpg

Foto : Eva Mendez

Site-ul AskMen.com este o subunitate a Fox Interactive Media din cadrul News Corporation.

08/02/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI TRĂDAREA RUSIEI – IV –

ROMANIA ÎN RĂZBOI

(vezi partea III-a…)

Evenimentele au început să se deruleze cu o iuţeală caleidoscopică: pe data de 31 martie guvernul României declară mobilizarea generală a forţelor sale armate, urmată la 10 aprilie de întreruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman; pe data de 12 aprilie – Rusia declară război Porţii. Pe data de 30 aprilie intră în război şi România (motiv oficial, fiind bombardamentele la care au fost supuse oraşele româneşti Brăila, Calafat, Bechet, Olteniţa şi Călăraşi de către artileria turcească). România a mobilizat o armată cu un efectiv de peste o sută douăzeci de mii de oameni[1], deşi comandamentul suprem rusesc (inclusiv ţarul Alexandru II şi cancelarul Gorceakov) a declarat în repetate rînduri că nu are nevoie de concursul armatei române pentru a o înfrînge pe cea otomană.

Ceea ce este interesant că marile puteri preîntîmpinau România de o participare directă la operaţiunile militare, deoarece, oricum, ruşii le vor răpi Basarabia de Sud. Acest lucru l-a făcut chiar Andrassy la o întrevedere cu Mihail Kogălniceanu (pe atunci ministru de externe al României). În această ordine de idei s-au mai exprimat trimişii Angliei şi ai Italiei. Ameţit de pe urma primelor succese de pe front (amăgitoare, de altfel), cneazul Gorceakov a avut tupeul să le declare deschis românilor despre intenţiile ţării sale privitor la problema basarabeană[2].

Rezistenţa neaşteptat de înverşunată a răsturnat însă toate planurile ruşilor: un blitz-krieg („război-fulger”) în stilul lui Moltke aşa şi nu a putut fi reeditat în Balcani[3]. Ofensiva rusească s-a împotmolit la defileul de la Şipka, iar o puternică armată otomană aflată sub conducerea talentatului general Osman-Paşa a apărut pe neaşteptate în spatele ruşilor la Plevna. Nici pe frontul caucazian lucrurile nu mergeau tocmai bine, căci şi acolo ofensiva armatelor ruse a fost oprită (lîngă inexpugnabila fortăreaţă Kars). Economia rusească era încă prea slabă pentru a face faţă unui război de uzură, iar pe fronturi au început epidemiile de holeră, dezinterie şi alte boli infecţioase care erau însoţitoarele obligatorii ale războaielor acelor timpuri.

Ţarul a fost nevoit să se adreseze pentru ajutor României care era unica aliată ce dispunea de destule efective militare capabile să încline balanţa victoriei de partea Rusiei[4]. Unii cercetători susţin că principala greşeală a factorilor de decizie români ai acelor timpuri a fost că ei au acceptat participarea României la operaţiunile militare fără ca să mai ceară garanţii suplimentare privitor la Sudul Basarabiei. Se poate de presupus că la moment s-a reieşit din următoarele considerente:

–  Se credea că ruşii, avînd în vedere aportul românesc la victoria comună, se vor abţine să mai ceară Sudul Basarabiei. Ideea că o mare putere (cu atît mai mult Rusia!) ar putea să manifeste generozitate faţă de „sora sa mai mică” era pur şi simplu naivă. Este cunoscută tendinţa maniacală a imperiilor de a reveni la graniţele perioadei lor de apogeu. Drept exemplu ne poate servi politica externă a Cremlinului în ziua de astăzi care constă în apărarea cu orice preţ al vechiului perimetru[5].

 Regele Carol I la Smardan .

  Situaţia de pe fronturi era de o aşa natură, încît retragerea rusească la nord de Dunăre era foarte probabilă şi operaţiunile militare s-ar fi mutat pe teritoriul României, ceea ce Guvernul ei dorea să evite cu orice preţ. Practica amară a războaielor precedente a demonstrat de ce pot fi în stare atît „fraţii creştini” ruşi, cît şi păgînii turci atunci cînd operează pe un teritoriu străin[6].

