DE CE AR FACE MOLDOVENII PE PLACUL RUSILOR SA NU TRAIASCA INTR-UN SINGUR STAT AL ROMÂNILOR, ROMÂNIA ?

 

 

CE ESTE DE FAPT R. MOLDOVA ?

Dacă e să facem bilanţul celor 19 ani de independenţă a R. Moldova putem constata că ea a trecut printr-o perioadă foarte grea, mă refer la basarabeanul simplu care duce toată povara, tot greul vieţii.

Ţinut în continuare în Comunitatea Statelor Independente, declarându-şi independenţa faţă de URSS, ea continuă să fie dependentă de Federaţia Rusă.
În 1991 a fost posibila obtinerea independentei juridice – de iure, dar nu si de facto, caci guvernarile de stinga au impins RM spre a fi dependenta de Rusia.

O parte a teritoriului R. Moldova, Transnistria, rămâne ocupata de trupele militare ale Federaţiei Ruse, iar Parlamentul R. Moldova încă n-a adoptat o decizie specială cu privire la retragerea necondiţionată şi imediată a trupelor militare ruseşti.

La 19 ani de la independenta se discuta despre falimentul statului moldovenesc care trebuie modernizat si înlocuit cu un stat democratic.Moldova furata de nomenclatura din toate timpurile, este rusinea Europei, cu un PIB anual pe cap de locuitor de circa 1.400 dolari SUA, la nivelul Africii. Unii declara ca in R.M. in premiera mondiala a fost construit capitalismul de cumatrie.

 Timp de 8 ani Partidul Comuniştilor a instituit în tara un regim politienesc corupt, in cele mai bune traditii ale lumii a treia, lume in care Moldova a si plonjat definitiv in plan social-economic. Sistemul de stat, putred si in dezagregare, absolut ineficient, care ii persecuta pe indezirabili incalcând drepturile si prevederile constitutionale, toate acestea au devenit simptome evidente, demonstrând ca Republica Moldova este o tara fara viitor.

Pericolul este cat se poate de real, ca PCRM să ajungă din nou la guvernare din cauza mentalitatii oamenilor. Acesta e tristul adevăr. Presa rusă şi americană subliniază însă şi alte realităţi din Republica Moldova. “Washington Times” scrie că Ambasada SUA în Republica Moldova a recepţionat în anul curent mai multe informaţii neoficiale precum că în Republica Moldova au loc „preluări ostile” ale afacerilor profitabile, informează Unimedia. Departamentul de Stat al SUA anunţă că proprietarii afacerilor sunt abordaţi de către persoane politice în vederea obţinerii cotelor-părţi ale întreprinderilor. În caz de refuz, aceştia sunt ameninţaţi că le vor fi închise afacerile.
Totodată, Departamentul de Stat al SUA precizează că mai multe surse informează despre faptul că în sistemul de învăţământ din Republica Moldova este răspândit fenomenul corupţiei.
Moldova marchează independenţa printr-o situaţie politică dificilă.

Ea nu a putut fi stabilizată începând din primăvara lui 2009, când alegerile parlamentare s-au soldat cu proteste de masă, participanţii dând foc clădirilor parlamentului şi preşedinţiei.
După părerea preşedintelui interimar Mihai Ghimpu « Zilele grele pe care le trăim sunt consecinţa faptului că am fost subjugaţi, am fost puşi în situaţia să trăim nu după legile noastre, ci după legile altora: sovietice, totalitare, comuniste.
În prezent Moscova pune piedici exportului de vinuri moldoveneşti, interzice exporturile de fructe şi legume pentru peste 100 de companii.
Guvernarea liberal-democrată de la Chişinău a împlinit un an. Oamenii simpli spun că acum nu se mai tem să spună ce gândesc, analiştii politici afirmă că faţa Moldovei s-a schimbat, iar clasa politică vorbeşte despre o deschidere fără precedent a comunităţii internaţionale faţă de Republica Moldova, transmite Jurnalul Naţional.

Prima şi cea mai mare realizare a actualei guvernări liberal-democrate este evitarea falimentului. După 8 ani de guvernare, comuniştii au lăsat un buget care a trebuit să fie refăcut cu injecţii importante financiare din partea organismelor internaţionale.

Putem constata cu strângere de inimă că la 19 de independenţă nu avem conştiinţa propriei identităţi. Încă nu ne-am lămurit ce limbă vorbim şi cine suntem.
Se pare, noi basarabenii, ar trebui, sa invatam ce inseamna sa fii patriot,dedicat cauzei nationale de la fratii nostri ardeleni care nu au uitat niciodata in decursul secolelor de ocupatie austriaca si ungara ca sunt romani.

 Trăim 19 ani de demagogie, R. Moldova este un stat constituit pe un teritoriu istoric si de drept apartinand Romaniei. O denumire care nu produce decat confuzie.

Moldova adevarata, in care domneste spiritul romanesc, in care sunt majoritatea manastirilor, cetatile de scaun, etc este intre Prut si Carpati.

O parte a Moldovei feudale a avut nesansa istorica sa fie anexata de imperiul tarist, rezultatele acelei ocupatii le putem vedea si-n ziua de azi. Nu avem dreptul istoric si moral sa ne numim Republica Moldova, independenti pe placul celor care au inventat natiunea si limba moldoveneasca, adica ocupantii rusi si sovietici.

Prin urmare, aceasta aniversare pentru romanii basarabeni este de trista amintire.
Atitudinile fata de valorile sfinte, fata de marele adevar istoric « SUNTEM ROMÂNI ŞI PUNCTUM » dezbina, in continuare, clasa politica din Basarabia .

