CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi,romanii

DE LA NISTRU LA BUG : TRANSNISTRIA

 

 

 

 

ROMÂNII MARTIRI DIN TRANSNISTRIA ŞI RUSIA IMPERIALISTĂ

DE LA NISTRU LA BUG: TRANSNISTRIA

 

Transnistria inseamna mai mult decit teritoriul secesionist, autoproclamat in 1990 sub numele de Republica Moldoveneasca Nistreana; este de fapt, laboratorul unde imperii succedante, albe, rosii si federate au lucrat neostoit la “identitatea si limba moldoveneasca”.

Sanda Galopentia a sintetizat miezul “proiectului transnistrean” : moldovenii sunt slavi. Romani sunt doar cei din Valahia si vorbesc o limba “salonica”, deformata de imprumuturi din lb. franceza.

Romanii vor “inrobirea “ moldovenilor, atit cei din Moldova si cei din Basarabia, cit si pe cei din “republica”…Moldovenii, la rindul lor au misiunea de a-i “dezrobi” pe toti moldovenii de sub dominatia romanilor imperialisti ( Editura Enciclopedica,2006,p.LXX ).

Pina spre sec. 15 pusta de dincolo de Nistru se impartea intre Podolia litvana, apoi poloneza si tatarii Olatului Oceacovului ( Ucraina Hanului, spre deosebire de Ucraina cazacilor zaporojeni intinsa dincolo de Bug, pina la Nipru si Don ).

 Atunci, drumul comercial catre Caffa genovezilor (Feodosia) trecea prin Olatul tataresc, drum care pina spre 1600 se numi “szlak valahicus”, adica sleahul romanesc. La 1455, sub Petru Aron, cetatea Lerici era moldoveneasca. Prin 1703 tirgusoarele Rascov si Camionca facea parte din zestrea Ruxandrei, fata lui Vasile Voda. Romanii moldoveni patrunsesera in toata Transnistria si chiar dincolo, spre est, in Transbugia. In 1679 domnul Moldovei devine hatmanul Ucrainei, caci, zice cronica anonima a Tarii Moldovei : “vezirul dadu Ucraina cea mica Ducai Voda”.

 Voda isi ia in serios hatmania si-si stabileste curti (resedinte) la Tiganauca pe Nistru si Pecera pe Buh. Lucrurile se schima in 1792 cind Rusia obtine Ucraina Hanului, iar Nistrul devine hotarul dintre Moldova si Rusia.

Dupa ocuparea in 1812 a Basarabiei, Soroca mai tine o vreme Rascovul si Movilaul, iar moldovenii colonizeaza , pentru stepa transnistreana, intemeind satele Catargi, Cantacuzinesti, Cantacuzinovca. Administrativ, regiunea e alocata insa guberniilor Podoliei, Ekaterinoslavului si noii oblastii a Oceacovului. Tinuti in pumnul strins al panslavismului rus, romanii au presimtirea istoriei si cer unirea in cadrul unui stat national unitar (Kiev,1916).

 La Congresul invatatorilor moldoveni, Justin Fratiman revedinca dreptul la folosirea lb. romane in scoala si biserica (Odeasa,mai 1917). Congresul soldatilor moldoveni, solicita, din nou, prin Toma Jalba, unirea si recunoasterea lb. romane (Chisinau, oct.1917).

 La Congresul romanilor transnistreni (Tiraspol, dec.1917) revendicarile sunt explicite: unire si lb. romana in administratie, spital, scoala si biserica.( Motivarea lor este induiosatoare : “ Rugaciunea …sa fie pi limba norodului moldovenesc ca fiistecare batrin sau tinar santaleaga cu ci fel di rugaciunie marge preutul patru dinsii in-naintea lu’Dumnadzau.”). Neajutorati, romanii din Transnistria ramin in afara Unirii din 27 martie 1918.

Credeti ca asta-i tot? Ei bine nu : abia acum se asterne intunericul. Printr-o simetrie perversa, granita problematica de la Prut isi gaseste perechea la hotarul insingerat de la Nistru.

Actuala “republica moldoveneasca nistreana” acopera doar o parte a Transnistriei lui Duca Voda, restul ramine un drept de superficie al Ucrainei. Cum s-a ajuns aici ?

Puterea sovietelor nu se impaca cu actul Unirii din 1918 si dupa o diversiune esuata (“rascoala” de la Tatar Bunar ) Moscova creeaza pe data de 12 oct. 1924 Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca, cu capitala la Balta ( mutata in 1929 la Tiraspol) , unitate subordonata pe linie de partid si de stat Republicii – surori, nu fratesti- Sovietice Socialiste Ucrainiene.

 Stalin recunoaste astfel, indirect, ca intre Nistru si Bug, traiesc peste 300.000 de romani ( peste 60% din populatia regiunii). In 1933 functioneaza aici si o “ Uniune de lupta pt. eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupantilor romani”. Partidul Comunist Roman adera si pina la podul de flori de la Prut din 1990 nu a incetat sa sustina”ideea” cu neclintita consecventa revolutionara…

Pe data de 9 noiembrie 1924 are loc la Birzula prima sedinta a Comitetului Central al noii republici. Tovarasul Soncev incheie sedinta cu entuziasta lozinca : “Traiasca si infloreasca Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca, leaganul Romaniei sovietice.” Acum, intelegeti?

Reinstalati in Basarabia, dupa Ultimatumul din iunie, sovieticii adopta pe 2 aug.1940, la a 7-a sesiune a Sovietului Suprem “Legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Unionale Moldoveneasca”, venind, bineinteles,” in intimpinarea doleantelor oamenilor muncii… dupa principiul dezvoltarii libere a nationalitatilor”.

Frontiera o stabileste Sovietul Suprem al R.S.S.Ucrainiene. Mentionam momentul 1990 al infiintarii Republicii Moldovenesti Nistrene si avem astfel toate etapele unui proiect, inghetat intre extremitatile Asiei si periferia Europei, pe linia de centura a unei anume Federatii…

 

LOCALIZAREA TRANSNISTRIEI. TRANSNISTRIA IN ANTICHITATE

 

Transnistria îşi derivã numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celticã, fiind înrudit cu Istrul (Dunãrea), Niprul şi Donul şi însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel ca şi cetăţii de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albã.

Conform informaţiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic, Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărgineşte la miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene [regiunea dintre Vistula şi Don], care se întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras [...], la apus cu iazigii metanaşti, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînã în Pont şi la gurile sale, Dunărea se numeşte Istru…” (Iazigii metanaşti locuiau între Tisa şi Dunăre.

Numele de metanaşti a fost dat de greci şi ar însemna “dupã mutare”. Asta pentru că grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreunã cu roxolanii, înainte de a se muta.) şi prezenţa romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare şi oprindu-se către gura Bugului (dupã Dimitrie Cantemir, la Don).

Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al Lituaniei. Mulţi români locuiau însă şi antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei (Pămîntul de peste Nistru), risipiţi în mici comunităţi, rurale în special. Transnistria a fost în trecut o regiune aridă şi subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în special de către ţărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber şi de către ceva tătari, graniţele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera în care sînt delimitate părţile unui întreg teritoriu. Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.

La răsărit de Nistru menţionările vieţii româneşti se întîlnesc pe întregul parcurs al Evului Mediu.

Cea mai veche posesiune moldoveneascã atestatã la est de rîul Nistru a fost castelul Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia – Oceakov), castel capturat de piraţii moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în 1455). Cetatea Mangop din îndepãrtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind stăpînită de cumnatul lui Ştefan cel Mare.

Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinþesa de ilustră ascendenţă bizantinã Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o jumãtate de veac.

Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată împreunã cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova – Niemirow în poloneză, pe Bug). Totuşi, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria pînă ceva mai aproape de zilele noastre, şi asta în primul rînd deoarece era aproape pustie.

 Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost şi prezenţa tătărască, atît militară cît şi civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieţi civilizate de tip est european şi împiedica înfiriparea unei continuităţi propice extinderii spre est a statalităţii efective moldoveneşti ori eventual poloneze.

S-ar putea pune problema dacă românii aşezaţi în vechime în Transnistria şi descendenţii lor pot căpăta (sau păstra) numele de moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic şi parţial posesiune a Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit, deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de dincoace de Nistru, au ţinut legături culturale şi de sînge cu cei din apus şi au vorbit aceeaşi limbã şi acelaşi grai cu ei.

Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulaţie cu turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o contribuţie neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există menţiuni ale prezenţei negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea neglijabil.

 

DESPRE APARITIA RUSIEI LA NISTRU

 

Aproximativ de la începutul secolului al XVI-lea, Rusia a avut mereu mai mult teritoriu decît populaţie, şi ca atare a efectuat colonizări masive din aproape toate popoarele Europei, uneori strămutînd populaţia unor regiuni întregi cu forţa („sila”!) între graniţele ei.

În această idee, merită menţionat că în urma războiului ruso-turc dintre 1735 şi 1739, generalul rus Burkhard Christoph von Munnich (de origine germană, născut în Oldenburg) a ridicat „toţ oamenii din ţinutul Hotinului şi di pe marginea Cernăuţului”, aproximativ o sută de mii de oameni şi s-a retras în Rusia cu armatele şi această pradă.

