Razboi informativ intre serviciile de spionaj romanesti si cele sovietice imediat dupa anexarea Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre URSS.

 

 

Acţiunile contrainformative româneşti în primele luni de la anexarea sovietica a Basarabiei si nordului Bucovinei.

 

Deşi, aşa cum cerea ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost predate U.R.S.S. cu toată infrastructura intactă, bandele de minoritari, precum şi unităţile speciale din trupele regulate sovietice, au zădărnicit evacuarea autorităţilor române, a bunurilor şi a populaţiei.

Multe din unităţile Armatei române în retragere, au fost răzleţite, soldaţii, în foarte multe cazuri – reţinuţi de ostaşii sovietici şi împiedicaţi să-şi continue evacuarea.

Unii din soldaţii români reţinuţi de bolşevici, au reuşit să treacă legal în România şi după fixarea hotarului pe Prut, prin Comisia de repatriere, alţii ilegal, prin penetrarea noului hotar, cu toate riscurile asumate, revenind la unităţile lor. Însă, odată ajunşi, şi unii şi alţii, erau puşi sub supraveghere, fiind consideraţi potenţiali spioni sovietici.

Suspectarea acestora în mare măsură era întemeiată, deoarece unii dintre ei au revenit la unităţile lor tocmai la sfârşitul anului 1940-începutul anului 1941, timp în care ar fi putut fi recrutaţi de organele spionajului sovietic şi trimişi peste Prut în misiune.

Pentru identificarea acestora, în unităţile româneşti au fost întocmite liste cu ostaşii reveniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi care urmau să fie supravegheaţi îndeaproape. În categoria celor suspecţi au fost trecuţi în primul rând ostaşii originari din Basarabia şi nordul Bucovinei, care, după cum se considera, erau printre primii luaţi în vizorul recrutorilor sovietici.

 

La 3 august 1940, Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major al Armatei române relata că, în urma cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei, Serviciul de spionaj sovietic s-a folosit la culegerea informaţiilor militare în mare măsură chiar de unii ofiţeri şi soldaţi români rămaşi temporar în teritoriile ocupate. Aceştia au fost recrutaţi prin diferite metode (promisiuni, remunerare bănească, constrângere sau ameninţare) şi după o scurtă pregătire, au fost trecuţi clandestin în România, cu instrucţiuni de a se prezenta la unităţile lor şi să declare că au fugit din teritoriile ocupate, unde au rămas forţaţi de împrejurări.

 

Sovieticii nu puteau rata o astfel de ocazie, de a avea rezidenţi chiar în sânul unităţilor române, care să le furnizeze informaţii extrem de importante. Pentru a nu fi descoperiţi, Serviciul sovietic de spionaj i-a sfătuit să treacă la executarea misiunilor doar după 2-3 luni de zile, căci după sosirea lor la unităţi vor fi puşi sub supraveghere.

În vederea prevenirii şi combaterii activităţii acestor agenţi sovietici, Secţia a II-a a dispus ca toţi militarii care se încadrau în această categorie de suspecţi, să fie puşi sub supraveghere discretă. Cei ce vor fi prinşi în zona de frontieră, în încercarea de a trece clandestin frontiera, să fie daţi pentru cercetări celui mai apropiat organ informativ al Marelui Stat Major. De asemenea, trebuia amplificată „educaţia naţională în unităţi”.

 

La 8 august 1940, unităţilor Armatei române de pe Prut li s-a dat ordin ca toţi ostaşii reîntorşi la unităţi după 4 iulie, să fie supravegheaţi „îndeaproape şi în modul cel mai discret, asupra întregii lor activităţi”. Acei bănuiţi, nu trebuiau utilizaţi în serviciile importante ale Armatei, „unde ar putea uşor culege informaţiuni”. În continuarea ordinului, erau prezentate unele metode utilizate de sovietici în culegerea şi transmiterea informaţiilor, pentru ca agenţii sovietici din cadrul Armatei române să fie mai uşor identificaţi şi anihilaţi.

 

De asemenea, în categoria potenţialilor spioni sovietici erau incluşi şi refugiaţii (civili) basarabeni şi bucovineni, în rândul cărora se puteau infiltra agenţii bolşevici. Din spusele refugiatului avocat Gheorghe Mândrescu din Bălţi, sovieticii „trimit mereu spioni în România, iar în prezent mai mult spioane”. Avocatul a vorbit despre un oarecare Voinea, fost poliţist român, care s-a pus în serviciul spionajului sovietic.

Cu concursul acestuia se aranja trimiterea spionilor în România, prin metoda infiltrării lor în listele de refugiaţi. Se căutau nume asemănătoare a repatriaţilor cu cele ale agenţilor (spre exemplu, Pavlof – Pavlov, Mândrescu – Mandescu, etc.) şi la Ungheni, la trecerea Prutului, persoana în drept de a trece în România era respinsă, în locul ei trecând spionul. Victimei i se spunea că autorităţile de la Chişinău au comis o eroare. Un asemenea caz a avut loc şi atunci când a trecut Prutul Gh. Mândrescu – „Spioana a fost trecută pe la Ungheni, iar femeia a fost întoarsă plângând la Chişinău”.