Nu ne vom opri în amănunt asupra participării militare româneşti la război. Vom menţiona doar cîteva momente. Marele cneaz Nicolai şi însuşi Alexandru II au cerut cu insistenţă intervenţia românească atunci cînd lîngă Plevna se contura pentru ruşi o catastrofă. În cazul unei victorii a lui Osman-Paşa, trupele ruseşti din Balcani ar fi fost rupte de la bazele lor operaţionale din Rusia şi ar fi fost inevitabil blocate şi nimicite. Aportul românesc la victoria comună a fost cu adevărat substanţial[7], mai ales în cadrul bătăliei care a hotărît soarta războiului –  Plevna. Acest lucru este general recunoscut.

Atît timp, cît balanţa victoriei încă nu se înclinase în favoarea lor, demnitarii ruşi au „uitat” pentru o perioadă anumită de timp de problema Basarabiei. Imediat însă ce de la Plevna au sosit mult aşteptatele ştiri despre capitularea otomană, diplomaţia rusă a „reînviat”. Contele Ignatiev (trimisul special al Rusiei în regiune) a declarat deschis că Rusia intenţionează să reîncorporeze judeţele sud-basarabene, urmînd să recompenseze România pe contul Turciei. În aşa mod, Imperiul Ţarist a încălcat în mod flagrant Convenţia militară ruso-română de la 4 aprilie 1877 în articolul 1 al căreia se stipula păstrarea integrităţii teritoriale a României.

Batalia de la Grivita -1877.

MAURUL ŞI-A ÎNDEPLINIT SARCINA, MAURUL – POATE SĂ PLECE!

La data de 19 februarie/3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat un tratat preliminar de pace în orăşelul San-Stefano situat doar la cîţiva kilometri de ţinta finală a expansionismului rusesc în Balcani – Constantinopol (Istambul). Amestecul marilor puteri şi în primul rînd al Marii Britanii şi Austro-Ungariei au salvat Poarta Otomană de o înfrîngere totală şi ocuparea capitalei sale de către trupele ruseşti.

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate la tratative şi, prin urmare, nu au fost recunoscute în calitate de părţi beligerante. Pretenţiile lor faţă de Turcia urmau să rămînă la discreţia Sankt-Petersburgului. Acest fapt a fost o adevărată ofensă pentru aceste ţări care s-au pomenit în postura unor cerşetori. Rusia a „reuşit” performanţa să-şi facă duşmani chiar şi acolo unde părea, la prima vedere, că ar fi imposibil să şi-i facă. Chiar şi Serbia care, spre deosebire de România, îşi datora în întregime Rusiei reînvierea statalităţii şi independenţa, după anul 1878 se va îndepărta de aceasta şi se va orienta … spre Austro-Ungaria!

Motivaţia înaintată de Sankt-Petersburg a fost mai mult decît jignitoare: Rusia nu poate înjosi Turcia în aşa hal, încît să o facă să stea la masa de tratative cu foştii săi vasali! De parcă ofiţerii şi soldaţii ruşi în suburbiile capitalei otomane ar fi fost o ofensă mai mică pentru Sublima Poartă. Sau poate condiţiile de jaf impuse turcilor de ruşi au lezat mai puţin „cinstea şi onoarea” sultanului? Un al doilea argument a fost faptul că anume în aşa mod a procedat Prusia în anul 1866, semnînd pacea cu Austria şi în numele aliaţilor săi.

Motivaţia rusească a fost absolut inconsistentă din următoarele considerente:

1) Italia nu a fost vasală a Austriei, după cum nu au fost nici principatele germane aliate ale Prusiei. Să nu uităm că Italia a ştiut să le aducă aminte „binefăcătorilor” pentru ofensa din 1866 prin intrarea sa în război de partea Antantei în Primul Război Mondial.