 Ion Neculce ne mai spune „şi împărţè pre oameni ca pre dobitoaci. Unii le lua copii, alţii bărbaţii, alţii muierile. Şi-i vindè unii la alţîi, fără leac de milă, mai rău decît tătarîi. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrămi era, cît s-audze glasul la cer.” Pînă astăzi au rămas aceste regiuni sărace în populaţie românească, urmare a „samavolniciilor” (cuvînt de origine slavă) ruseşti.

Ca pas premergător în planul de a recrea regatul Daciei, un regat supus Rusiei, ţarina Ecaterina a II-a a colonizat spaţiul gol din sudul „Rusiei Noi” cu români nu doar din Moldova ci şi din ţara Românească şi Transilvania. Românii erau atraşi de scutiri de taxe, scutirea de serviciu militar, decontarea cheltuielilor de strămutare, promisiunea de autonomie cu păstrarea legilor, limbii, organizării bisericeşti şi chiar a pecetei moldoveneşti cu cap de bour.

Demersul a început în 1769 şi a fost soldat cu colonizarea a mii de familii de o parte şi de alta a rîului Bug. Alexandru Mavrocordat fusese desemnat să stăpînească în numele împărătesei această intenţionată „Moldovă Nouă”.

Alexandru al II-lea Mavrocordat Firaris domnise în Moldova în anii 1785 şi 1786. De aici el plecase în Rusia. I s-a spus Firaris (fugarul), poate pentru a-l deosebi de vărul său Alexandru I Mavrocordat zis Delibei, care şi el a domnit în Moldova între 1782 şi 1785.

Imperiul Rusesc nu a atins Nistrul înainte de 1792, anul în care întreaga „Transnistrie” a trecut sub administraţie rusească. Extinderea teritorială pînă la linia Nistrului a fost făcută sub comanda mareşalului Suvorov.

Alexandr Suvorov este unul din cei mai cunoscuţi mareşali din istoria Rusiei, remarcîndu-se în special prin victorii asupra unor forţe superioare, în bătălii purtate atît în estul cît şi în centrul Europei.

În 22 septembrie 1789 Suvorov a învins la Mărtineşti (în apropiere de Rîmnicu Sărat) trupele turceşti conduse de marele vizir Koca Yusuf Paşa – luptă care i-a adus titlul de conte de Rîmnic din partea ţarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei. Cam la jumătatea drumului dintre Rîmnicu Sărat şi Focşani există un monument care celebrează victoria marelui general.

Armate ruseşti au staţionat în principatul Moldovei cu prilejul diverselor războaie şi înainte de 1792, şi după. Petru I cel Mare a ajuns la Iaşi cu armatele sale în 1711, ca aliat şi prieten al lui Dimitrie Cantemir. Trupe ruseşti au mai staţionat în principat şi în 1739, între 1769 şi 1774, 1789 şi 1792, 1806 şi 1812, cînd ocupaţia s-a soldat cu raptul teritorial al unei jumătăţi întregi a Moldovei, de la rîul Prut pînă la Nistru. Între 1828 şi 1834 a fost ocupată atît Moldova cît şi ţara Românească.

 Au urmat ocupaţiile dintre 1848 şi 1849, 1853 şi 1856. Războiul de Independenţă împotriva Imperiului Otoman, în care Rusia a fost aliată a României (născută ca stat modern în 1859 prin unirea celor două principate autonome româneşti), s-a soldat cu o ocupaţie militară (1877-1878) şi somaţii dure din partea rusă, punînd armatele aliate în poziţii adverse.

 Recunoscînd inferioritatea militară şi lipsită de suport internaţional, România a cedat ca urmare a somaţiilor Rusiei cele trei judeţe româneşti din stînga Prutului, Cahul, Izmail şi Bolgrad, retrocedate principatului Moldovei în 1856 prin tratatul de pace succesiv războiului Crimeei. Ultima ocupaţie a spaţiului românesc a durat din 1944 pînă în 1957, mascată de o falsă prietenie româno-sovietică născută peste noapte şi garantînd prin prezenţa armatei ruse practic vasalitatea necondiţionată a României.

Pămîntul de dincolo de Nistru – Transnistria – poartă acest nume abia din secolul XX. Atît în accepţiunea românească cît şi în cea rusească, Cisnistria se subînţelege ca fiind partea dreaptă, de apus, dinspre România a Nistrului, Transnistria (Prednistrovia) fiind partea stîngă, dinspre răsărit. Rusia ţaristă a intenţionat să dea noii gubernii din răsăritul Nistrului numele de Moldova Nouă, ulterior însă decizia a rămas pentru Rusia Nouă.

 

Transnistria

RIUL NISTRU

 

Oraşul Tiraspol a fost întemeiat chiar în anul mutării frontierei – 1792, pe locul unei mai vechi aşezări de pescari moldoveni numită Sucleia Veche, faţă în faţă cu cetatea Tighina, fortificată de turci şi important punct otoman de presiune militară începînd cu prima jumătate a secolului al XVI cînd Moldova a pierdut-o în timpul lui Petru Rareş.

La început a fost un fort de lemn purtînd numele de Sredneaia – De Mijloc – apoi capătă numele de Tiraspol prin ucazul ţarinei Ecaterina a II-a.

 Pe măsura avansării către sud şi vest, ruşii au dat peste vestigiile civilizaţiei vechilor greci, care i-au fascinat deosebit. Astfel se explică denumirea de Tiraspol pentru noua aşezare după numele grecesc din antichitate al rîului Nistru şi al Cetăţii Albe de la vărsarea în Marea Neagră.

 În mod similar şi-a primit numele Odesa (întemeiată în 1794, peste aşezarea Hagi-bei), de la vechea cetate grecească Odessus (azi Varna în Bulgaria), Ovidiopol (întemeiată în 1792, peste aşezarea Hagi-dere), de la poetul roman exilat la Tomis. Alte toponime create în aceeaşi perioadă au fost Herson (1788), Eupatoria, Leukopol, Sevastopol, Simferopol, Phanagoria, Theodosia (vechea cetate Caffa), Olbiopol (1781) de la cetatea Olbia de la gura Bugului.

Oraşul Tiraspol a fost parte a guberniei Rusiei Noi (Novorosia – 1795), Nikolaev (1802) şi Herson (1806).

Colonizările în sudul nou al imperiului au început între Don şi Nipru (stepa Nohai) după 1792, între Bug şi Nistru (stepa Edisan) după 1793. În 1812 deja Rusia îşi mutase frontiera mai departe, înglobînd jumătate de Moldovă ca gubernie a Basarabiei.

 După 1812 deci a început şi colonizarea cu alogeni a Moldovei răsăritene, în special în zona Basarabiei propriu zise, adică în stepa Bugeacului (de la Dunăre şi mare pînă la Tighina). Numele de Basarabia (folosit totuşi forţat în acest caz) a fost potrivit ales, dat fiind că un stat numit Moldova continua să existe, iar Basarabia era o denumire românească autohtonă.

 În plus, alipirea Basarabiei la Rusia ridica mai puţine suspiciuni şi adormea vigilenţa polilor de putere mai slab informaţi în chestiunea românească dar care ar fi putut interveni în apărarea teritoriului şi intereselor româneşti grav lezate de ocupaţia rusă din 1812.

La est de Nistru colonizările nu au fost făcute doar cu alogeni. În ţara Edisan, numită şi Ucraina Hanului (Ucraina înseamnă zonă de frontieră), ţarina Ecaterina a împărţit după 1792 domenii şi la numeroşi boieri moldoveni (fiecăruia între zece mii şi douăzeci şi cinci de mii de hectare) din familii ilustre precum Cantacuzino, Sturza, Catargiu, Balş şi altora. Aceste împroprietăriri au dus la crearea a aproximativ douăzeci de noi sate prin colonizarea a patru mii de moldoveni veniţi din dreapta Nistrului.

În 1799 consilierul ţarist Sumarokov nota în vizita sa în teritoriile nou anexate „în Ovidiopol locuitorii mai toţi sînt moldoveni şi greci şi numai puţini ruşi.

Toţi sînt negustori cu marfă de la Akkerman [Cetatea Albă]. Tiraspolul are numai 350 de case, iar locuitorii sînt: maloruşi [ruşi mici, adică ucrainenii de astăzi], moldoveni, munteni, evrei şi ţigani.”

Despre tîrgul Dubăsari spune că este locuit în primul rînd de moldoveni, apoi de greci, bulgari, evrei şi „numai cîţiva ruşi” – fiind vorba probabil de administratorii nou sosiţi. Consilierul menţionează în trecerea sa că toate satele din răsăritul Nistrului sînt moldoveneşti (trece personal prin Mălăieşti, Butor, Taşlîc, Puhăceni).

Coloniştilor alogeni în Moldova li s-au oferit de către Rusia ţaristă condiţii cît se poate de bune, pentru a atrage cît mai mulţi şi a schimba realitatea etnică din teritoriu. Fiecărei familii de colonişti ruşi, ucraineni, bulgari sau nemţi i s-a oferit o suprafaţa de pînă la 50 de hectare de pămînt, inventar agricol şi alte înlesniri.

Moldovenilor li se ofereau condiţii similare doar dacă plecau din Moldova pentru a coloniza Crimeea, Caucazul sau Siberia îndepărtată. Mulţi au plecat împinşi de sărăcie şi politica rusească a populaţiei, întemeind sate din Crimeea pînă la fluviul Amur.

Mihai Frunză, un conducător de geniu al Armatei Roşii din timpul Revoluţiei din 1917, era descendentul unei astfel de familii româneşti din Basarabia sau Transnistria. S-a născut în Asia Centrală, la Bishkek, în Kyrgyzstanul de astăzi.