 

La 2 august 1940, Armata a III-a română a emis ordinul nr. 25.327, potrivit căruia, comandamentul era informat că, unii dintre refugiaţi (în special femei) veniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi stabiliţi în diferite zone de refugiu, se deplasau dintr-o localitate în alta „sub formă de plimbări, fără ca organele de poliţie să le impună anumite restricţiuni”.

Reieşind din considerentul că, printre refugiaţi, fie chiar şi de origine etnică română, puteau fi agenţi de propagandă comunistă şi spionaj, s-a dat ordin să se supună aprobării prealabile şi controlului, toate deplasările refugiaţilor, „care nu se vor face decât pentru motive reale şi bine întemeiate”.

 

Însă, pericolul din partea spionajului sovietic venea în cea mai parte din exterior, din teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei, unde organele speciale sovietice activau din plin. Imediat după instalarea în noile teritorii cucerite, organele sovietice de spionaj au trimis în România mai mulţi agenţi-informatori. Unul dintre aceştia, Ion Istrate, funcţionar la Primăria oraşului Ismail, a trecut clandestin hotarul de pe Dunăre cu o barcă la 12 iulie 1940.

Însă, pe teritoriul românesc a fost reţinut de Poliţia oraşului Tulcea, Istrate declarând că, s-a refugiat de sub regimul de ocupaţie în Vechiul Regat. Fiind suspect (căci s-a refugiat tocmai peste două săptămâni de la ocupaţie), a fost cercetat minuţios şi ca rezultat Istrate a declarat că, a fost chemat la sediul miliţiei din Ismail, unde un oarecare locotenent Petrov i-a dat suma de 7.000 de lei şi în câteva şedinţe l-a instruit pentru a fi trimis în misiuni de spionaj în regiunea Buzău.

 

Pentru reuşita misiunii, i s-a recomandat să-şi găsească un serviciu în Buzău, de preferinţă chelner, şi să culeagă informaţii despre trupele române, armamentul şi fortificaţiile din zonă.

Către data de 20 august 1940, trebuia să aibă culese toate datele necesare, pe care să le transmită unui curier, ce urma să vină la Buzău. La interogatoriu spionul Istrate, a mai declarat că, în afara lui „s-au trimis mulţi agenţi sovietici la noi în ţară”.

 

La 12 septembrie 1940, Biroul 2 Informaţii al Diviziei 21 Infanterie română informa că, la 1 septembrie, de către organele informative ale diviziei a fost reţinută la Tecuci, pentru posibile activităţi de spionaj, femeia Ilona Naghi, de origine maghiară, fostă lucrătoare la fabrica de tricotaje din Chişinău.

În urma declaraţiilor acesteia, care erau „cu multe contraziceri şi fapte neadevărate”, s-a constat că, a fost trecută în România de Serviciul sovietic de spionaj împreună cu alte 44 de femei, având misiuni de spionaj în diverse localităţi ale României.

 

Trecerea acestor femei s-a făcut prin Delta Dunării, lângă Ismail, cu bărci cu motor, conduse de ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile. Iar „într-un păpuriş din Deltă, aparţinând nouă (României de după 28 iunie 1940 – n.a.), s-ar fi aflat circa 200 de soldaţi ruşi, care le aşteaptă şi care le făceau paza în timpul trecerii”.

Ajunse în teritoriul românesc, femeile au fost conduse până la Galaţi de către un ofiţer sovietic, îmbrăcat în civil, după care femeile au luat-o în direcţii diferite. Ilona Naghi a fost trimisă la Tecuci, cu misiunea de a lua contact cu ofiţerii, subofiţerii şi efectivul de trupă al acestei garnizoane, în special, cu militarii de origine rusă sau basarabeană, în vederea obţinerii diverselor informaţii militare.

 

După aproximativ 20 de zile de la stabilirea ei în Tecuci, a fost vizitată de acel ofiţer sovietic care a adus-o anterior la Galaţi, cerându-i informaţiile culese, ofiţerul fiind probabil, coordonatorul acestei vaste acţiuni de spionaj.

Pentru prevenirea penetrării acestor spioane în mediul militar, Comandamentele tuturor unităţilor armate au primit ordine stricte să facă „toate diligenţele pentru a nu intra printre soldaţi astfel de spioane”.

 

În faţa acestui val de spioni sovietici, care necontenit veneau din Basarabia şi Bucovina ocupată, s-au luat un şir de măsuri de ordin contrainformativ, printre care una se referea la prevenirea transmiterii de informaţii pe cale telefonică. La 31 august 1940, M.St.Major a emis ordinul nr. 211.649, prin care a interzis convorbirile telefonice din zona armatelor în limbile ebraică, rusă şi maghiară.

Deci, toţi minoritarii din zona armatelor, vorbitori ai acestor limbi, trebuiau să vorbească la telefon numai în limba română, pentru a se putea supraveghea cu uşurinţă toate convorbirile telefonice din zonele de importanţă strategică pentru România şi a-i demasca pe potenţialii spioni care transmiteau informaţiile în aceste limbi.