O platforma unica nationala a fortelor democratice, bazată pe redobindirea identitatii si constiintei romanesti, este singura cale, care ar putea să ne redea Libertatea şi să ne scoată din sfera de influenta rusa, convingându-i pe partenerii occidentali să ne sprijine pe drumul nostru spre spatiul euroatlantic, prin reintregirea Natiunii Romane.
Proclamarea – in anul 1991 – a Independentei Republicii Moldova a fost un eveniment istoric Actul de echitate istorica însă va fi decizia de reunificare a celor doua state romanesti, România şi Basarabia. Dumnezeu să ne ajute !

SCURT ISTORIC

1. R. Moldova este parte a Basarabiei, care, la rândul său facea parte din Principatul Moldovei, care a contribuit la naşterea statului România.

Românimea zilelor noastre

Etimologia numelui Moldova, iniţial numele unui râu, este discutată. Majoritatea cercetătorilor, se referă la cuvântul “Mulda”, care înseamnă în germanica veche “scobitură prăfoasă, mină” (Hasdeu consideră că această denumire a fost adusă de bastarni), ceeace se acordă cu: semnificaţia numelui românesc al primei capitale Baia; prezenţa pe aceste meleaguri a meşterilor mineri Saşi (de la care se trage şi denumirea cetăţii “Neamţului”); denumirea râului Moldova, în germană “Moldau” (nume care desemnează şi Vltava din Republica Cehă), în maghiară “Molda” (Baia numindu-se în această limbă “Moldvàr” iar voievodatul Moldovei: “Moldva”). Conform acestei teorii, Moldova ar însemna aşadar “Ţara minelor”.

Dar există şi alte teorii, conform cărora numirea Moldovei ar veni de la coniferul “Molid” prezent în altitudine în munţii Călimani, în jurul Dornei şi în masivul Ceahlăului, sau mai timpuriu, din antichitatea târzie, din limba gotică sau chiar dacică.

 În trecut mai circula şi o legendă, raportată de Bogdan Petriceicu Haşdeu, după care voievodul maramureşean Dragoş de Bedeu, venit la vânătoare de zimbri în zonă, avea o căţea numită Molda, care, sleită de puteri, se înnecă în râul ce-i poartă numele de atunci încoace. În actele cancelariei domneşti ţara era denumită: Moldova, după râul cu acelaşi nume.

 Uneori apare şi numele de: “Moldo-Vlahia”, (”Vlahia Moldovenească”), sau de “Bogdano-Vlahia”, (Ţara lui Bogdan) de Dolha după numele domnitorului (tot maramureşean) sub care şi-a obţinut independenţa. Grecii o denumeau: “Ruso-Vlahia”, (”Vlahia dinspre Rusia”); sau “Mauro-Vlahia”, (”Vlahia neagră”, de la pădurile de nepătruns). Pentru Ţara Românească, grecii foloseau denumirea “Ungro-Vlahia”, (”Vlahia dinspre Ungaria”).

Turcii foloseau denumirile: “Bogdan-ili”, sau “Kara-Bogdan” (”Bogdania neagră”) (cu referire atât la întemeietorul Bogdan I, cât şi la pădurile de nepătruns). Deci, la 1359 este intemeiat Voievodatul Moldovei, ca stat independent.

 Intemeietorul fiind maramureşanul Bogdan I. Pe timpul lui Ştefan III, cel Mare şi Sfânt, Moldova ajunge la întinderea şi puterea ei maximă. La 1600, Mihai Viteazul infăptuieşte marea unire (după cea făurită de Burebista, regele geto-dac),  a celor trei ţări româneşti.

La 1775, Austria ia nordul Moldovei (prin minciună), numindu-l Bucovina.

Bucovina, Moldova de Apus şi Basarabia sunt părţi ale Moldovei istorice, azi împărţite între România (46%), Rep. Moldova (36%) şi Ucraina (18%).

La 1812, după războiul ruso-turc, are loc Pacea de la Bucureşti, unde se decide ca partea de Est a Voievodatului Moldovei să fie anexată Imperiului Rus (iarăşi prin minciună şi trădare). Ruşii îi dau numele de Basarabia, nume care era dat doar părţii de Sud (Bugeacul de astăzi).

Numele de Basarabia îşi are originea de pe timpul lui Basarab I, voievodul Munteniei, care a cucerit acest teritoriu de la tătari în secolul al XIV-lea. La 1848 are loc revoluţia în ţările româneşti, care pune în fiinţă ideea unirii. La 1856, după războiul ruso-turc, pierdut de ruşi, Moldova primeşte inapoi trei judeţe din Sudul Basarabiei: Izmail, Cahul şi Chilia.

 La 1859, Al.I.Cuza devine domn în Principatul Moldovei (ceea ce a rămas din el), după care, peste puţin timp (cca 2 săptămâni distanţă) este ales domn şi-n Ţara Românească. La 1862 este făcută unirea formală a celor două părţi sub numele de România, cu capitala la Bucureşti.

La 1866 Al.I.Cuza este nevoit să abdice.

Prinţul, de viţă germană, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost desemnat Prinţ al României, în speranţa asigurării sprijinului german pentru o viitoare unire şi independenţă. La 1877, după războiul ruso-româno-turc, România devine independentă, dar Sudul Basarabiei este reanexat la Imp. Rus (1878). La 1881 Carol devine rege al României. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă oficial Republica Democrată Moldovenească.