 A murit în 1925, iar în 1926 numele său a fost dat capitalei Kyrgyzstanului, sub forma Frunze, rămînînd astfel pînă în 1991 cînd a revenit la Bishkek – după ce statul unde s-a născut şi-a dobîndit independenţa. Atît numele său cît şi al capitalei poate fi găsit doar sub forma Frunze în cărţi sau pe hărţi, deoarece în rusă nu există nici sunetul ă şi nici litera care să îl redea.

 

TRANSNISTRIA LA SFIRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

 

Moldovenii rupţi de ţarã în 1812, organizaţi într-o Republicã Democraticã Moldoveneascã, s-au unit cu Regatul României la 27 Aprilie / 9 Mai 1918. Organul legiuitor care a hotărît Unirea cu ţara s-a numit Sfatul Ţării, fiind un parlament de largă reprezentare democratică. Sfatul Ţării a luat naştere ca urmare a Congresului ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni care a avut loc la 20 octombrie 1917 la Chişinău, congres la care s-a hotãrît autonomia Basarabiei precum şi convocarea Sfatului Ţării şi configuraţia acestuia.

Din partea moldovenilor din Transnistria s-a adresat congresului delegatul Toma Jalbă, cu următoarele cuvinte: „…vă întreb pe domniile voastre, fraţilor, fraţii mei şi neamurile mele – că sîntem noi moldoveni dintr-un sînge, – cui ne lãsaţi pe noi moldovenii? De ce sîntem rupţi din coasta Moldovei şi trăim pe celãlalt mal al Nistrului? Noi rãmînem ca şoarecii în gura motanului? Fraţii noştri! Nu ne lãsaţi, nu ne lepădaţi şi nu ne uitaţi. şi dacă ne veţi uita, noi malul Nistrului îl vom săpa şi vom îndrepta apa pe dincolo de pămîntul nostru.”

Toma Jalbã a primit aclamaţiile delegaţilor ridicaţi în picioare, care strigau „Nu vă vom uita!” Ion Buzdugan i-a dat la tribunã răspunsul la rugăminte, promiţînd „Nu vă lăsăm, fraţilor, veniţi în braţele noastre. Nistrul îl vom săpa împreună şi vom îndrepta apa lui pe dincolo de hotarul sufletului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai despartã.”

Ca urmare a discuţiilor purtate de Congresul ostaşilor şi ofiţerilor moldoveni, componenţa Sfatului Ţării a fost hotãrîtă a fi 70 % moldoveni (84 de locuri), 30 % celelalte naţionalităţi (36 de locuri). S-a hotãrît ca, în plus peste aceste 120 de locuri, să se acorde 10 locuri românilor transnistreni.

Tratatul de pace de la Versailles a lăsat mulţi români în afara graniţelor etnice şi istorice ale pãmîntului românesc.

La est de Nistru, în special în imediata apropiere a rîului, locuiau un important număr de români în mase compacte. Românii transnistreni au dorit şi au reuşit să obţină recunoaşterea autohtoniei şi identităţii lor prin crearea unei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneţti în 1924.

Originile statalităţii transnistrene pot fi căutate însă în 1917, cînd are loc la Tiraspol Congresul moldovenilor de dincolo de Nistru (17 – 18 decembrie). Delegatul Sfatului Ţării din Basarabia, G. Mare, a fost prezent la lucrările congresului transnistrean, aducînd în dar un steag tricolor care a fluturat pe clădirea congresului.

A înmînat acest steag zicînd: „Acesta este steagul neamului nostru românesc şi pentru izbînda lui luptăm cu toţii în aceste vremuri de mari prefaceri. Neamul nostru care a fost pînă acuma apăsat de străini nu trebuie să mai fie de aici încolo rob nimănui.”

Deputaţii transnistreni pretind condiţii de autonomie (în situaţia destrămării Imperiului Rusesc); ei mai cer alipirea Transnistriei la Basarabia. Ei mai spun „Vrem să ne soedinim [lipim] la Basarabia”.

În ciuda acestor năzuinţe, românii transnistreni au rămas în afara ţării după semnarea tratatele de pace, în interiorul Rusiei Federative (mai tîrziu redenumită U.R.S.S.).

 

REPUBLICA AUTONOMĂ SOCIALISTĂ SOVIETICĂ MOLDOVENEASCĂ

 

Urmînd deciziei Guvernului Sovietic de la 3 august 1923 privind naţionalităţile şi libera folosire a limbii materne, delegaţii satelor româneţti au ţinut un congres la 3 septembrie, acelaşi an, în oraşul transnistrean Balta.

Ca urmare a acestor demersuri, la 12 octombrie 1924 se creeazã Republica Autonomã Socialistă Sovieticã Moldovenească în cadrul Ucrainei, capitală fiind oraşul Balta. Era prima entitate statală a Transnistriei.

În aprecierea acestui act trebuie luată în seamă, pe lîngă deschiderea democratică din Uniunea Sovieticã, şi intenţia Rusiei Sovietice de a folosi crearea noului stat ca mijloc de agitaţie politică atît în stînga Nistrului (în fosta gubernie ţaristă a Basarabiei, 1812 – 1917) cît şi pe plan internaţional în vederea unei ulterioare expansiuni către vest. Declarativ, frontiera vestică a Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti a fost fixată pe rîul Prut, în inima Moldovei istorice. RASSM se întindea de-a lungul frontierei de est a României, din dreptul judeţului Hotin pînă la limanul Nistrului.

 

Harta Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti

- Transnistria – (1930)

Congresul Pan-Moldovenesc a fixat graniţele noii republici şi constituţia la Bîrzula în aprilie 1925. Conform statisticii sovietice, republica nou creată avea o componenţã etnicã de 46% ucraineni şi 32% români, întinzîndu-se pe un teritoriu de 8100 de kilometri pãtraţi, împãrţit administrativ în 11 raioane: Balta, Bîrzula, Camenca, Crut, Dubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol. În 1928 capitala a fost mutată de la Balta la Tiraspol.

Deşi existenţa RASSM a constituit o ameninţare ideologică pentru statul român, republica moldovenească a asigurat întîrzierea procesului de ucrainizare şi rusificare, conservarea limbii şi elementului etnic românesc.

 În acest spaţiu au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, un institut agronomic, unul pedagogic şi unul politehnic, toate cu predare în limba română. Populaţie şcolară românească era de 24.200 din care 800 studenţi. Un important număr de ziare în limba română au existat în republică, la fel un teatru şi un radio românesc.

Din 1933 grafia folosită în „Transnistria” a fost grafia latină, pentru care Republica Unională Moldovenească (actuala Republicã Moldova) a trebuit să lupte zeci de ani, pînă în pragul obţinerii Independenţei.

De asemenea demn de menţionat este şi faptul cã glotonimul folosit în republica autonomã interbelicã a fost limba românã, după cum reiese din paginile săptămînalului transnistrean „Plugarul roşu” din 21 august 1924 : „s-a hotărît ca în şcoale, case şi în aşezãminte de culturã româneascã sã se întrebuinţeze limba româneascã”.

 Teoria etnicitãţii şi limbii moldoveneşti ca opuse etnicităţii şi limbii române trebuie deci căutată în perioada mai nouă. Această teorie pseudoştiinţificã are şi azi susţinătorii ei, în zdrobitoare majoritate rusofili, în întreaga Republica Moldova (dar mai ales în zona separatistă transnistreană) şi ţinteşte să arate ca justificată separaţia politică a românilor din Moldova răsăriteană de ceilalţi români.

 Încercarea din 1996 a preşedintelui Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, de a schimba denumirea limbii de stat din moldoveneascã în românã s-a soldat cu eşec.

Deşi limba de stat este numită moldovenească, limba utilizată de facto în Republica Moldova în instituţii şi publicaţii nu este idiomul moldovenesc al limbii române (care a avut rolul decisiv la formarea limbii române literare actuale), ci aceeaşi limbã românã literarã folositã şi în statul român.

În 1937 a avut loc o schimbare importantă în politica sovietică, ca urmare a acestei noi direcţii intelectualitatea din RASSM fiind acuzată că a făcut jocul duşmanului de clasã şi fiind exterminată.

Guvernul republicii şi numeroşi scriitori transnistreni au fost executaţi (între ei Nicolae Smochină, Toader Mălai, Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu, Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrîncea, Nistor Cabac). Atrocităţile staliniste au atins şi mediul rural, în satul Butor din raionul Grigoriopol de pildă fiind împuşcaţi 167 bãrbaţi din cei 168 existenţi (al 168-ulea fiind denunţătorul).

Un mare număr de transnistreni au fugit în această perioadă în România stabilindu-se la Chişinău, Iaşi şi Cluj. Mulţi au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi la trecerea Nistrului, masacrarea lor fiind subiect de scandal internaţional (cum a fost de pildă uciderea a 40 bărbaţi, femei şi copii din satul Olăneşti la 23 februarie 1932).

Colonizările de alogeni au fost intense în mica republică moldoveneascã, fiind cauzate în mare parte de lipsa forţei de muncă specializate şi de lipsa intelectualităţii. Ca urmare a imigraţiei, în 1928, din 14.300 de muncitorii industriali numai 600 erau moldoveni. În mediul rural situaţia a fost inversã: ca urmare a colectivizãrii forţate, 2.000 de familii au fost deportate în Kazakhstan.