 

Despre această măsură a fost anunţată şi Societatea Anonimă Română de Telefoane, care trebuia să-şi dea concursul la supravegherea convorbirilor telefonice. De asemenea, la 1 septembrie 1940, s-a ordonat patrularea şi supravegherea zonelor telegrafo-telefonice, cu o atenţie sporită „în regiunile cu număr mare de minoritari”.

de Pavel MORARU-http://www.ax.md/index.php?option=com_content&view=article&id=195:aciunile-contrainformative-romaneti-in-primele-luni-de-la-anexarea-sovietica-a-basarabiei-si-nordului-bucovinei&catid=91:istorie&Itemid=272

SERVICIILE SPECIALE DE LA CHISINAU AU RELUAT ACTIVITĂŢILE DE ANIHILARE ŞI DESTABILIZARE A ORGANIZAŢIILOR CIVICE ŞI PARTIDELOR POLITICE CARE SUSŢIN REUNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

EXCLUSIV: SERVICIUL DE INFORMAŢII ŞI SECURITATE DE LA CHIŞINĂU A RELUAT ACTIVITĂŢILE DE ANIHILARE ŞI DESTABILIZARE A ORGANIZAŢIILOR CIVICE ŞI PARTIDELOR POLITICE CARE SUSŢIN REUNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA.

Conform surselor Romanian Global News din mediul guvernamental de la Chsinau, Serviciul de Informatii si Securitate de la Chisinau a reluat activitatile de anihilare si destabilizare a organizatiilor civice si partidelor politice care sustin reunirea Basarabiei cu Romania.
Pe langa urmarirea si compromiterea liderilor organizatiilor de pe teritoriul R. Moldova, care sustin reunirea celor doua state romanesti, SIS-ul desfasoara puternice actiuni operativ –informative pe teritoriul Romaniei, in cadrul organizatiilor studentilor basarabeni, dar si creind actiuni de lobby in cadrul formatiunilor politice din Romania, in defavoarea ideii de reunire a celor doua state romanesti.
In acest scop SIS-ul a racolat si va racola absolventi ai universitatilor romanesti si studenti bursieri ai statului roman, pe care ii va coordona in preluarea a cat mai multe din organizatiile studentilor basarabeni din Romania, urmand ca acestia sa blocheze aderarea respectivelor organizatii la miscarile pro-unire.

 Presa online a mediului studentesc basarabean este deasemenea vizata.

Sursele Romanian Global News precizeaza ca sectiunea din SIS care se ocupa de aceasta problema este incadrata cu ofiteri ce au legaturi stranse cu agenti FSB si SVR din Ambasada Rusiei la Chisinau.

Chsinau/Romanian Global News

 

ISTERIA MULTICULTURALĂ ÎN R.MOLDOVA, ANTICOMUNISMUL SI NATIONALISMUL

NAŢIONALISMUL ŞI ISTERIA MULTICULTURALĂ ÎN BASARABIA

 

Interesant lucru: demofilii de ieri, adică cei care au luptat pentru democraţie şi drepturile omului în spaţiul dominat de fosta URSS, mai ales cei care au luptat deschis contra regimului totalitarist, apoi credincioşii în Dumnezeu, mai ales credincioşii ortodocşi care au fost târâţi de bărbi prin sate şi oraşe, băgaţi la ani grei de puşcărie şi de multe ori ucişi fără milă, apoi deţinuţii politici, deportaţii în Gulag, luptătorii pentru dreptate, chinuiţii, dar de fapt iluminaţii, aproape toţi au devenit în democraţie naţionalişti, antisemiţi, fascişti.

Şi cine sunt cei care prin televiziuni şi gazete transformă în naţionalişti pe demofilii de ieri? Răspunsul este, vorba lui Caragiale, de ras mustăţile: tocmai cei care au stat ieri binişor, cu pufuşor pe botişor, în organele represive comuniste sau care, adicătelea, au rezistat prin “opera” lor în administraţie, mass-media, literaratură, ştiinţă şi chiar în organele superioare de partid.

 De ce se întâmplă fenomenul acesta în democraţiile postcomuniste? Fiindcă anticomunismul din spaţiul fostei Uniuni Sovietice a fost, chiar şi în pilda concretă a ruşilor, şi luptă pentru eliberare naţională. Sau, cum îl eticheta partidul comunist şi organele lui represive, naţionalism.
Printre luptătorii anticomunişti de alte etnii decât cea rusă din fosta URSS puţini sunt cei cărora nu li s-a pus în dosarul de “duşman al poporului”, mai întâi, apartinenţa la o etnie şi… naţionalismul acelei etnii.

De fapt Kremlinul nu credea nici într-un activist de altă etnie decât cea rusă şi, pe anumite etape ale războiului pentru crearea imperiului comunist universal, în cei de origine etnică evreiască. Au mărturisit acest lucru mai ales ofiţerii superiori de KGB. Fiecare din ei era urmărit cu străşnicie de către un ofiţer de KGB rus (şi, uneori, de către unul evreu, care, la rândul lui, era supravegheat de unul rus).