La 22 decembrie 1917, Sfatul Ţării cere ajutor guvernului de la Iaşi să restabilească ordinea cu ajutorul armatei. La 27 martie 1918, este votată unirea cu România.

La 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei votează unirea cu România. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania decide unirea cu România. La 1920 Tratatul de la Trianon consfinţeşte unirea României.

La 15 octombrie 1922 are loc la Alba Iulia încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari.

Basarabia si R.A.S.S.M. (1924-1940), (http://www.moldovanoastra.md/pic_lib/1097508085.jpg)

La 1924, autorităţile sovietice au luat iniţiativa creării RSS Autonome Moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainene, cu capitala la Balta (schimbată mai târziu la Tiraspol).

 

Harta României din 1924. România cuprindea la acea dată cea mai mare parte a ceea ce este azi Republica Moldova. Pe malul stâng al Nistrului se află RSSA Moldovenească, (1924 – 1940), care este azi în cea mai mare parte regăsită în Transnistria.

 

 

Harta Romaniei  dupa Marea Unire de la 1918 si RSSA Moldoveneasca

 

La 28 iunie 1940, ca urmare a  Pactului germano-sovietic, Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 şi după o serie de ultimatumuri, trupele sovietice intră în Basarabia, Bucovina de Nord (şi în Ținutul Herţa – aşa au vrut).

Încep deportările spre „fundul” Imperiului. Conform datelor în mai puţin de un an sovieticii au arestat, deportat, asasinat peste 300.000 români, iar după revenirea lor , în 1944, procentul victimilor avea să urce la peste 1/3 din totalul populaţiei (aproximativ 1.000.000 de persoane). În 1941, generalul Antonescu îndeamnă „Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”.

 În 1944, la 23 august, armata sovietică ocupă Basarabia din nou. Conform împărţirii făcute de către Stalin în 1940, Basarabia a fost tăiată în trei.

 Bugeacul,  şi nordul  Basarabiei împreună cu nordul  Bucovinei reveneau RSS Ucrainene, iar restul plus o parte a RSSA Moldoveneşti au format RSS Moldovenească.

La 1946-47 se dezlantuie  foametea organizată, care a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane.

În 1949 din nou deportarea a peste 11.000 de familii. În 1951 se încheie valul de deportări.

La 27 august 1991 RSS Moldovenească se declară Republica Moldova, ca stat independent. Se încearcă unirea cu Patria Mamă, dar incompetenţii din cele două părţi nu o pot duce până la capăt.

Imediat după proclamarea independenţei,in 1991, a apărut  o mişcare care sprijinea reunificarea cu România precum  şi mişcări potrivnice, care sustineau fie unirea cu Rusia sau cu Ucraina, fie despărţirea unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova.

 Cele din urmă au proclamat unilateral independenţa teritoriilor respective.

In 1992, Republica Moldova a încercat să-şi aşeze suveranitatea prin forţa armelor în stânga Nistrului, dar a fost împiedicată de a 14-a armată a Rusiei.

 În martie 1994, un referendum a arătat că marea majoritate a votanţilor prefera independenţa.

 Concluzia ar fi urmatoarea:

Republica Moldova este un stat independent, dar plămădit de către autorităţile sovietice. R. Moldova nu poate fi  socotita nicidecum continuatoarea Principatului Moldova, scopul fondării acestei republici fiind rusificarea poporului  român.

In prima fază rusii au  unit o parte a fostei  din RSSA Moldoveneşti cu o parte din Basarabia cotropita in 1940 si 1944, urmand ca in faza finală sa se  uneasca  Patria Mama cu R. Moldova, unire care trebuia să fie organizata de  ruşi (deci nu a R. Moldova cu România, ci invers).

La mijlocul sec. XIX-lea moldovenii au fost cei care au început formarea statului modern român.

Politica dusă de către autoritatea comunistă din R. Moldova a fost continuarea a ceea ce a fost iniţiat de către ruşi, rusificarea şi ura pentru poporul din care facem parte, al neamului românesc

De ce să facem pe placul ruşilor si nu al  strămoşilor noştri  si de  ce sa nu  trăim într-un singur stat al românilor, România?

 

2. De ce român şi limba română?

Harta graiurilor româneşti

După cum spunea cronicarul Miron Costin: Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobândescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat si înrădăcinat: rumân.

Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: ştii moldovenéşte?, ce ştii românéşte?, adecă râmlenéşte, puţin nu zicem: sţis romaniţe? pre limba latinească. Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate, ori streini adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută.

Şi aşa ieste acestor ţări si ţărâi noastre, Moldovei si Ţărâi Munteneşti numele cel direptŭ de moşie, ieste rumân, cum să răspundŭ şi acum toşi acéia din ţările Ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Românească. Dimitrie Cantemir a scris în lucrarea sa „Descrierea Moldovei”: Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii; dar rostirea lor este ceva mai aspră, precum: giur, pe care valahul îl rosteşte jur, ca leşescul z sau franţuzescul j; Dumnedzeu, valah Dumnezău; acmu, valah acuma; acela, valah ahela.

 Mai au şi câteva vorbe pe care moldovenii nu le ştiu; însă pe acestea nu le folosesc când scriu. Se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul moldovenesc este mai curat decât al lor.
Domnul Laţcu (aproximativ 1365-1373), fiul primului domnitor al Moldovei, era recunoscut de către Sfântul Scaun ca “Duce al Moldovei” printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a naţiunii vlahe (române): dux Moldavie partium seu nationis Wlachie.