Crearea unui minuscul stat românesc în Uniunea Sovieticã a fost privitã cu suspiciune în ţară; oarecum surprinzător, o părere aparte, puţin naivă ce e drept, a avut istoricul Nicolae Iorga, care afirma plin de optimism că gestul Uniunii Sovietice este binevenit, el arătînd clar întregii lumi că pretenţiile României la tratatele de pace nu s-au apropiat nici pe departe de punctul pînă la care ar fi putut ajunge.

 

 

 

Ocuparea Basarabiei de către URSS. Republica Unională Socialistă Sovieticã Moldovenească

Lipsit de aliaţi şi pus în incapacitatea de a valorifica garanţiile obţinute după tratatele de pace care au încheiat primul război mondial, statul român cedează ca urmare a celor două ultimatumuri sovietice teritorii importante din trupul principatului Moldovei: Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ultimul niciodată situat în afara graniţelor naţionale pînă în odiosul an 1940.

Ca act normal pe firul evenimentelor, a urmat unificarea RASSM cu pretinsele teritorii sovietice pînă la rîul Prut.

 Moscova a înaintat propunerea ca în componenţa Ucrainei să intre judeţul basarabean al Hotinului, ţinutul bucovinean al Cernãuţilor (niciodată de la fondarea Moldovei în posesie ruseascã pînã în 1940), precum şi două raioane transnistrene din fosta Republică Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, restul pămîntului moldovenesc urmînd să constituie noua republică unională moldovenească.

 Ucraina însă, prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, solicita, pe lîngă Cernăuţi şi Hotin, şi ţinutul basarabean al Cetăţii Albe şi nu mai puţin de opt din raioanele vechii RASSM, adică marea lor majoritate.

La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea formării Republicii unionale Socialiste Sovietice Moldoveneşti în varianta propusă de Ucraina.

Prima capitalã a RASSM, Balta, trecea în componenţa Ucrainei.La 10 mai 1941 s-a dat curs cererii doar a două sate de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei sovietice, din mai multe care înaintaseră această solicitare. Toţi românii din Uniunea Sovietică rămaşi în afara graniţelor noii republici şi-au pierdut autonomia şi drepturile de a-şi utiliza oficial limba maternă.

JUDEŢELE ROMÂNEŞTI DIN TRANSNISTRIA

Mai jos amintim cîteva din localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga, Hîrtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (în raionul Bîrzu), Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (în raionul Nani), Păsat, Holmu, Pîrlita, Pãsăþel, Mironi, Bãnzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (în raionul Balta), Budăi, Buza, Strîmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploþi, Şerbi (raionul Crutîi), Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia, Dubău, Ţîbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşi, Ilie, Brînza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din toponimele româneşti vor fi schimbate pentru a se pierde informaţiile asupra întemeierii lor şi a da o altă coloratură etnică: Bîrzu în Kotovsk, Mãrculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoþului în Dolinskoie, Mãlai în Karataevka, Urîta în Elenovka şi aşa mai departe.

http://www.youtube.com/watch?v=50txyyCYGi8&feature=related

TRANSNISTRIA IN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

În timpul celui de al doilea rãzboi mondial România a administrat Transnistria dintre Nistru şi Bug împărţind-o tot în judeţe (treisprezece la număr), însă neîncorporînd regatului provincia, ci punînd un guvernator în fruntea ei. Aceste judeţe erau: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Rîbniţa, Tulcin şi Tiraspol.

Suprafaţa Transnistriei româneşti era de 39.733 kilometri pătraţi, avînd cele 13 judeţe amintite, 1292 de comune şi două municipii, Odesa şi Tiraspol. Populaţia era în 1942 de 2.326.226, faţă de 3.492.552 înainte de război (trebuie ţinut cont de incorporările făcute de armata sovietică).

Administraţia românească a însemnat pentru transnistreni întoarcerea creştinismului şi o gură de aer proaspăt pentru elementul românesc. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943 nu erau încã reparate doar 76.

 

Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din ţarã. Merită să ne amintim că războiul României în răsărit s-a desfãşurat sub semnul crucii, el numindu-se „Războiul sfînt împotriva bolşevismului”. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice româneşti din Transnistria, au apãrut publicaţii numeroase şi s-au creat cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odesa.

La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc Duca Vodã. În satul Hîrjău au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între Prut şi Bug la începutul acţiunii).În 1943, la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, a sosit de la Odesa un steag trimis de mitropolitul Visarion, şeful Misiunii Române Bisericeşti pentru Transnistria. Steagul a fost identificat ca aparţinînd lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (martie 1799 – iunie 1801) şi al Ţării Româneşti (între 1802 şi 1807, cu întreruperi).

Descoperirea unui astfel de steag în Transnistria, steag atît militar cît şi bisericesc, confirmă strînsele legături culturale existente între cele două maluri ale Nistrului din Evul Mediu pînă spre epoca modernă.

Cu toate că administraþia româneascã a emis în timpul celui de al doilea război mondial timbre poştale destinate exclusiv Transnistriei, nici un fel de monedã metalicã aparte nu este cunoscută pentru spaţiul în cauză înainte de încetarea războiului de la Nistru (1992). 

Au existat doar bancnote, emise de INFINEX – Institutul de Finanţare Externă, care au circulat în Transnistria în timpul celui de al doilea război mondial.Trei emisiuni poştale au fost emise, în 1941, 1942 şi 1943, douã cu Duca Vodă şi una cu Miron Costin. Conform revistei Filatelia (numãrul din noiembrie-decembrie 1990) aceste timbre au fost puse în circulaþie doar prin oficiile poştale transnistrene.

 

DESPRE AUTOPROCLAMATA REPUBLICA MOLDOVENEASCA TRANSNISTREANA

 

Naşterea autoproclamatei republici transnistrene este strîns legate de prezenţa în spaţiul moldovenesc a Armatei a paisprezecea Sovietice (din 1956). Armata a paisprezecea Rusă a rămas pînă azi pe teritoriul fostei republici unionale, actuala Republică Moldova, păzind probabil cel mai mare depozit european de armament stocat în vestul Uniunii Sovietice în expectativa unei a treia conflagraţii mondiale.

În 1984 cartierul general al Armatei a paisprezecea a fost mutat de la Chişinău la Tiraspol.Harta auto-proclamatei Republici TransnistrenePrezenţa acestei mîini de fier a încurajat şi generat crearea unui pol de putere rusă şi rusofilă pe malul stîng al Nistrului. La 2 septembrie 1990, în epoca U.R.S.S. adică, republica moldovenească transnistreană a fost proclamată unilateral, ţintind ca minuscula regiune dominată de Armata a paisprezecea Sovietică să devină republică unională, adică egală a RSSM în cadrul Uniunii Sovietice.

Formal, preşedintele U. R. S. S. Mihail Gorbaciov a declarat această proclamare nulă.Transnistria cea care a bătut monedele prezentate aici este pe cale să apară în istorie, imediat după spargerea de la sine a Uniunii Sovietice. La 25 august 1991 Republica Moldova se proclamă independentă.  

 O dată cu Independenţa Republica Moldova solicită guvernului U.R.S.S. să pună capăt ocupaţiei şi să-şi retragă armatele de pe teritoriul naţional. Independenţa este urmată de redobîndirea principalelor valori naţionale pierdute vreme de cincizeci de ani: culorile naţionale, limba şi literatura naţională, leul ca monedă. Imnul devine chiar Deşteaptă-te române pentru o vreme.

În Tiraspol, important oraş estic al Republicii Moldova s-a aflat şi se mai află încă o importantă bază militară sovietică şi acum rusească. Procesul de rusificare fiind mai puternic pe fîşia estică, atît ruşii cît şi cei nu neapărat ruşi însă simţind Rusia mai aproape de inima lor sînt predominanţi.

În mod evident, comunităţii rusofile nu i-au convenit schimbările fireşti prin care trecea de acum independenta Republică Moldova. Susţinuţi şi înzestraţi de puternica Armată a 14-a Rusă cu sediul la Tiraspol, alogenii din regiune au lansat un puternic asalt asupra autorităţilor statale, intenţionînd să răstoarne complet conducerea Republicii Moldova.Abia după ce Republica Moldova devine membră O.N.U., preşedintele Mircea Snegur (1990 – 1996) autorizează acţiuni militare împotriva rebelilor care atacau posturile de poliţie moldoveneşti pe malul stîng al Nistrului şi în zona oraşului Tighina.

 Întîi guvernul Moldovei dă minorităţii ruseşti din Transnistria două zile pentru a depune armele, prin Apelul Guvernului Republicii Moldova către locuitorii din raioanele de pe malul stîng al Nistrului publicat la 17 martie 1992 în Moldova suverană, apoi la 1 aprilie acelaşi an trimite grupuri de poliţişti în oraşul Tighina.

Textul apelului:CONCETĂŢENI! In pofida eforturilor perseverente ale conducerii Republicii Moldova, orientate spre soluţionarea prin mijloace paşnice a conflictului din raioanele de pe malul stîng al Nistrului, liderii de la Tiraspol au împins aventura lor politică extremistă, cu un caracter net antipopular, pînă la sfîrşitul ei logic – războiul civil. In ultimele zile, au fost declanşate atacuri fără precedent prin amploarea lor asupra structurilor legale ale puterii, populaţia civilă este terorizată, au loc diversiuni banditeşti.

 Astfel, la 14 martie, au fost aruncate în aer podurile de peste Nistru în zona localităţilor Vadul-lui-Vodă şi Dubăsari, iar în noaptea de 14 spre 15 martie, teroriştii şi cazacii mercenari au capturat o cantitate mare de armament.

Ca urmare a agravării situaţiei, conflictele armate capătă un caracter general, antrenînd in ele tot mai mult populaţia paşnică. Creşte numărul victimelor.În această situaţie, adresăm populaţiei de pe malul stîng al Nistrului chemarea de a sprijini structurile legale ale puterii, în efortul lor de a constrînge formaţiunile banditeşti să depună armele, iar pe mercenari – să părăsească republica noastră.

Ne adresăm, de asemenea, cetăţenilor care prin forţa împrejurărilor au nimerit sub influenţa puciştilor tiraspoleni şi au pus mîna pe arma: încă nu e tîrziu să înceteze acest război absurd, înca nu e tîrziu să se dea dovadă de înţelepciune şi de conştiinţă civică.

Propunem ca timp de 48 de ore, începînd cu orele 18.00 ale zilei de 15 martie a.c., să fie predate benevol armele către organele legale ale puterii. În caz contrar, organele republicane de menţinere a ordinii vor lua toate măsurile necesare pentru apărarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, împotriva samavolniciilor dezlănţuite.

Facem apel către militari să respecte principiile neamestecului în treburile interne ale republicii noastre, să respecte legile ei şi să contracareze cu hotărîre încercările de capturare prin violenţă a armelor şi de folosire a lor împotriva populaţiei paşnice.

Concetăţeni!În acest moment hotărîtor şi de grea încercare, de fiecare dintre noi depinde dacă vom împinge republica în hăul războiului civil sau ne vom da seama şi vom proceda la munca paşnică făuritoare întru binele poporului Moldovei.În apărarea separatiştilor apar mercenari cazaci care călătoresc nestingheriţi prin Ucraina către Republica Moldova. Armata a paisprezecea furnizează armament rebelilor, care astfel depăşesc cu mult în dotare capacitatea Republicii Moldova de a face faţă unui război fratricid; noul stat suveran nu avea armată ci doar forţe slab înarmate ale Ministerului de Interne.

Vicepreşedintele rus Aleksandr Ruţkoi comite pe faţă un grav amestec în treburile interne ale statului moldovean, vizitînd Transnistria la 5 aprilie şi cerînd independenţa regiunii separatiste. Ruţkoi declară: „Sîntem la un pas de un război total”.

La 22 iulie preşedintele Mircea Snegur spune în parlamentul Moldovei că republica este practic în război cu Rusia. Generalul Lebed, comandantul armatei a paisprezecea din iunie 1992, a declarat că poate fi în Bucureşti cu armata sa la 24 de ore după emiterea ordinului, ţintind să descurajeze orice posibilă tentativă din partea statului român din dreapta Prutului de a sprijini Moldova independentă.

Lebed a fost simultan membru al parlamentului rus şi al parlamentului autointitulatei republici transnistrene. Deşi s-au emis şi acte de identitate locale, majoritatea parlamentarilor transnistreni au dobîndit cetăţenie rusă, nu moldovenească.

 Războiul a durat aproximativ şase luni, încetînd o dată cu armistiţiul de la 21 iulie 1992, care a confirmat practic pierderea malului stîng al Nistrului pentru statul suveran, membru al O.N.U., Republica Moldova, şi a oraşului Tighina pe malul drept.

Mulţi dintre voluntarii războiului transnistrean erau veterani ai crudului război din Afganistan, ei îmbrăcînd din nou cu ocazia conflictului de la Nistru celebra bluză vărgată pe care au purtat-o soldaţii sovietici într-un război care nu-i privea, de această dată însă pentru a-şi apăra propriul cămin.

Celebrul poet român Adrian Păunescu, născut în 1943 în stînga Prutului, a adus cenaclul său artistic pînă în tranşeele războiului transnistrean pentru a încălzi inimile luptătorilor.

Tînăra Republică Moldova nu a primit din partea României sprijin politic efectiv, în ciuda datoriei morale avute de a ajuta pe fraţii ameninţaţi.Apărător al statalităţii moldoveneşti, Ilie Ilaşcu a fost capturat împreună cu alţi patru camarazi la 2 iunie 1992 de către autorităţile autoproclamate din Transnistria.

 După şase luni de judecată, tribunalul transnistrean l-a găsit vinovat de crime de război şi terorism şi, ca atare, l-a condamnat la moarte. Ilaşcu şi grupul său au fost judecaţi ţinuţi într-o cuşcă zăbrelită, ca nişte animale de circ.La data condamnării, Ilie Ilaşcu, al cărui caz devenise deja notoriu, fusese ales ca membru al Parlamentului Republicii Moldova.

Doar o hîrtie purtînd numele său a marcat prezenţa sa în parlament, Ilie Ilaşcu stînd ani lungi în temniţă, în izolare şi lipsit de asistenţă medicală. În anul 2000, încă în închisoare fiind, a fost ales senator de Bacău în Parlamentul României. În această nouă calitate, Ilie Ilaşcu a devenit membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deşi aflat încă în captivitate transnistreană.

 Abia în 2001 a fost eliberat, probabil ca urmare a presiunii internaţionale asupra Federaţiei Ruse, care la rîndul ei a exercitat presiuni asupra autoproclamatei republici din stînga Nistrului. Ultimii camarazi de luptă ai lui Ilie Ilaşcu au fost eliberaţi din detenţia ilegală de la Tiraspol de-abia în iunie 2007, după 15 ani de închisoare.

Un status quo destul de greu de înţeles s-a instaurat de atunci în Republica Moldova, un microstat de expresie rusă autoproclamîndu-se peste două oraşe avînd împreună pînă la 300.000 de locuitori şi peste cîteva localităţi mărunte.

Ca şi statul ţarist şi cel sovietic, autorităţile tiraspolene de azi preferă pentru Tighina denumirea turcească, mai recentă, de Bender (însemnînd port). Republica Moldovenească Nistreană, după cum de altfel se autointitulează, este practic ultimul loc din Europa de azi unde secera şi ciocanul au fost păstrate ca semn al autorităţii.

 

 Fără a fi recunoscută (formal cel puţin) de vreo autoritate internaţională sau de măcar un alt stat, Transnistria are totuşi preşedinte şi parlament (Soviet Suprem).Armata a 14-a continuă să se afle la Tiraspol, în ciuda intenţiei formale de a părăsi teritoriul Republicii Moldova, astfel că Moscova păstrează la îndemînă un şah mat pentru autorităţile din Chişinău.

Generalul Lebed, şef al acestei armate în timpul războiului şi după războiul de la Nistru, deşi cetăţean rus, a devenit membru al parlamentului autoproclamatei republici de la Tiraspol. Europa dar şi alte state democratice evită să se implice într-o problemă în care Rusia s-a implicat mai serios decît la nivel de declaraţii.

Conform rezultatelor recensămîntului transnistrean din 2004, în Transnistria sînt 31,9 % moldoveni, 30,3% ruşi, 28,8% ucraineni şi alte variate etnii în proporţii neînsemnate.
Formal, întreg teritoriul Transnistriei de azi aparţine integral Republicii Moldova.

În fapt, preşedintele Republicii Moldova, nu poate vizita zona separatistă.

 Igor Smirnov, preşedintele autoproclamatei republici, este un fost muncitor din Kamceatka, adică de la frontiera Rusiei cu Japonia, şi este sosit în Moldova abia în 1987.

Războiul de la Nistru a fost pentru Moldova din stînga Prutului un război defensiv. Multumită luptelor duse de poliţişti şi voluntari, statul moldovenesc a fost capabil să îşi păstreze marea majoritate a teritoriului şi un caracter românesc pînă în prezent.

 

 

 

 

 

 

 

Încheiere

 

La o privire retrospectivă critică asupra evului mediu românesc şi a epocii moderne, trebuie remarcat faptul că Imperiul Otoman a avut o importanţă covîrşitoare în conservarea identităţii şi existenţei ca naţiune a românilor după căderea sub suzeranitate turcească a Ţării Româneşti, apoi a Moldovei şi ulterior şi a Transilvaniei.

Cu toate că cei aproape 400 de ani de suzeranitate turcă au dus la diminuarea importanţei politice a românilor în Europa Evului Mediu şi la sărăcirea nefirească a ţărilor locuite de ei, la ţinerea în ignoranţă a maselor largi şi la gravarea în psihicul românesc a unor metehne orientale grave, de care nici astăzi nu se pot dezbăra, cu toate acestea, prezenţa otomană a protejat sute de ani spaţiul românesc de expansionismul rus şi apoi austriac.

Stăpînirea turcească nu a impus colonizări de popoare străine în principate, nu a reuşit să forţeze schimbarea confesiunii creştin ortodoxe sau a orînduirii statale şi bisericeşti, nu a folosit deznaţionalizarea ca mijloc de control politic şi s-a soldat doar cu pierderi teritoriale (zonele raialelor Giurgiu, Brăila, Hotin şi Bugeacul-Basarabia propriu-zisă).

Marile pierderi teritoriale suferite de români, inima istorică a Moldovei (1775) ce a fost botezată de austrieci Bucovina şi apoi jumătatea de la est de Prut a principatului (1812) botezată de ruşi Basarabia au fost posibile doar pe fundalul slăbirii puterii otomane în Europa (împotriva căreia s-au luptat cei mai iluştri voievozi români!) şi apoi a dispariţiei acesteia.

 Destrămarea treptată a imperiului european otoman a condus încet dar sigur la desfiinţarea principatului Transilvaniei, la dispariţia aproape completă a elementului românesc (şi tătărăsc) în Transnistria, la dezrădăcinarea şi risipirea puternicei tulpini aromâneşti din Grecia ulterioară războaiele balcanice şi din statele învecinate.

 Ceea ce a caracterizat în mare măsură Imperiul Otoman este astăzi un concept modern, obligatoriu în oricare stat al lumii şi impus atît de principiile umanitare cît şi de marile puteri: toleranţa etnică şi religioasă. 

În scenariul prăbuşirii dominaţiei otomane în Europa cu o sută de ani mai devreme, la începutul mileniului al treilea situaţia elementului românesc ar fi putut fi în Republica Moldova similar cu cel din Transnistria de azi iar în România de azi similar cu cel din Republica Moldova. 

 

Sursa: Basarabia literara

 

11/04/2011 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu

CETATEA SOROCA

CETEATEA SOROCA

Se gaseşte în mijlocul oraşului Soroca, la circă 160 km spre nord de Chişinau. În perioada medievală cetatea Soroca facea parte dintr-un vast sistem defensiv al Moldovei, care includea: 4 cetăţi la Nistru, 2 cetăţi pe Dunare şi 3 cetăţi în nordul ţării. În aşa fel, cu un adevarat “brau de cetăţi din piatra”, erau protejate hotarele ţării.

Cetatea Soroca a fost construită la trecatoarea peste Nistru pe locul unor fortificaţii mai vechi. La 1499, din porunca Voievodului Ştefan cel Mare, este înalţata o cetate pătrată din lemn pe locul fortareţei genoveze Olihonia (Alciona). Între anii 1543-1546, în timpul dommiei lui Petru Rareş, cetatea este rezidita din temelie de piatra, aşa cum o vedem şi astăzi, adică rotunda cu diametrul de 37,5 m şi cu cinci bastioane egal departate intre ele.

Meşterii au pus la baza calculelor lor legea suprema a armoniei “secţiunea de aur”, fapt care face cetatea unicala printre moştrele de arhitectură defensivă din Europa. Cetatea Soroca mai este cunoscuta şi drept loc unde s-au întrunit oştirile moldovene sub conducerea celebrului om de stat Dimitrie Cantemir şi armatele ruseşti conduse de ţarul Petru I în timpul campaniei de la Prut impotriva ostaşilor turci in a. 1711. În cetate au mai fost: Bogdan Hmelniţchi, Timuş Hmelniţchi, Alexandru Suvorov s.a.

Asezarea Sorocii este mentionata pentru prima data intr-un document de la 1499. Data inaltarii ei a fost determinate in rezultatul sapaturilor arheologice. S-a constatat ca anume Stefan cel Mare a poruncit sa fie inaltata in fata vadului peste Nistru, pe locul unei vechi fortarete genoveze Alciona, cetatea de lemn, inconjurata cu valuri din pamint, iar Petru Rares a reconstruit-o din temelie, durind in piatra zidurile-i inalte 

Multpatimitui si jefuitui pamint ai Sorocii a stat, dupa cum nota cronicarul Grigore Ureche, “in calea rautatilor”. Aceeasi asezare nepotrivita si aceeasi soarta o depling si alti doi cronicari ai istoriei neamului nostru, Miron Costin si Ion Neculce. Caci anume asupra acestor locuri s-au abatut ostile cazacilor, tatarilor, lesilor, turcilor, cita frunza si iarba, impinse de poftele nesatoase de imbogatire, pustiitoare ca lacustele, trecind prin foc si sabie orice petec de pamint. Tatarii au trecut de nenumarate ori Nistrul anume prin vadul din dreptui Sorocii, spre a supune jafului si prapadului tinutului si asezarile din preajma, in acea vreme apele Nistrului constituind hotarele de est ale Statului Moldovenesc.

De la extremitatea de nord a frontierei si pina la mare, pe Nistru erau citeva vaduri de trecere. Cele de la Hotin si Tighina erau aparate de garnizoanele cetatilor cu aceleasi nume. Pe cind vadul de trecere de la Soroca raminea expus primejdiei din partea invadatorilor straini si a veneticilor de tot soiul. Tocmai in perioada respectiva peninsula Balcanica fusese cucerita si supusa in intregime de catre Imperiul Otoman.

De aceea a si pus la cale domnitorul Stefan cel Mare inaltarea cetatii la vadul de trecere de linga Soroca, spre a intari frontierele de rasarit ale tarii si a pune la adapost poporul jefuit cu multa cruzime. Acea prima cetate patrata de lemn, inconjurata de niste fortificatii de pamint,a fost construita intr-un timp foarte scurt. iar in vremea domniei lui Petru Rares, cam intre anii 1543-1546 mesterii moldoveni au durat zidurile inalte si sigure de piatra de 15-20 metri, incununate de niste creneluri, care mai stau si pina astazi ca o coroana a demnitatii, profilata pe cerul albastru ai vremurilor de pace. Cetatea Sorocii are un plan circular cu diametrul de 37,5 metri, patru turnuri la fel circulare si un al cincilea turn patrat la intrare. Turnurile sint cu trei nivele, cu metereze si niste ambrazuri rotunde pentru tunuri. Grosimea zidurilor e de 3,5 metri si erau menite sa-i apere pe ostenii garnizoanei, paraclisul, incaperile si ele in trei nivele, depozitele de armament si provizii. 

E unicul monument de istorie si arta medievala moldoveneasca, ce s-a pastrat integral, asa cum a fost conceput de mesterii zidari. Facind parte din sistemul defensiv si fiind asezata in zona frontierei de rasarit a tarii, cetatea a fost intarita in repetate rinduri, prin grija si priceperea celor doi domnitori, astfel incit in fata zidurilor trainice si inalte s-au vazut siliti sa-si potoleasca poftele nesatioase si sa dea bir cu fugitii si tatarii, si cazacii, si turcii, si lesii -tot felul de hoarde cotropitoare. De parca proverbul “Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa” ar fi fost potrivit ca sfat si avertisment anume pentru ei.

Inaltarea cetatii din piatra pe vremea domniei lui Petru Rares e confirmata si de Miron Costin, care notase cu pana de cronicar al adevarului istoric ca anume pe timpul celei de a doua domnii a vrednicului domn al Moldovei si urmas al lui Stefan cel Mare a si fost savirsita aceasta munca de reconstruire.

In cunoscuta-i lucrare “Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir sustine ca “Tinutui cel mai de pret ce iaste pre malul Nistrului o buna bucata de cale, iaste tinutul Sorocii. Scaunul lui iaste Soroca, ce se chema mai inainte Olihonia (adica Alciona-n. n), linga Nistru supt deal, pe un ses, si macar ca iaste mica, dar incit dupa vremea intru care s-a facut, iaste foarte tari, cu zidu foarte teapan, in patru unghiuri,aparat cu turnuri destui de inalte si iaste zidit de bicase (cremene) care sint in indestulare pre dealurile de prin prejur). si fiindca ea, de cind s-au dat Bindiriul, iaste cetatea cea mai de frunte despre lesi, pentru aceea se orinduiesc de catre domnie doi stapinitori pentru apararea ei”.

In timpul campaniei lui Petru I in Moldova (1711) garnizoana cetatii Soroca si aparatorii ei au respins cu vitejie atacurile numeroase si masive ale turcilor si au stat la datorie pina la sosirea ostirilor imparatului Rusiei. Sorocenii condusi de pircalabii lor au purces in repetate rinduri la lupta de partea domnitorilor Moldovei. Asa a fost si la 1711, cind l-au urmat pe Petru I pina la Prut, intru sustinerea lui Dimitrie Cantemir.

Lucrarile de restaurare au profilat prin ani pe cerul istoriei noastre de veacuri una din cetatile virtutii si demnitatii neamului nostru. Si in rasarit de soare, si in amurg, prin jaristea de stele, care intretin in vatra focul vesnic al dainuirii in timp si in spatiu, se inalta deasupra capetelor, precum crucea lui Stefan cel Mare deasupra crestinitatii, steaua fara de moarte, luminind in stema frumoasei si strabunei Moldove.

Sursa: literaturasiarta.md

10/12/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu

ŞTEFAN CEL MARE – UN SFÂNT PE TRONUL MOLDOVEI

ŞTEFAN CEL MARE – UN SFÂNT PE TRONUL MOLDOVEI

 Stefan

„O, barbat minunat, cu nimic mai prejos decat comandantii eroici pe care atata ii admiram, care in vremea noastra a castigat, cel dintai dintre principii lumii, o biruinta atat de stralucita asupra turcului! Dupa credinta mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii, si mai cu seama cinstea de capetenie si conducator impotriva turcului, cu sfatul, intelegerea si hotararea tuturor crestinilor, de vreme ce ceilalti regi si principi catolici se indeletnicesc cu trandavia si placerile ori cu razboaiele civile” – cronicarul polonez, Jan Dlugosz (1415-1480)

O crima ce a schimbat fata Europei

In noaptea de 17 octombrie 1451, Moldova cunostea o crima ale carei repercusiuni nu ar fi putut nimeni sa le intuiasca. Ar fi parut, poate, doar o alta crima din lunga serie fratricida ce a insangerat monarhiile europene dar, de data aceasta, moartea unui monarh avea sa schimbe pentru totdeauna mersul istoriei. Domn in Moldova era la acea vreme Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun si tata al unui tanar cu evidente calitati de lider militar si politic, un tanar scolit la curtea lui Iancu de Hunedoara, de care se lega speranta continuitatii la tron a familiei domnitoare, Stefan.

Petru al III-lea Aron, frate vitreg al lui Bogdan, un avid pretendent la tronul Moldovei, patrunde in noaptea tarzie de toamna pe domeniul de la Reuseni, acolo unde se afla familia domnitorului si, cu ajutorul a circa 100 de mercenari, il captureaza si il decapiteaza pe loc pe domnul Moldovei. De acum, puterea se afla in mainile sale. Nu mai ramanea decat un singur amanunt, prinderea tanarului de numai 18 ani, Stefan, cel care, ingrozit de moartea brutala a tatalui sau, fugise intr-una dintre padurile din apropiere. Pentru Petru Aron, uciderea posibilului sau inlocuitor nu mai era, probabil, decat o problema de timp.

Voievodul, de acum, Aron impinge la moarte un alt urmas al lui Alexandru cel Bun, pe Alexandrel, zis si Olehno, pe care il invinge in lupta de la Movile, in martie 1455. Stefan era de negasit, dar Aron nu parea sa mai dea mare importanta acestei probleme. In schimb, el se inchina turcilor acceptand sa plateasca un tribut de 2000 de galbeni (o suma imensa la acea vreme), tribut ce ar fi trebuit sa creasca anual, totul in schimbul protectiei Curtii Otomane.

Srefan

Urat de boieri si parasit de cei apropiati, Petru Aron afla cu stupoare ca, la sase ani dupa uciderea miseleasca a lui Bogdan, Stefan se indrepta spre Moldova cu o armata de 6000 de oameni, mare parte munteni pusi la dispozitie de varul sau, Vlad Tepes, cerand tronul si razbunarea sangelui varsat la Reuseni.

Cu o armata stransa in pripa, Aron este, insa, incapabil sa se opuna mult mai tanarului sau oponent, si este infrant la 12 aprilie 1457 la Doljesti pentru ca, la scurt timp, la Orbic, oastea sa sa fie imprastiata definitiv. Petru scapa cu viata si ia drumul pribegiei spre Polonia, acolo unde spera sa primeasca ajutor grabnic in inlaturarea “obraznicului Stefan”, iar pe locul numit Direptate, pe Siret, tara il aclama ca domn pe fiul lui Bogdan al II-lea. Pentru Moldova incepuse cea mai glorioasa pagina din toata istoria ei.

Lupta de la Baia si dezastrul Semilunii de la Vaslui

Victoria asupra lui Petru Aron nu rezolva nicidecum problema stapanirii Moldovei. Stefan stia ca ucigasul tatalui sau ar fi putut veni oricand asupra sa cu oaste polona si, pentru a impiedica un atare risc, el accepta suzeranitatea regelui polon Cazimir si ii cedeaza acestuia Hotinul.

 In schimb, Polonia se angaja sa nu permita lui Petru Aron sa mai calce vreodata pamantul Moldovei . Aron constientizeaza inutilitatea prezentei sale la curtea lui Cazimir si se refugiaza in Ardeal, acolo unde spera la ajutor din partea regelui maghiar, Matei Corvin.

 Fara a se lasa intimidat de una dintre cele mai impunatoare armate ale Europei, Stefan, sustinut tacit de polonezi, ataca cetatea Chiliei, domeniu aflat sub protectie ungara inca de pe vremea lui Petru al II-lea. Atacul esueaza, iar domnul Moldovei paraseste teatrul de lupta cu o rana la glezna ce nu avea sa se mai inchida pana la sfarsitul vietii sale. Nu era, insa, decat o amanare. Trei ani mai tarziu, in 1465, Stefan avea sa cucereasca mult ravnita “poarta” a Moldovei. Intre timp, recuperase Hotinul de la polonezi.

Constientizand ascendentul dat de sustinerea Poloniei, chiar daca acesta era doar unul formal, Stefan ataca localitatile secuiesti din Ardeal in speranta de a-l captura pe Aron. Aceasta scapa din nou cu fuga si se refugiaza la curtea lui Matei Corvin, acolo unde cere insistent o interventie armata a Ungariei in Moldova. Drept raspuns, Matei Corvin ridica in 1467 o oaste de 40.000 de cavaleri, nu inainte de a potoli rascoala taranilor ardeleni de care Stefan nu era strain.

La 11 noiembrie, ungurii se aflau deja la Brasov iar urmatoarea destinatie era pasul Oituz, trecerea spre Moldova. Bine intarit de catre domnitorul muntean, pasul se dovedeste o nuca tare pentru Matei Corvin, luptele surde din trecatoare dovedindu-se fatale pentru multi dintre ostasii sai. Si totusi, regele ungur reuseste sa treaca. La 19 noiembrie, targul Trotusului este devastat. Nu sunt crutati nici macar copiii si preotii. Urmeaza Bacaul, Romanul si se parea ca armata lui Corvin avea sa ia si Suceava.

La 15 decembrie 1467, Stefan , alaturi de 12.000 de osteni asediaza Romanul, locul de campare al armatei ungare, dupa ce incendiase orasul din toate partile.

Luptele sunt extrem de violente, cu multe victime de ambele parti. In zorii zilei, panicati, ungurii incep sa se retraga in dezordine. Pana si regele este purtat pe targa, ranit grav de o sageata cu trei varfuri si de catre o lance. Doar indecizia vornicului Isaia de a ataca acolo unde ii ordonase Stefan voievod face ca Matei Corvin sa ramana necapturat si sa ajunga, alaturi de ramasitele armatei sale, in Ungaria. Dar nu era decat inceputul.

Dornic sa arate ca Moldova nu mai este un loc deschis jefuitorilor, voievodul moldav patrunde in anul 1468 in Ardeal, pradand si pedepsind trupele unguresti pentru necutezanta de a se fi opus moldovenilor. Nu era decat semnul ca pe tronul Moldovei urcase un principe demn de orice natiune europeana. Petru Aron este momit cu o scrisoare falsa si adus in fata lui Stefan. Soarta sa avea sa fie aceeasi cu a victimei sale de la Reuseni, Bogdan al II-lea, tatal domnitorului moldav.

Dar problemele lui Stefan erau departe de a fi rezolvate. Asupra sa apasa inca birul acceptat de Petru Aron, iar cutezanta de a nu-l plati Inaltei Curti de la Stambul ar fi insemnat asmutirea asupra Moldovei a celui mai puternic imperiu al vremii.

Stefan isi calculeaza, insa, bine miscarile. Stie ca, atata vreme cat pe tronul Tarii Romanesti se afla Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Tepes, un domnitor vandut turcilor, pericolul otoman ar fi putut lovi Moldova din cel putin doua parti.

Nu ramanea decat ca Stefan sa impuna in Muntenia un domnitor supus cauzei crestine care sa il sprijine in lupta impotriva necredinciosilor. Astfel, intre 1470-1474, voievodul moldav cucereste Braila, cel mai important port valah, Cetatea de Floci si Ialomita. Radu cel Frumos nu i se poate opune. Cere, in schimb, tatarilor sa invadeze Moldova. La 20 august, la Lipniti, Stefan ii infrange si pe acestia intr-o lupta sfarsita catastrofal pentru tatari. Insusi fiul hanul este capturat si ucis atunci cand tatal sau ameninta pe domnitorul Moldovei cu noi pradaciuni.

Radu decide sa actioneze, dar este infrant chiar la intrarea in Moldova. In anul 1471. Doi ani mai tarziu, la 18 noiembrie, Stefan il infrunta din nou pe domnitorul muntean si il invinge iarasi la Ramnicu Sarat. In locul sau, voiedovul in inscauneaza pe Laiota Basarab. O incercare a turcilor de a remedia situatia se termina dezastruos. Toata armata lor, circa 13.000 de oameni, este nimicita, iar 2300 de prizonieri sunt trasi in teapa. In acelasi an, insa, Laiota il tradeaza pe Stefan si trece de partea turcilor.

Un altul ar fi renuntat, dar nu si domnitorul moldovean. El isi alege un nou protejat, pe Basarab cel Tanar, zis si Tepelus, pe care il trimite cu o armata impotriva lui Laiota. Tepelus nu se ridica, insa, la asteptarile lui Stefan si, la 5 octombrie 1474, este infrant de tradatorul Laiota. Doua saptamani mai tarziu, dupa ce cucerise cetatea Teleajenului, Stefan il invige si pe fostul sau aliat si reinstaureaza domnul pe care si-l dorea.

In schimb, actiunile sale rascolisera suficient mandria turcilor. Decis sa puna odata pentru totdeauna capat spinoasei probleme a Moldovei, Mohamed al II-lea, cuceritorul Bizantului, trimite o armata imensa, numarand circa 120.000 de oameni, in frunte cu Soliman Magnificul, sa ii aduca mica provincie rebela sub vesnica ascultare. Nu stia, insa, ca isi trimisese cei mai multi dintre osteni la moarte.

Stefan, afland de planurile turcilor, cere grabnic ajutor vecinilor crestini. Polonia trimite doar incurajari, in timp ce Matei Corvin nu trimite decat 1800 de cavaleri. In graba, din Ardeal, domnitorul strange inca 5000 de secui, alaturi de cei 40.000 de moldoveni, atat cat putuse aduna sub arme din mica tara a Moldovei.

Urmand vechiul obicei, el pustieste totul in calea atacatorilor, ingreunandu-le acestora avansul si oferindu-si timp pentru a alege locul ideal pentru batalia ce avea sa vina inevitabil. Iar locul il gaseste in mlastinile din jurul Vasluiului. La 10 ianuarie 1475, Stefan isi aduna oastea in negura diminetii si ataca frontal uriasa oaste a turcilor. Inclestarea este una de o rara violenta dar, dupa ceasuri de lupta surda, moldovenii incep sa bata in retragere.