Urmărirea asta au simţit-o pe pielea lor şi activiştii superiori al partidului comunist – peste tot în fostele republici sovietice, sau în autonomii, sau regiuni cu specific etnic, chiar şi în simplele raioane sau în organizaţiile şi întreprinderile cu un număr mai mare de salariaţi – cel puţin al doilea om în ierarhia comunistă, sau în administraţie, sau la serviciul de cadre era în mod obligator rus. Iar naţionalismul, mai ales cel anticomunist, era considerat duşmanul de moarte al partidului comuniştilor.

Iar dacă cercetăm cu atenţie fenomenul, vedem că regimul criminal comunist a fost zdruncinat din temelii anume de lupta de eliberare naţională a popoarelor din fosta URSS. Comunismul a picat mai întâi la Vilnius, Chişinău, Tbilisi, Bacu, Riga, Tallin, Erevan şi doar mai apoi la Kiev şi Moscova. Această luptă a fost susţinută de către posturile de radio apusene, mai ales de “Voice of America” şi “Radio Free Europe”. Cel puţin românii din Basarabia, în acest sens, au merite la fel de mari ca şi popoarele baltice sau caucaziene.

Iar pentru etapa toamnei anului 1988 şi primăvara lui 1989 românii din Basarabia au fost, cu marile lor demonstraţii şi adunări, chiar în prima linie a luptei anticomuniste (nenorocul basarabenilor a fost că lupta lor nu s-a întâmplat la Vilnius sau Riga; balticii aveau şi o diaspora anticomunistă puternică şi secţii la posturile de radio amintite mai sus, iar mişcarea naţională şi anticomunistă din Basarabia nu putea coincide cu mişcarea anticomunistă din România).

Anticomunismul văzut ca naţionalism

Să revenim, pentru a ilumina denigrarea actuală a foştilor demofili, la timpurile dinaintea anului 1989. Să ne amintim măcar vestitul caz al “medicilor evrei” de la începutul anilor 50 al secolului trecut. Crima lor consta în faptul că acei medici erau evrei şi anume ca evrei au atentat la securitatea naţională a URSS. Adică era vorba de un caz tipic de rasism comunist băgat de Kremlin şi de Stalin sub şandramaua naţionalistă. Acelaşi lucru se poate spune despre alt caz concret, cel al grupului anticomunist Şoltoianu-Usatiuc-Ghimpu, creatorii Frontului Naţional Român din Basarabia.

Toţi membrii grupului au făcut ani grei de Gulag în primul rând ca naţionalişti şi doar mai apoi ca anticomunişti. Deşi esenţa luptei pe care a dus-o acest grup era totalmente anticomunistă, adică antitotalitaristă şi urmărea să deschidă ochii opiniei publice internaţionale asupra crimelor (genocidului) pe care îl înfăptuia cu multă cruzime în fosta URSS partidul comuniştilor. Să mai amintim că în URSS, o creatură geopolitică din zeci şi zeci de popoare, lupta cu naţionalismul făcea parte din tehnicile de bază ale activităţii aparatului represiv leninist-stalinist.

Chiar dacă nu ştiai de naţionalism, aflai despre el ca de o ciumă de care trebuie să te păzeşti din ziare, de la radio şi televiziune sau din lecţiile publice ale sutelor de mii de propagandişti şi activişti de partid. Sau din pilda concretă a pedepsirii dure a celor care au spus “ceva” (de multe ori nici nu spuneau nimic, ci doar erau pârâţi anonim că ar fi spus “ceva”), trimiterii lor în Gulag cu un proces de formă (vezi cazul “Arcaşilor lui Ştefan”, tot din Basarabia), sau dispariţia lor fără nici o urmă (vezi cazul marelui intelectual basarabean Petre Ştefănucă, sau al unor membri ai Sfatului }ării – cum ar fi Teodor Neaga şi alţii care nu au fost informaţi despre primejdia de moarte a comunismului, sau nu aureuşit să plece din Basarabia în dezastrul evacuării de o zi, sau nu s-au putut despărţi de familii pe 28 iunie 1940), sau trimiterea în Gulag fără nici un proces (vezi cazul Abajeru-Crihan de la începutul anilor 50 din Basarabia).

Pilda vie, adică arestarea naţionaliştilor, judecarea în colectiv (când era cazul), sau dispariţia fără urmă (tot după caz, dar şi în dependenţă de zelul celor care executau ordinul), sau darea afară din câmpul muncii, apoi imposibilitatea de a găsi un loc de muncă, de facto condamnarea la dispariţie prin înfometare şi boli era folosită cu deosebit succes de către aparatul represiv comunist.

Existau, însă, şi metode mai subtile de luptă contra naţionalismului – elitelor, celor talentaţi, formatorilor reali de opinie li se înscenau, mai ales pe domeniul patimilor omeneşti, diferite potlogării şi apoi erau chemaţi, speriaţi (că va şti soţia şi copiii, că nu vei mai primi apartament, că nu mai ajungi doctor în ştiinţe, că vei fi trimis la ţară sau în Siberia) şi umilit (uneori în genunchi) până omul se dădea de bună voie în mâinile lor şi accepta să fie turnător şi, de multe ori, ofiţer sub acoperire al poliţiei politice.