Cronicarul polonez Jan Długosz afirma în 1476 că moldovenii si valahii “au aceleaşi limbă si obiceiuri”. Trimiteri la o aşa-numită “limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche Letopiseţul Ţării Moldovei, unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi si vlahii transilvăneni.

 Ruşii în multe rânduri au încercat atât să schimbe identitatea şi denumirea limbii (doar să nu fie română), cât şi s-o scoată din uzul populaţiei româneşti din Basarabia (apoi şi din Bucovina de N).

3. Ce este limba moldovenească?

În regiunea din stânga Nistrului autorităţile sovietice au înfiinţat în 1924 RASS Moldovenească, ca o republică autonomă subordonată RSS Ucraineană. Aici îşi are obârşia teoria unei limbi moldoveneşti diferită de română, prin această teorie URSS încercând să-şi justifice pretenţiile asupra Basarabiei.

Ţăranii moldoveni din Transnistria erau în mare parte analfabeţi şi nu cunoşteau limba română literară. Autorităţile sovietice au încercat să creeze o nouă limbă literară, scrisă în alfabet chirilic şi cît mai depărtată de limba română.

Cu crearea noii limbi literare s-a ocupat lingvistul Leonid Madan, dar nu a existat niciodată o acceptare unanimă a invenţiilor acestuia de către autorităţile sovietice. Metodele folosite la crearea noii limbi literare moldoveneşti au inclus: Notarea în scris a tuturor diferenţelor de rostire dintre graiul vorbit al moldovenilor din Transnistria sau Basarabia şi limba română literară.

 Folosirea unor împrumuturi din rusă, de pildă: galstuh = cravată, slovari = dicţionar. Născocirea unor neologisme mai ales pentru noţiuni abstracte care lipseau din vorbirea obişnuită a ţăranilor moldoveni analfabeţi. Exemple de neologisme născocite cu acest prilej: unofelnic = monoton, singurcîrmuiri = autoadministrare, unogîndiri = unitate de idei, amuvremnic = contemporan Exemplu de “limbă moldovenească” din anii ‘20 (transpusă în alfabet latin): “Deamu v-o două luni di zăli, dicînd “Plugaru Roş” îşi lunjeşte discusîia dispri orfografia moldovineascî, mai întîi trebui di spus cî sfada merji nu dispri limba moldovineascî, dar dispri orfografii, adicî dispri sămnuirea sunitilor cari sînt în limba jii moldovineascî” (Petru Chior, comisar al poporului pentru învăţămînt în RSSA Moldovenească, în broşura “Despre orfografia moldovenească” din 1929).

În perioada 1932-1938 sovieticii au renunţat la teoria moldovenistă, trecându-se la folosirea alfabetului latin şi a limbii române literare. În 1938 alfabetul chirilic a fost reintrodus, adepţii alfabetului latin trimişi în puşcării, iar teoria limbii moldoveneşti diferită de română a revenit în forţă. După al doilea război mondial, autorităţile sovietice au introdus alfabetul chirilic şi noţiunea de limbă moldovenească şi în Basarabia, fără însă să se revină la formele extreme de diferenţiere faţă de română propăvăduite în anii ‘20.

Limba literară moldovenească de după al doilea război mondial a fost practic identică cu limba literară română, cu excepţia folosirii alfabetului chirilic şi a câtorva cuvinte diferite. Ideea limbii moldoveneşti continuă şi-n zilele noastre, marii susţinători fiind chiar cei trei conducători a R. Moldova.

Conform Academiei de Ştiinţe din R. Moldova şi a Declaraţiei de Independenţă (1991) limba ce se vorbeşte în Basarabia este româna.

4. De ce Mitropolia Basarabiei subordonată Bisericii Ortodoxe Române?

În evul mediu biserica a avut un rol important în domeniile vieţii sociale, juridice şi a ţărilor române.Biserica Ortodoxă s-a dezvoltat şi s-a organizat sub oblăduirea Bizanţului, dar a cunoscut şi influienţe slave.

Românii s-au născut ca un popor întemeierea primelor mitropolii a avut loc în Țara Românească în 1359 la Argeş în timpul lui Nicolae Alexandru şi în 1370 la Severin în timpul lui Vladislav Vlaicu.

 In 1401 Patriarhia de la Constantinopol recunoaste Mitropolia Moldovei. In Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat de cele catolice.
O dată cu unirea din 1859, contopirea celor două Mitropolii formează Biserica Ortodoxă Română. Aşa cum, Basarabia este parte a Principatul Moldovei, care a participat la unire, rezultă că, şi biserica este comună.
Actuala Mitropolie a Moldovei este sub stăpânirea celei ruseşti, ceea ce nu este corect.

Noi avem Biserica noastră, a românilor moldoveni, care a fost înfiinţată în 1401, pe timpul lui Alexandru cel Bun, şi care acum face parte din Biserica Ortodoxă Română, nicidecum din cea rusească. În loc să dezvoltăm Biserica noastră, noi, basarabenii şi bucovinenii, contribuim la înflorirea bisericii ruşilor (ex. banii care sunt transferaţi în contul lor).

De ce ne supunem bisericii care ne-a distrus scrierile şi care a contribuit la nimicirea preoţilor noştri, a distrugerii lăcaşurilor sfinte?

 

Autor: MIHAI CIUBOTARU

Sursa:Basarabia literara

SITUATIA PRESEI BASARABENE DE LIMBA ROMANA IN TIMPUL OCUPATIEI TARISTE (1812 – 1918)

Stema Basarabiei tariste la 1826

Presa în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)

Ruşii au avut grijă să oprească cât mai mult răspândirea culturii româneşti în rândul populaţiei Basarabiei. Nu este de mirare prin urmare că literatura populară transmisă pe cale orală a cunoscut o atât de mare înflorire. Literatura scrisă a avut extrem de puţini sorţi de izbândă.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre ziarele şi revistele Basarabiei. Se cunoaşte cât de mare amploare au luat în secolul al XIX-lea publicaţiile periodice şi cât de bine au suplinit ele de atunci nevoia tot mai acută de informare a populaţiei. În orice stat democratic presa a ajuns să reprezinte practic „a patra putere în stat.” Orice dictatură s-a temut de libertatea presei şi de urmările pe care această libertate le-ar putea avea.

În inventarele întocmite în perioada dintre cele două războaie mondiale în Basarabia au fost consemnate numeroase titluri de tipărituri româneşti, care ar putea înşela ochiul cercetătorului neavizat. Trebuie ştiut de la bun început că aceste titluri reprezintă totalitatea tipăriturilor româneşti de orice fel apărute în Basarabia în cursul celor peste o sută de ani de dominaţie rusească. Dintre acestea, cum se va vedea, ziare au fost foarte puţine.

Aşadar, conform statisticii efectuate de Alexandru Bldur, între anii 1812 şi 1880 au apărut 116 tipărituri româneşti în Basarabia, urmate de încă 114 pentru perioada 1881-1918. Totalul ar fi fost de 230 de titluri româneşti, marea lor majoritate referindu-se la domeniul folclorului şi la cel al literaturii religioase. (1)

Alt cercetător român, preotul Paul Mihailovici, susţinea chiar că a înregistrat un număr de 480 de ediţii catalogate, ceea ce ar presupune că totalul tipăriturilor româneşti în Basarabia s-ar putea ridica până la aproximativ o mie de denumiri. (2) Tot el constata că pe ansamblu limba acestor tipărituri era curat românească, lipsind neologismele apărute în cursul secolului modernizator al XIX-lea.

Acelaşi cercetător remarca existenţa a trei perioade relativ distincte în evoluţia scrisului tipărit românesc în Basarabia: una până pe la 1870, când publicaţiile şi cărţile româneşti au putut apărea fără prea multe greutăţi, o a doua între 1870-1905, care a reprezentat o epocă de decădere şi de opresiune, şi o ultimă perioadă începând din 1905, când au reapărut unele facilităţi şi din nou s-a putut publica în limba română.

Presa propriu-zisă însă, repetăm, a fost foarte vitregită în Basarabia.

În această provincie năpăstuită şi izolată, presa a apărut extrem de târziu. Prima jumătate a secolului al XIX-lea nu a cunoscut niciun titlu şi niciun exemplar de ziar sau revistă în Basarabia! Abia în anul 1854 autorităţile oblastiei au consimţit să apară un oficios în limba rusă, intitulat Bessarabskaia Oblastnâia Vedomosti. El avea o apariţie neregulată (de două-trei ori pe săptămână) şi nu era citit aproape de nimeni, locuitorii necunoscând, cum bine se ştie, limba autorităţilor. Prin urmare, acest prim periodic basarabean lor nu le spunea absolut nimic.

Abia de la 1 iulie 1867 s-a putut obţine aprobarea pentru apariţia revistei clericale Bessarabskia Eparhialnâia Vedomosti (Buletinul eparhiei basarabene), atât în limba rusă, cât şi în limba română. După cum s-a văzut însă, peste numai patru ani, în 1871, limba română a fost din nou exclusă din paginile sale, periodicul redevenind complet rusesc.

Stema Basarabiei tariste la 1878

Primul ziar particular zilnic în limba rusă a apărut mult mai târziu, abia în perioada 1889-1897, sub numele de Bessarabski Vestnik. Din 1897, Kruşevan a început să scoată ziarul Bessarabeţ, şi tot el va edita şi ziarul Drug.

Primul ziar democratic în Basarabia a apărut în 1903: Bessarabskaia Jizni, care era zilnic şi a fost scos iniţial de românul Alexandru Nour, apoi de rusul Zaharov. A dăinuit până în anul 1918.

În sfârşit, alte ziare ruseşti, de mai mică importanţă, apărute în Basarabia, au fost: Eho Bessarabii (1906-1910), Bessarabskaia Mâsli (1909-1913), Golos Kişineva (1914) şi câteva săptămânale fără însemnătate. În general, cu excepţia ziarului Bessarabskaia Jizni, apropiat cercurilor de stânga, întreaga presă rusească din Basarabia a slujit cu multă fidelitate interesele autorităţilor ocupante.

Românii au încercat să obţină un ziar propriu, care să apară în limba lor maternă, mult mai devreme, existând atestări ale cererilor lor în anii 1848, 1858 şi 1863, dar de fiecare dată au fost respinşi. Astfel, în 1848, spre exemplu, în directă legătură cu marile mişcări revoluţionare ce cuprinseseră întreaga naţiune, românii din Basarabia au cerut aprobarea tipăririi ziarului Românul. Cererea corespunzătoare a fost înaintată guvernului rusesc prin tipograful Achim Popov. Guvernul însă a refuzat să dea autorizaţia necesară.

În anii 1856-1865 s-a agitat îndelung chestiunea scoaterii la Chişinău a unei reviste cu text paralel româno-rus. Chestiunea a pornit de la un memoriu prezentat de Ioan Dabija, însărcinatului cu afacerile armatei ruse de sud, generalul-aghiotant Kotzebue, la 28 martie 1856. Autorul constata că acei ce guvernau principatele române urmăreau nimicirea legăturilor dintre Moldo-Valahia şi Rusia, recurgând la compromiterea religie ortodoxe şi lăsând ca moşiile să treacă în mâna străinilor.

Ca urmare, el propunea ca românii basarabeni să meargă să predea în principate, iar moldo-valahii să vină în şcolile spirituale din Rusia. Sensul ascuns al acestui memoriu a fost însă sesizat şi el nu a avut ecou.

Un al doilea memoriu a fost trimis de I. Dabija la 12 februarie 1858 către guvernatorul civil al Basarabiei, Fonton de Veraillan, propunând scoaterea în principate a unei reviste sau ziar pentru a contrabalansa sau a combate curentul ostil Rusiei din presa românească şi, paralel, a scoate la Chişinău o revistă în limba română prin stăruinţa înşişi a basarabenilor.

Guvernatorul a aprobat memoriul şi l-a expediat mai departe ministrului instrucţiunii publice al imperiului. El adăuga cum că a luat contact cu eventualii colaboratori ai acestei reviste, în frunte cu Constantin Stamati, Alexandru Cotruţă, Alexandru Haşdeu, Ioan Dabija etc., dispuşi a contribui la realizarea ei. Denumirea revistei ar fi urmat să fie Steluţa Prutului, dechizând totodată calea participării şi a unor colaboratori din Moldova, fiind deja nominalizat ca sigur colaborator episcopul Filaret Scriban. Scopul declarat al revistei era: să apere religia ortodoxă, să răspândească adevărul în raporturile moldo-valahilor cu Rusia şi să servească de intermediar literar între ambele aceste naţionalităţi de aceeaşi confesiune.

Literele româneşti urmau a fi importate din principate, fiind nevoie şi de un corector român. Pentru propagandă, un număr de exemplare trebuiau să fie răspândite în principate gratuit, pentru aceasta fiind nevoie de ajutor material. La toate aceste solicitări, guvernatorul general de la Odesa, Strogonov, a răspuns negativ, iar ţarul a aprobat fără reţinere acest gest.

Dar neînfrântul Dabija a continuat să trimită noi scrisori, conţinând noi argumente în favoarea cererilor sale: nevoia de a răspunde la calomniile din principate la adresa Rusiei; începerea răspândirii ziarelor moldoveneşti în Basarabia (în 1861, de exemplu, erau patru abonamente la Chişinău, două la Bălţi şi două la Hotin); faptul că, probabil ascultând vocile auzite de peste Prut, numai basarabenii nu şi-au arătat sentimentele de fidelitate pentru Imperiul rus cu ocazia revoluţiei poloneze. Tot el anexa o corespondenţă din Chişinău inserată în ziarul bucureştean Dachia din 24 martie 1861, în care se arăta: „Aceasta e tot ce putem face noi, cei doi, trei, care avem cunoştinţa originii noastre. Vechii boieri nu mai sunt cu noi, părăsindu-ne cum berbecii părăsesc oile.

Cei doi, trei, care mai vorbesc moldoveneşte, şi ei s-au risipit ca pătârnichile.” (3) În răspunsul dat de Dabija acestei afirmaţii în gazeta Peterburgskie Vedomosti se spunea că, dimpotrivă, moldovenii din Basarabia cunoşteau originea lor, vorbeau româneşte, trăiau foarte bine pe pământul strămoşesc, că în instituţiile de judecată luau parte aleşii moldovenilor şi că mulţi boieri autohtoni, precum familiile Sturdza, Hâncu, Catargiu, Dabija, au ajuns la trepte înalte în administraţia Rusiei. Dar noul guvernator al Basarabiei, Velio, a respins şi aceste noi cereri.

În schimb, Velio propunea înfiinţarea unui periodic numai pentru Basarabia, nu şi pentru principate, care să aibe un caracter real, pentru a vorbi populaţiei despre trecutul ei, despre sistemul de gospodărire şi de credit, despre legi, ca o întreprindere particulară, dar ajutată printr-un număr de abonamente obligatorii şi o alocaţie în bani din venitul mânăstirilor. Velio mai arăta că ieromonahul Teofan şi-a luat angajamentul formal să înfiinţeze o revistă ruso-moldovenească având un caracter moral-religios, dar că acum nu se mai ţinea de cuvânt. Şi revista atât de mult dorită tot n-a apărut.

La 5 iulie 1864, Dabija aducea la cunoştinţa guvernatorului dorinţa arhiereului Filaret Scriban de a colabora la o eventuală revistă moldovenească din Basarabia. Revista urma să se numească de această dată Basarabia sau Glasul românilor basarabeni. Dar noul guvernator al provinciei, Antonovici, s-a pronunţat iarăşi împotrivă. În sfârşit, ultima scrisoare a lui Dabija, cu acelaşi rezultat negativ, era datată din 29 decembrie 1864 şi era trimisă din Ismail, care pe atunci se afla pe teritoriul retrocedat României.

Pe lângă acest neobosit luptător pentru presa românească în Basarabia, şi alte vârfuri ale poporului român au făcut solicitări asemănătoare. Astfel, la 27 iunie 1862, moşierul Constantin Cristi îi cerea guvernatorului Fonton de Veraillan o autorizaţie pentru deschiderea „Tipografiei moldoveneşti”. Cererea i-a fost respinsă pentru motivul că boierul Cristi urmărea unirea Basarabiei cu România. Totuşi, deşi nu a obţinut aprobarea, el a cumpărat o asemenea tipografie, care va fi însă sechestrată de poliţie.

Boierii Cristi şi Casso au cerut şi autorizaţia de a scoate o revistă, respinsă şi ea. În corespondenţa secretă a autorităţilor ruseşti se spunea că ideea unirii Basarabiei cu România a renăscut din 1856, în urma zvonurilor că Rusia va ceda Basarabia, iar reforma judecătorească realizată în Rusia nu a fost extinsă şi în Basarabia. Însă baronul Velio a liniştit spiritele, scriind că partidul românofil exista într-adevăr, dar că „se compune în cea mai mare parte din visători tineri.” (4)

În 1863 şi moşierul Gheorghe Gore a cerut autorizaţie pentru scoaterea unui ziar românesc. Iar la 1865, boierul Nicolae Casso voia să aducă la Chişinău o tipografie românească, pe care o cumpărase la Paris. Toate aceste demersuri însă s-au soldat cu acelaşi rezultat, ruşii dând dovadă de o rară opacitate faţă de cele mai fireşti şi legitime aspiraţii.

Abia în anul 1884 a apărut la Chişinău un ziar românesc. Era Mesajerul Basarabiei, scos de Reabcic şi de Drumaşcu. Dar apariţia sa a fost probabil de scurtă durată, deoarece nu s-a mai păstrat niciun exemplar din tirajul, minim, pe care îl obţinuse.

Astfel, timp de un secol, autorităţile ruseşti s-au opus cu succes apariţiei presei româneşti, în ciuda celor mai presante demersuri. Exceptând cei patru ani ai apariţiei bilingve a Buletinului eparhial (1867-1871) şi anul 1884 al nesemnificativului Mesajer, se poate spune că românii nu au avut niciodată o presă în limba lor. O încercare de suplinire a acestui imens gol de informare a încercat să o facă noua generaţie de la 1905, dar de ea ne vom ocupa ceva mai târziu.

Vedeti şi…

Alte articole despre Basarabia Ţaristă aici…

Note:
1    Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 23.
2    Idem, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 72.
3    Idem, Istoria Basarabiei, vol. III, p. 92.
4    Ibidem, p. 98.

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa: Istoria md.

DESPRE RUSIFICAREA NUMELOR MOLDOVENILOR BASARABENI

DESPRE NUMELE BASARABENILOR

Numele omului e o taină.
Teologul rus Pavel Florenski afirma: „Spune-mi numele tău şi am să-ţi spun cine eşti”, dând de înţeles că destinul nostru se conţine în numele fiecăruia dintre noi.
Tot el zice că un nume strâmb înseamnă şi un destin strâmb.

Satele noastre, moldoveneşti din zorii istoriei, sunt doldora de nume ruseşti.
Astfel că astăzi, după două secole de deznaţionalizare în galop a Basarabiei, dacă ne luăm după nume, se creează impresia că am fi mai degrabă o ţară de ruşi moldovenizaţi.

Unul dintre scopurile celora care s-au lăţit peste noi a fost să ne fure numele şi identitatea şi să ne pricopsească cu nume şi identitate false. Pentru că nu au putut să ne schimbe sufletul, ei au făcut ceea ce le-a fost mai la îndemână: au atentat la numele noastre.
Timp de 200 de ani acestea au fost rusificate, ucrainizate, polonizate, slavonizate etc., s-a făcut totul ca ele să nu rămână româneşti.

Această campanie neîntreruptă făcea parte dintr-o politică de stat atât în Rusia ţaristă, cât şi în cea sovietică, astfel încât Moldova de dincolo de Prut să nu aibă niciodată vreo pretenţie de a recupera cealaltă Moldovă, care urma să lase impresia a fi locuită de nemoldoveni.
Rusificarea Basarabiei în sec. XIX a început de la nume.
După 1812, conţopistul ţarist îl întreba pe ţăranul nostru:
– Как зовут ? („Cum te cheamă?”)
– Creţu.
– Будешь Кучерявый. („Vei fi Kucereavâi.”)
Pe un altul:
– Как зовут?
– Nu ştiu.
– Ты что, дурак? („Eşti tâmpit?”)
– Da, zicea acela fără să înţeleagă ce e întrebat.
Azi toţi nepoţii lui sunt Durac. Sau Duracov, ca celebrul istoric care se crede descendent din cazaci.

Ruşii ne-au deformat numele, ca să ne deformeze identitatea.

Cunoscutul cercetător al trecutului basarabean Gheorghe Bezviconi în articolul „Multe legende, multe adevăruri…” vorbeşte de colonelul basarabean „Coroev (Coroi)”, paranteza pusă de savant subliniind numele iniţial al moldoveanului Coroev.
În satul meu de baştină, Codreni, un sfert de sat e Untilă, iar alt sfert – Untilov. Au apărut şi vreo câţiva Untilo.
De regulă tinerii se duceau la armată Untilă, iar când reveneau erau Untilov sau Untilo.
În Ialoveni descendenţii marelui folclorist Petre Ştefănucă, împuşcat de Stalin, au fost rebotezaţi în Ştefaniuc şi Stepaniuc.
În Horeşti jumătate de sat e Palancică, iar altă jumătate Palanciuc.
La schimonosirea numelor şi-au adus contribuţia şi funcţionarii rusolingvi plătiţi de stat, dar şi moldovenii înşişi, care, de multe ori, se ruşinau de numele lor.

Dacă la alte popoare numele de familie sunt în strânsă legătură cu numele de locuri, cu prenumele sau patronimul părinţilor, numele moldovenilor provin în marea lor majoritate de la porecle.
În slavonă cuvântul „poreclă” înseamnă însuşi numele (pe un Tetraevanghel moldovenesc din secolul al XV-lea e scris, de exemplu: „…Княгиня Феодора, Драгна пореклом…”, adică: „… cneaghina Theodora, numită Dragna…” ), aceste noţiuni suprapunându-se şi identificându-se.
De cele mai multe ori poreclele însemnau un nume ironic, dat în bătaie de joc unei persoane, în legătură cu o trăsătură a aspectului ei exterior, cu o amintire a unei fapte ş.a., care veneau ca o completare a numelui de botez:
–Vasile…
– Care Vasile?
– A lu’ Pupăză.
Persoana respectivă sau cineva dintre rudele sale, trăise, se vede, vreo întâmplare legată de o pupăză.
La Ion Creangă găsim: „Mă întreceam cu fetele cele mai mari din tors şi ele din răutate mă porecleau „Ion Torcălău”!
Tot la el: „Am rămas noi acum… eu, Gâtlan, văru-meu Ioan, poreclit Mogorogea şi moş Bodrângă pe deasupra.”
Evident, Gâtlan şi moş Bodrângă sunt şi ele porecle, doar că ceva mai vechi, care, între timp, reuşiseră să se transforme în nume.
Vreme de aproape două secole conţopiştii ruşi şi sovietici i-au rebotezat cu sârg pe basarabeni: ca aceştia să-şi uite rădăcinile.
Babălău a devenit Babelev (Filip Babelev din Truşeni e fiul lui Ion Babălău).
Dohotaru – Dogaterev (în Floreşti).
Ifrim – Efremov (toate rudele din raionul Rezina ale politicianului Valeriu Efremov se numesc Ifrim).
Mihăilă – Mihailo (jurnalistul Ion Mihailo e fiul lui Mihail Mihăilă din Dănceni).
Pierdevară (Cherdevară) – Cherdevarenco (numele fostului ministru al Învăţământului).
Şaptecâini – Şaptichin (un ziarist din Cahul).
Caraion – Caraivan (un Caraivan din Rezina umbla să-i schimbe numele tatălui său mort, ca să poată obţine cetăţenie română).
Greceanu – Greceanâi (soţul dnei ex-prim-ministru).
Cârpală – Chirpalov (director la „Investprivatbanc”).
Hâncu – Ghinculov (numele marelui cărturar din sec XIX, născut la Hânceşti).
Putină – Putin (toţi purtătorii din Cigârleni îşi zic astfel ca să-i creadă lumea rude cu premierul rus).
Lupulova – o transnistreană, studentă la UTM, are părinţi care se numesc Lupul (cum nu ne cunoaşte limba, aceasta punea accente destul de necuviincioase numelui ei).
Tatăl unui cunoscut de-al meu era Morcov, iar fiul e deja Marcov.
Anume aceste schimonosiri le dau acum multă bătaie de cap tuturor celor care doresc să-şi recupereze cetăţenia românească: părinţii sunt Cojocaru, iar fiii – Cojuhari; tata e Ciocanu, fiul – Cecanu, fiica – Cecan, iar nepoţii – Cecanov: e aproape imposibil să dovedeşti că toţi aceştia sunt rude între ei.
Ş.a.m.d.
În aceeaşi perioadă au fost batjocorite şi prenumele noastre.
Toate prenumele (numele mici) care nu se pretau rusificării erau interzise.
Aurel Chiruţă din Chirileni, Ungheni îmi povesteşte că în 1953 a fost „botezat” în documente Vasile Chiruţă.
Consăteanul meu Napoleon Untilă s-a întors de la Chişinău, unde intrase la o şcoală, Anatoli Untilă. În capitala republicii i s-a spus că Napoleon e un prenume pe care poate să-l poarte doar pe ulicioarele satului nostru.
Un alt consătean Matei Untilă a revenit şi el de la Chişinău cu numele schimbat în Maxim Untilov.
Deformări asemănătoare se întâmplau şi la case mai mari. Scriitorul Bogdan Istru, care era după numele lui din buletin Ion Bădărău, îşi semna după război poeziile Ivan Bodârev.
Din păcate în cei 20 de ani de independenţă rusificarea numelor şi prenumelor continuă, de parcă ne-am afla în Rusia ţarilor sau în cea a lui I.V. Stalin şi L.I. Brejnev.
Ex-ministrul Vladimir Molojen a schimonosit până acum doi ani numele şi prenumele moldovenilor: într-o ţară „polietnică”, acestora urmând să li se piardă de tot numele lor româneşti.

Astfel cei care erau notaţi în buletinele sovietice, spre exemplu, Vasilii Ivanovici – au fost trecuţi Vasile Ivan, Maria Ivanovna a devenit Maria Ivan, Anna Ivanovna – Anna Ivan ş.a., ministrul comunist insistând că aşa e corect. În ultimii 8 ani s-a umplut ţărişoara de ivani.
Ministerele Guvernului Filat au multe de făcut în sensul revenirii la firesc.

Departamentul de Tehnologii Informaţionale, în fruntea căruia se află domnul Pavel Filip, pe care presa îl caracterizează ca pe o persoană principială şi competentă, are o misiune nobilă: să stopeze rusificarea continuă a numelor noastre şi să recurgă la corectarea acestora în concordanţă cu legile limbii, pentru ca legătura dintre părinţi, bunici, moşi, strămoşi şi copiii, nepoţii şi strănepoţii acestora să fie neîntreruptă în timp.

 4 Februarie , 2011

Autor: Nicolae Dabija

Sursa: Basarabia literara