 Este momentul in care insusi voievodul se avanta in prima linie incuranjandu-si oamenii si dand turcilor lovitura de gratie. La un semn al sau, din spate, un detasament ascuns in padurile din apropiere, navaleste asupra otomanilor starnand o panica de nedescris. Turcii nu mai asculta de ofiteri si incep sa se calce in picioare in speranta desarta de a scapa cu viata. Totul se transforma in cel mai scurt timp intr-o urmarire surda presarata cu zeci de mii de victime. Fugariti pana la

Srefan

Dunare, putinii supravietuitori isi pierd viata in apele inghetate ale Dunarii. Fusese cea mai mare infrangere a Islamului din fata unei armate crestine!

Drept raspuns, Stefan, pe care polonezii il numeau deja “cel Mare”, este numit de catre papa de la Roma “atlet al lui Hristos”, in timp ce Matei Corvin isi aroga drepturile victoriei. Aurul necesar unei noi rezistente in fata turcilor pleaca spre tronul Ungariei, in timp ce voievodului Moldovei nu ii parvin decat felicitarile curtilor europene. Impresionanta ramane scrisoarea lui Stefan cel Mare catre monarhii apuseni, scrisoare redactata la 25 ianuarie 1475, la doar 15 zile de mareata sa victorie:
“Prea luminatilor, prea puternicilor si alesilor domni a toata crestinatatea, carora aceasta scrisoare a noastra va fi aratata sau de care eaq va fi auzita. Noi, Stefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Moldovei, ma inchin cu prietenie voua tuturor carora va scriu si va doresc tot binele si va spun domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati, si in fiecare zi se gandeste cum sa nimiceasca toata crestinatatea.

De aceea facem cunoscut domniilor voastre ca pe la Boboteaza trecuta, mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire in numar de 120.000 de oameni, ala carei capitan de frunte era Soliman Pasa beglerbegul… Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeul nostru atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare, si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre, pentru care lucru sa fie laudat Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, paganul imparat al turcilor isi puse in gand sa-si razbune si sa vina, in luna lui mai, cu capul sau, si cu toata puterea sa impotriva noastra si sa supuna tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta, care e tara noastra, va fi pierduta – Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva -, atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie.

De aceea, ne rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri intr-ajutor impotriva dusmanilor crestinatatii, pana mai este vreme, fiindca turcul are acum multi potrivnici si din toate partile are de lucru cu oameni ce-i stau impotriva cu sabia in mana. Iar noi, din pareta naostra, fagaduim, pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei mele, ca vom sta in picioare si vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru.

 Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, noi i-am taiat mana dreapta. Deci fiti gata fara intarziere. Data in Suceava, in ziua de Sfantul Pavel, luna ianuarie in 25, anul Domnului 1475. Stefan voievod, domnul tarii Moldovei”.

Stefan

Lupta de la Razboieni si umilirea Poloniei in Codrii Cosminului

Era evident ca marele Mahomed al II-lea nu putea accepta o rusine asa cum fusese cea de la Vaslui. De aceasta data, decide sa ia problema in propriile maini si sa scape de incomodul domnitor moldovean. Astfel, la 13 mai, 1476, sultanul pleaca din Adrianopol in fruntea unei armate de-a dreptul uriase, 150.000 de oameni, carora Laiotă Basarab le promisese ajutorul a inca 12.000 de munteni. Stefans e vede din nou singur in fata Imperiului Otoman. Fara sa dispuna de rezervele uriase de oameni de care se bucura Mahomed, el strange doar 20.000 de osteni. 20.000 in fata a peste 160.000 de turci.

Singura solutie este intarirea unui fort la Paraul Alb, sau Valea Alba, acolo unde Stefan isi maseaza mica armata. Spre uimirea lui Mahomed, voievodul moldav ataca primul, la 26 iulie, si chiar reuseste sa respinga primele valuri ale turcilor.

Numarul acestora era insa urias, iar Stefan se vede nevoit, intr-un final, sa se retraga, lasand in urma un numar mare de morti dintre proprii sai osteni. Sultanul este sigur de victorie si se indreapta spre Suceava, cetatea de scaun, acolo unde esueaza in fata aparatorilor condusi de Sendrea, cumnatul lui Stefan. Hotinul, aparat de starostele Vlaicu, rezista si el. Neamtul, aflat in grija hatmanului Arbore iese invingator in luptele cu Mohamed. Cat despre Chilia si Cetatea Alba, turcii nu se mai gandesc sa le cucereasca. O furtuna puternica le distrusese o mare parte a flotei din Marea Neagra.

 Si astfel, cuceritorul Bizantului, se intorcea din Moldova neinvins, dar fara sa fi cucerit nimic, hartuit din spate de noua oaste a lui Stefan, asemenea unui fugar si nu unui invingator, asa cum se pretindea. Drept raspuns, Stefan cel Mare il aduce pe tronul Valahiei pe Vlad Calugarul. Tepelus urmase gestul lui Laiota si tradase si el.

Dar nici acest al treilea protejat crestin al lui Stefan nu rezista prea mult in fata turcilor. Mai mult, el se alatura acestora in ceea ce avea sa fie cea mai mare lovitura peste domnitorul Moldovei, pierderea Chiliei si a Cetatii Albe din anul 1484.

Singura speranta a domnitorului ramane o alianta militara cu Polonia, alianta ce se incheie in anul 1485, in conditii umilitoare pentru Stefan. In vazul tuturor, el a fost nevoit sa ingenuncheze si sa jure credinta mandrului Cazimir. Fusese doar o vanitate a polonezului pentru ca intelegerea nu a fost respectata. Polonia nu a trimis lui Stefan decat 3000 de soldati. Mai mult, Cazimir incheie pacea cu sultanul, lasandu-l pe Stefan in voie sortii.

Drept raspuns, domnitorul cauta ajutor in Ungaria si, asigurat de protectia acestora, invadeaza Polonia si ocupa Pocutia, teritoriu asupra caruia Stefan avea drepturi de mostenire de la Petru al Musatei si Alexandru cel Bun. Cazimir nu reactioneaza si, la numai doi ani dupa atacul moldovenilor, se stinge din viata lasand locul fiului sau Ioan Albert.

Un alt fiu al sau Vladislav, conducea Boiemia, in timp ce un altul, Alexandru, era mare duce al Lituaniei. Ramanea cel de al patrulea fiu, Sigismund cel fara de tara, pe care Ioan Albert decide sa il aseze in fruntea Moldovei. Astfel, sub un pretext mincinos, recucerirea Chiliei si a Cetatii Albe, Ioan Albert patrunde in Moldova, la 9 august 1497, in fruntea a 100.000 de osteni.

Prima solie a lui Stefan este primita cu bunavointa si asigurata de bunele intentii ale polonezilor. Ruta urmata era, insa, alta decat cea catre Chilia. Stefan intelege planul lui Ioan Albert si vede cum armata acestuia se indreapta catre Suceava. Trimite o a doua solie si abia cand mesagerii sai sunt arestati intelege planul ascuns al regelui vecin. Grabnic, Stefan cel Mare cere ajutorul turcilor si ardelenilor.

La 24 septembrie, polonezii declanseaza asediul Sucevei, dar incercarile lor sunt zadarnice. Cetatea era mult prea bine aparata ca sa poata fi cucerita. Turcii trimit doar 2000 de oameni, in timp ce ardelenii se grabesc prin pasul Oituz cu 12.000 de osteni.

Afectati de lipsuri, polonezii ridica asediul si par decisi sa incheie pacea, dar aceasta nu se va mai face decat in conditiile impuse de Stefan. Ioan Albert era nevoit sa se intoarca pe aceeasi ruta secatuita de tactica pamantului parjolit, fara ingaduinta de a jefui vreo asezare de pe teritoriul Moldovei. Demoralizati, polonezii pornesc pe drumul de intoarcere dar nici de aceasta data nu isi tin promisiunea.

Constient de o noua incalcare a tratatului de pace, Stefan ii urmareste pe atacatori cu circa 40.000 de osteni. In “apropiere de fagetul Cosminului”, voievodul in ajunge din urma pe polonezi si ordona armatei sale sa inconjoare padurea.

 Copacii sunt taiati si lasati doar atat cat sa poate fi pravaliti si, la 26 octombrie 1497, varstnicul Stefan dadea inca odata atacul. Prinsa ca intr-un cleste, armata polona a fost distrusa, putini fiind cei care au reusist sa fuga. Urmarirea fugarilor continua pana la granita cu Polonia, lupte crancene avand loc la Lentesti si apoi la Cernauti. Stefan isi permite chiar sa se lipseasca de un corp de oaste pe care il trimite sa lupte impotriva unui detasament de calareti mazuri veniti in ajutorul polonilor. Si din nou moldovenii ieseau invingatori.

Polonia isi lingea ranile deschise si zecile de mii de morti lasati in pamantul Moldovei. Era una dintre cele mai mari infrangeri din istoria sa medievala. Pocutia ramanea a Moldovei pana dupa moartea lui Stefan, survenita la 2 iulie 1504, si asta pentru ca nimeni nu mai cuteza sa il infrunte pe Sfantul Luptator si ctitor de biserici de pe tronul de la Suceava.

 Sursa:Basarabia literară

November 3rd, 2010

06/11/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Scrie un comentariu

   

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 338 other followers