Comuniştii transformaţi în demofili

Nu e de mirare, aşadar, că şi toată lupta anticomunistă a poporului român din Basarabia din anii 1988-1991 a fost calificată şi mai este astfel catalogată drept naţionalism şi chiar fascism (”Tricolorul este steag fascist” – o vestită vorbă a lui Vladimir Voronin, preşedintele comunist al Republicii Moldova).

În marea majoritate a cazurilor, nici unul din activiştii sau foştii activişti de partid deveniţi peste noapte, dar în democraţie, demofili şi, mai ales, apărători ai poporului evreu, nu vorbesc despre alungarea evreilor din fosta URSS, despre genocidul organizat de către partidul comunist al popoarelor băştinşe, despre deportarea unor popoare întregi (”vina” tătarilor sau a cecenilor încă nu a fost spălată de nici o instanţă internaţională sau măcar de o pocăinţă generală a partidului comunist şi a Internaţionalei Comuniste) sau despre umilinţa lor etnică în propriul lor leagăn de fiinţare (obligativitatea învăţării limbii ruse şi practicării obiceiurilor culturale ale ruşilor, cum ar fi, de pildă, dansarea în colectiv a dansului “Calinca”, cântarea în colectiv a cântecului “Catiuşa” sau băutul, de foarte multe ori în colectiv, a vodcii în cantităţi mari).

Aşa se face că marea majoritate a celor care au fost în primele rânduri ale luptei anticomuniste în Basarabia în anii “revoluţiei noastre de catifea” au fost trecuţi în listele naţionaliştilor încă înainte de a se declanşa marile demonstraţii şi adunări anticomuniste din 1988-1989. Mitingurile de pe Alea Clasicilor din vara-toamna lui 1988 au fost denumite “naţionaliste”. Demonstraţiile din februarie-martie 1989 de pe bulevardul central al Chişinăului erau “naţionaliste”. Adunările de la Uniunea Scriitorilor erau “naţionaliste”.

Mişcarea ecologistă din Basarabia era “naţionalistă”. Adunările uriaşe, de peste 20.000 de oameni, din Teatrul de Vară din Chişinău, organizate de cenaclul “Alexei Mateevici”, erau “naţionaliste”. Spectacolele teatrelor româneşti erau “naţionaliste”. Marea Adunare Naţională din piaţa centrală a Chişinăului de pe 27 august 1989 era “naţionalistă”. Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, unde se arătau consecinţele grave ale pactului Ribbentrop-Molotov, genocidul comunist, dar şi faptul că moldovenii sunt români şi vorbitori ai limbii române, era “naţionalistă”.

Tot ce arăta o crimă cât de mică a fostului regim şi, în special, a partidului comunist şi organelor sale represive, era declarat naţionalism. Doar ei, călăii de ieri, ucigaşii a zeci de milioane de oameni (inclusiv prin crime ecologice de proporţii pe care le-au condus şi actualii fruntaşi ai partidului comunist din Basarabia, cum ar fi tovarăşii Calin, Bondarciuc, Jdanov, Iovv, Mişin şi alţii) sunt demofili, luptători pentru drepturile tuturor etniilor, apărători fideli ai spaţiului multicultural basarabean.

 Ei, care au organizat alungarea aproape totală a evreilor din Basarabia (de ce au plecat evreii din raiul comunist al RSSM, tovarăşe Voronin?), care au lichidat cultura şi limba găgăuzilor, care au aţâţat unii împotriva altora românii din Basarabia şi Trasnistria, care au adus în Trasnistria toată lepădătura fostului regim comunist, care au provocat crâncenul război de pe Nistru (condamnat şi de CEDO), toţi aceştia sunt demofili, iubitori de democraţie, de economie de piaţă, de idealuri culturale europene.

În schimb, intelectualii români din Basarabia (mai ales acei care apără opera lui Eminescu sau Paul Goma), patrioţii de aici care au stat în prima linie şi la demonstraţiile anticomuniste, şi la adunările anticomuniste, şi pe frontul de pe Nistru în 1992, numai aceştia au fost declaraţi naţionalişti, antisemiţi, fascişti, pedofili politici şi chiar terorişti.
Multiculturalismul camuflează comunismul
Mirarea noastră vine acum de la faptul că această stigmatizare a luptătorilor anticomunişti cu eticheta “naţionalişti” continuă cu înverşunare şi în zilele noastre, adică şi în 2006. Practic toată elita intelectuală a Basarabiei este în opinia foştilor şi actualilor comunişti, aţi ghicit, naţionalistă.

De ce? Fiindcă se opune, să zicem, invaziei monopoliste a mass-media ruse în Basarabia (zeci de posturi de radio şi TV ruseşti, sute de ziare şi reviste, mii de situri pe Internet, sute şi sute de magazine de cărţi ruseşti şi mai nimic, de multe ori absolut nimic românesc) atunci când cetăţenii de etnie română reprezintă 80% în structura demografică a Republicii Moldova, iar cei de etnie rusă, veniţi aici după 1945 în funcţii represive bine plătite, numai vreo 5%. Aceşti 80% de cetăţeni de etnie română duc tot greul bugetului, trăiesc mai ales în zona rurală în condiţii medico-sanitare, educaţionale şi alimentare umilitoare (R. Moldova, stat lipsit de resurse energetice sau minerale, este cea mai săracă ţară a Europei). Din rândurile acestor condamnaţi la sărăcie recrutează marfa lor proxeneţii şi traficanţii de carne vie din toată Europa.

Iar ruşii şi apărătorii lor comunişti, adică fosta nomenclatură rasist-comunistă de ieri, adică cei care au trăit foarte bine şi ieri chinuind pe aceiaşi “barani” şi “mulâ”* trăiesc la oraşe, se folosesc de toate binefacerile politice şi sociale ale democraţiei (educaţie, transport, asistenţă sanitară, acces la informaţie, apărare socială), primesc pensii bune (fiindcă au avut salarii mari în trecutul comunist şi nu au muncit ca robii în colhozuri), batjocoresc pe acei care îndrăznesc să vorbească despre condiţiile în care trăieşte majoritatea română şi le mai zic că sunt naţionalişti (comuniştii moldoveni au ajuns cu aceste atacuri până la Consiliul Europei şi la ONU) .
De fapt, anticomunismul a dispărut aproape cu totul din spaţiul românesc în formula lui clasică, cea din perioda războiului rece.

Ca să fii primit în rândurile celor care se declară azi anticomunişti trebuie să nu mai foloseşti în discursuri sau scris termenul “român” (şi, mai ales, “mândria de a fi român”), să te declari de altă credinţă decât cea ortodoxă, să-l batjocoreşti public pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Eminescu, să publici studii ateiste despre posibilitatea cunoaşterii “ideii de Dumnezeu” (Dumnezeu, adicătelea, este o idee omenească, o creatură a “geniului omenesc”), să strigi zi şi noapte despre spaţiul multicultural european şi să nu sufli nici un cuvinţel despre faptul că acest spaţiu este, de fapt, un mare buchet de culturi naţionale. Anticomunismul (ca şi comunismul) poate fi după opinia noii clase anticomuniste (care nu a luptat pe baricade în anii totalitarismului şi nu a suferit în Gulag) doar multicultural şi antinaţional. Tricolorul este steag fascist.

România este stat imperialist. Limba română vorbită în Basarabia nu este limbă română. Cei care pledează pentru un manual de istorie al românilor (într-un stat cu 80% români) sunt naţionalişti. Cei care cer ca presa rusă din Basarabia să nu mai aibă monopol (fiindcă este finanţată cu bani grei de la Moscova) sunt duşmani ai poporului multicultural al Republicii Moldova.

Nu se mai fac sărbători naţionale, ci doar multiculturale. De Ziua Limbii Române (din 31 august 2005) s-a făcut chiar şi un festival al teatrelor naţionale din Basarabia (în realitate, aici există numai un singur Teatru Naţional, celelalte aduse la acel festival erau mici grupuri folclorice de amatori), iar termenul “român” a fost scos din titulatura sărbătorii.

Toate sărbătorile naţionale ale românilor au fost înlocuite de comunişti cu uriaşe beţii şi orgii naţionale care se organizează chiar în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Republica Moldova a adoptat chiar şi o strategie “naţională” de luptă cu tendinţele naţionaliste (citeşte – anticomuniste) şi apărarea nou-născutului spaţiu multicultural al Republicii Moldova.

Aşa se face că anticomunismul românilor din Basarabia a rămas şi în democraţie naţionalism. Iar vechii activişti de partid au devenit mari luptători pentru drepturile multiculturale ale cetăţenilor Republicii Moldova. Lupta contra naţionalismului românesc din Basarabia se dă, aţi ghicit, în limba rusă şi urmăreşte ca mai ales românii să vorbească în rusă. Iar ruşii să nu vorbească în limba română.

Ca românii din Basarabia să părăsească în masă patria lor (aproape un milion din cei 3,5 milioane au şi plecat), iar etnicii ruşi să fie asiguraţi cu locuri de muncă bine plătite (”primim la lucru vorbitori de limbă rusă”, iată un anunţ des întâlnit în presa rusă de la Chişinău, fără ca asta să scandalizeze vreun organism naţional sau european care se ocupă cu monitorizarea discriminărilor).

Ca românii din Basarabia să nu-şi mai amintească de crimele comuniştilor lui Lenin şi Stalin (aproape un milion de oameni dispăruţi din Basarabia între 28 iunie 1940 şi martie 1952), şi mai ales de executorii acelor crime. Iar ruşii să trâmbiţeze zi şi noapte crimele lui Ion Antonescu. Sau, mai recent, aşa zisele păcate ale Bisericii Ortodoxe Române. Sau, şi mai recent, antisemitismului scriitorului român Paul Goma, originar din satul Mana, judeţul Orhei, Basarabia.’
România nu-şi recunoaşte fii “naţionalişti” de peste Prut
Dar toate astea treacă-meargă. Voronin, Mişin, Calin, Jdanov, Iovv, Stepaniuc, Stati, Tcaciuc, adică comuniştii de ieri şi de azi din Basarabia, sunt sub nasul basarabenilor şi se ştie ce poame şi ce luptători pentru democraţie şi drepturile omului au fost şi sunt.

Dar ce te faci cu fraţii de peste Prut, care, de la un timp, se feresc ca dracul de tămâie de “naţionaliştii” basarabeni – în fapt luptătorii anticomunişti de aici? Ce te faci cu cei care pun pe Dumnezeu în formulă şi atacă zi şi noapte Biserica Ortodoxă Română? Ce te faci cu secretarii de partid de ieri, redactorii şefi şi editorialiştii “Scânteii”, activiştii uniunilor de creaţie, strigătorilor (comunişti cu faţă umană) de la balconul Universităţii sau chiar a unor şezători în corturile din Piaţa Universităţii (dar şi în corturile din Orăşelul Libertăţii din Chişinău) care se feresc de tot ce este românesc în Basarabia şi care pun eticheta naţionalism pe tot ce a fost ieri anticomunism, iar azi mai rămâne încă românesc şi ortodox? Ce să faci cu marea majoritate a presei româneşti care a uitat că Basarabia este pământ românesc cu acte în regulă şi că aici locuiesc peste trei milioane de cetăţeni români?

Unii spun că răspunsurile la aceste întrebări este complex. Că, adicătelea, trebuie să iertăm activitatea comunistă a tovaraşilor-domni Brucan, Iliescu sau Constantinescu (câteva pilde dintr-o listă uriaşă) şi să ne concentrăm pe rezolvarea problemelor pragmatice ale zilei de azi. Aşa o fi. Dar problema problemelor zilei de azi, zilei de tranziţie şi de armonizare a mentalului românesc (distrus de ideologia criminală a comuniştilor) cu cel european, nu este una pragmatică, ci una de pocăinţă.

Cum poţi să ieşi la televiziune, în faţa unui popor de peste 20 de milioane, şi să le vorbeşti despre democraţie, atunci când tu însuţi nu te-ai pocăit pentru crimele pe care le-ai săvârşit în fostul regim comunist? Ce fel de mental democratic şi european creează un asemenea vorbitor în sufletele oamenilor care ştiu că anume el a fost mare activist de partid, mare editorialist la “Scânteia”, mare creator de rime comuniste, mare actor în dramele sau filmele comuniste? Cum poate cineva să se declare mare european şi democrat dacă scrie cărţi şi articole despre degeneratul popor român (tot poporul român şi nu careva elemente ale lui) şi, în acelaşi timp, se supără când alticineva vorbeşte critic despre “opera” lui Paul Cornea sau crimele Anei Pauker şi ale lui Iosif Kişinevski?

De ce se teme România să revendice unirea cu Basarabia, parte a sa de cînd lumea?

De ceva vreme încoace condiţiile geopolitice s-au schimbat radical. România este membră NATO şi pentru a securiza hotarul de sud-est al Uniunii Europene, inclusiv cel economic, cultural, religios şi demografic, este obligatoriu ca România să fie primită către 1 ianuarie 2007 şi în UE.

Mai mult, noile condiţii de securitate europeană, când este pusă în joc soarta civilizaţiei europene, atacată deosebit de violent din interior, când idealismul comunist ajunge la putere pe cale democratică în America Latină sau Asia, când păinjenişul globalizării aduce nu doar comunicare în masă, ci şi nenorociri mediatice în masă, când gazoductul baltic este ca şi construit şi deci toate tensiunile ruso-europene sunt trecute la flancul sud-est european, acolo pe unde Europa este atacată şi de fundamentalismul arabo-musulman, şi de comunităţile economice criminale, şi de interesul mesianic şi geopolitic rusesc, şi de noua configuraţie etnică şi religioasă a Federaţiei Ruse (musulmană, budistă, taoistă, mai puţin ortodoxă), anume în aceste condiţii Uniunea Europeană, dar şi scutul ei militar, NATO, are nevoie de o Românie puternică la hotarul său de sud-est.

Chiar şi simpla privire asupra hărţii Europei demonstrează cât de importantă a devenit România (mai ales în ultimile luni) pentru întărirea securităţii naţionale a tuturor statelor europene. Nu Ungaria, Polonia, Germania, Franţa sau chiar Marea Britanie sunt prima linie de apărare a acestei securităţi. Ci România. Concluzia asta este simplă: pentru a păzi mai bine democraţia şi bunăstarea europeană trebuie să întărim România.

Dar cum se poate realiza cât mai repede acest desiderat? De-a lungul veacurilor şi mileniilor civilizaţia europeană a avut un singur răspuns la această întrebare şi l-a folosit cu mare eficienţă – patriotismul! Nici elicopterele de luptă americane, nici serviciile secrete engleze, nici berea germană nu vor apăra mai bine hotarul de sud-est al Europei decât poporul român care locuieşte aici, sedantar şi casnic, de la începuturile sale.

 A ataca în aceste condiţii fundamentul spiritual al poporului român, Biserica lui ortodoxă, cultura lui multiseculară, istoria lui adâncă (până la apariţia anume în aceste locuri a celui mai vechi om), moralitatea şi tradiţiile lui, a distruge manualele de istorie sau cele de limbă română, a propaga pe toate canalele de televiziune dezmăţul manelelor şi al erotismului, a închide accesul Bisericii Ortodoxe la mass-media, a transforma luptătorii anticomunişti de ieri în naţionalişti, antisemiţi şi chiar fascişti este, după opinia noastră, un atac direct la securitatea întregii Europe Unite.

A nu înţelege că în noile condiţii ale lumii leagănul civilizaţiei, care este Europa, este atacat la fel de violent ca şi în timpurile lui Attila sau Genghis Khan, că de stabilitatea din interiorul Europei depinde soarta omului pe Pământ şi în plan economic, şi în cel tehnologic, dar şi în cel moral, a nu înţelege că rugile fundamentaliştilor evrei de la zidul plângerii din Ierusalim ar putea dispărea tocmai din cauza dispariţiei civilizaţiei europene, înseamnă, cum spuneam mai sus, atac la securitatea întregii Europe. Şi, deci, şi a întregii lumi.

Basarabia – scutul civilizaţiei

A nu înţelege că România stă pe linia întâi a luptei grele care se duce acum pentru supraveţuirea omului pe Pământ, că în noile condiţii ale lumii sunt necesare pentru mobilizarea oamenilor şi prevenirea panicii generale mai ales modele spirituale şi că cele româneşti ar putea fi de mare folos în aceste condiţii, este, după opinia noastră, un atac la fiinţarea omului pe Pământ.

A pune la îndoială existenţa lui Dumnezeu, a înrădăcina ideea (leninistă, stalinistă) că orice bucătăreasă (vezi cazul doamnei Ostapciuc, ajunsă în 2001 preşedinte al Parlamentului de la Chişinău) poate conduce lumea şi poate fi responsabilă de soarta lumii, a demoniza sau nemernici poporul român (sau cel german, francez, englez, rus, italian, spaniol etc), este un rău la fel de mare ca şi cel pe care l-au făcut lumii în secolul XX comuniştii lui Lenin şi Stalin (pioneratul le aparţine), apoi şi naziştii lui Hitler. Dar poate şi mai mare.

A nu înţelege că pelerinajul de peste un milion de oameni la moaştele Sfintei Paraschiva este una din ele mai puternice fortificaţii ale civilizaţiei europene, că mănăstirile şi schiturile româneşti fac parte din strategia de apărare a acestei civilizaţii, că sutele, poate miile de schivnici români ce se roagă în pustietăţile Carpaţilor sunt clopotele de mântuire ale tuturor europenilor, că Eminescu şi Enescu sunt drapele mobilizatoare de mare efect în această zonă a războiului de apărare pe care îl duce Europa, înseamnă atac la siguranţa întregii Europe.

 A denigra poporul român şi elitele sale culturale, mai ales cele anticomuniste, a face isterie multiculturală comunistă şi a transforma în naţionalism interesul naţional al României (care acum este şi interes naţional european) este, după opinia noastră atac la siguranţa naţională a întregului spaţiu euro-atlantic.

A nu vedea, în acest context, cât de importantă este Basarabia pentru securitatea întregii Europe oare ce este? A nu vedea că aici poporul român este isterizat cu un multiculturalism fără fond şi rădăcini, care este de fapt vechiul rasism rusesc şi comunist ascuns sub perdeaua ideologică a fostului Komintern, a nu vedea că aici s-a stocat şi se stochează nu numai armament, ci şi ură etnică şi rasială, a nu vedea că mentalul oamenilor de aici este prelucrat cu uriaşe resurse mediatice de către serviciile secrete ruseşti pentru un scop care nu este al Uniunii Europene, a nu vedea sau a te preface că nu vezi nici limba română vorbită în Basarabia, nici tradiţiile seculare româneşti pe care le practică 80% din locuitorii acestui ţinut românesc, a nu vedea că românii din Basarabia sunt împărţiţi cu rea voinţă în ortodocşi ai Rusiei şi ai României, înseamnă a nu vedea că Basarabia şi, mai ales, Transnistria a devenit focarul straşnic al unui nou război mondial.

A venit timpul ca şi la Chişinău şi la Bucureşti, dar mai ales la Bucureşti, să se înceteze să se bată toba rasial-multiculturală a fostei internaţionale comuniste şi să se purceadă cu toată seriozitatea la apărarea inrteresului naţional.

A venit timpul ca naţionalismul românesc – adică partea de identitate culturală, religioasă şi etnică a poporului român – să fie integrat armonios cu celelalte etno-culturi europene. A venit timpul ca Basarabia să devină aceea ce este, scut al civilizaţiei europene în partea ei cea mai vulnerabilă, de la Marea Neagră şi până la izvoarele Nistrului.

 

Andrei Vartic

Basarabia literara md.