2) Armatele italiene, spre deosebire de cele româneşti, au fost bătute măr de austrieci la Custozza, iar flota ei înecată la Lissa şi austriecii într-adevăr ar fi fost înjosiţi dacă ar fi fost forţaţi să negocieze cu acei pe care i-au învins într-o manieră atît de categorică pe cîmpul de luptă. Or, în confruntările cu armata otomană la Plevna, Griviţa, Smîrdan şi Vidin, armata română a ieşit victorioasă. Însuşi Osman-Paşa (care i-a bătut în repetate rînduri pe ruşi) nu a considerat mai prejos de demnitatea sa să-şi predea sabia colonelului român Cerchez.

3) La Congresul de pace de la Westfalia din anul 1648 (care a pus bazele sistemului internaţional modern şi ale diplomaţiei, în genere), vasalii au stat la aceeaşi masă de tratative cu foştii seniori, tratînd cu ei de la egal la egal şi nimeni nu a resimţit careva inconvenienţe legate de „cinste şi onoare”.

România nu a obţinut nimic, deoarece trupele sale se aflau la sud de Dunăre, iar pe teritoriul ei staţionau cele ruseşti. Coraportul de forţe era net în defavoarea românilor. Marile puteri europene erau prea îngrijorate de iminenţa ieşirii Rusiei la Mediterană pentru ca să mai ia în considerare pretenţiile îndreptăţite ale micuţelor ţări balcanice. A ceda în chestiuni minore, pentru a cîştiga în cele majore (care ţineau de propriile lor interese, bineînţeles!) – iată tactica aplicată de către „granzii” Europei în sinuoasa problemă balcanică. Rusiei i s-a permis să se complacă în postura de tutelară al Serbiei, Muntenegrului şi României, silind-o să cedeze în principalul: influenţa reală în regiune.

A. Savin

   Hrta : Teritorii ale  Imperiului  Otoman  in Europa .Evolutia Turciei intre 1856-1878.

[1] În acest număr erau incluşi: 59.000 – armata operaţională, 30.000 – batalioanele de miliţii, 16.000 – gărzile civile sau orăşeneşti, 14.000 de recruţi şi 5.000 de dorobanţi şi călăraşi încredinţaţi cu paza de graniţă.

[2] Dumitru P. Ionescu, Războiul de independenţă a României şi problema Basarabiei, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 2000, pp. 90-92.

[3] Helmuth von Moltke: feldmareşal prusac, autor al teoriei „războiului-fulger” care prevedea distrugerea rapidă a inamicului printr-o ofensivă fulgerătoare a unor unităţi mari concentrate pe direcţiile principale.

[4] Serbia a fost zdrobită la Djunis şi abia în decembrie 1877 a fost în stare să reintre în război, însă participarea ei la el mai departe a fost pur simbolică. Armata Muntenegrului a fost extraordinar de efectivă, dar din punct de vedere numeric era mică şi nu putea influenţa soarta războiului.

[5] Se are în vedere menţinerea unor baze militare şi regimuri marionetă de-a lungul liniei fostelor graniţe sovietice: Kirghizia, Tajikistan, Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Sevastopol şi formaţiunile separatiste din Republica Moldova („rmn”, UTAG, şi „judeţul Taraclia”).

[6] A fost destulă această prezenţă rusească nu prea de lungă durată, pentru ca sîrbii şi bulgarii să se „lecuiască” pentru cîteva generaţii înainte de orice nostalgie faţă de „fraţii mai mari”.

[7] Spre deosebire de unele lupte cu caracter local din cadrul Primului Război Mondial (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz) importanţa cărora a fost umflată artificial pînă la dimensiuni de-a dreptul homerice.

08/02/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

POZELE ZILEI . DRAGOSTE NETARMURITA …

 

Foto : Sony World Photography Awards

08/02/2010 Posted by | DIVERTSMENT | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: