VIDEO: UN DODECALOG AL AROMÂNILOR, SAU 12 ADEVĂRURI INCONTESTABILE ,ISTORICE ȘI ACTUALE,ASUPRA AROMÂNILOR ȘI ASUPRA LIMBII LOR de Matilda Caragiu Marioţeanu

 

Foto:Steagul aromânilor din Principatul Pindului(din timpul celui de-al doilea război mondial)

UN DODECALOG AL AROMÂNILOR
sau
12 adevaruri incontestabile, istorice si actuale, asupra aromânilor si asupra limbii lor

 scris de Matilda Caragiu Marioţeanu

“Dati Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
(Matei, XXII, 21)

CONFESIUNE

Acest DODECALOG al aromânilor reprezinta credo-ul meu stiintific asupra “ființei” denumita “aromân”. El este rezultatul unui proces indelungat, care dureaza de 68 de ani, de la nașterea mea, și care se explica prin:
a. o excelenta cunoastere a limbii mele materne, vorbita in familie de parintii mei, Nico Caragiu si Athina Papastere, si de bunica mea materna, Dhafna Pupti, mostenire sfanta lasata de stra-stra-stramosii mei de 2000 de ani;
b. un respect fara limite pentru tot ce este “traditie”, “lege” transmisa din generatie in generatie, “mentalitate” aproape imuabila – desi foarte evoluata in comunitatea mea aromana, in raport cu altele – in  f u n d a m e n t e l e  sale;
c. o competență stiintifica veritabila, castigată, treptat, datorita unui lucru serios si constant (1947 – 1995), condus, direct sau indirect (prin cartile lor), de dascalii mei: Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Al. Rosetti, Iorgu Iordan.
Având in vedere aceste date, in aceste momente de  c o n f u z i e totală, creata de oameni ca nu vor sau nu pot sa respecte rezultatele științei (istorice/ lingvistice/ arheologice etc.), mă consider obligată – chiar daca acest credo al meu va fi ignorat, criticat, distrus – să formulez ideile care mi se par a fi punctul de plecare in orice initiativă, de orice fel; daca nu sunt acceptate aceste  a d e v ă r u r i  e l e m e n t a r e,  care nici măcar nu au nevoie sa fie explicate, rezultatul, in orice acțiune, ar fi: o confuzie generală (din cauza amestecului de criterii – istorice/ lingvistice/ geografice/ cultural-politice etc. – ), create adeseori conștient de toate “părțile” implicate; fricțiuni etnice in țarile balcanice; fara indoială, s a n g e  va curge din nou din toate părțile.
Îi rog pe cititori sa parcurgă, cu răbdare, cele 12 adevăruri și sș le judece numai la sfârșitul lecturii.
Îmi asum întreaga răspundere.

DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM.

1. Aromânii (macedo-vlahii) si limba lor materna  e x i s t ă  astăzi și de doua mii de ani.
2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.
3. Limba veche româna (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna) vorbită pe acest teritoriu era o limbă unitară.
4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindata de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.
5. Vechea limbă româna s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale: româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literara a României, aromâna (macedo-româna/ macedo-vlaha) si meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunarii si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbita in Peninsula Istria.
6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera constiința lor etnolingvistica.
7. Exista  d o u a  categorii de aromâni:
a. “autohtoni”, care locuiesc in țările balcanice (Grecia, Albania, fosta RSF Iugoslavia, Bulgaria)
b. în diaspora sunt cei care se gasesc oriunde in lume (in tarile din Europa, inclusiv in Romania, in cele doua Americi, in Australia etc.)
8. Statutul aromânilor “autohtoni” locuind in țările balcanice este cu totul diferit de acela al aromânilor din diaspora.
9. Statutul aromânilor aflați in diaspora (in România sau in alta parte) are specificul lui.
10. Numele aromânilor trebuie sa fie aromân și macedo-vlah.
11. Aromânii sunt crestin ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord).
12. Aromânii (macedo-vlahii) ,trebuie sa aiba un singur scop: sa-și cultive limba maternă și tradițiile lor.

Autorul articolului: Izabela Papazicu

SURSA

CITIȚI ȘI :

http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/11/06/al-cincilea-adevar/

 

VIDEO :

VIDEO: PRINCIPATUL AROMÂN AL PINDULUI – O ROMÂNIE SUD-DUNAREANA

Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, stat care a funcţionat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, sub protectorat italian si a avut relatii stranse cu Romania .

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române încadrată în centru. Restaurarea unei Regiuni autonome armanesti  in  Grecia, conform legislaţiei europene, ar fi un pas necesar pentru protejarea identitatii minorităţii aromâne din Balcani si salvarea ei de la disparitie.

 

Foto: Steagul Pindului in perioada 1941-1945 , si harta Balcanilor cu  Provincia autonoma Valaha a Rumeliei, cu armata proprie, din timpul imperiului Otoman, steagul verde cu cruce rosie a casei Diamandi si harta de azi a Greciei, cu identificarea zonei Pind-ului(cu culoare galben).

 Pe harta administrativa a statului de Pind(1941-1944), al carui fondator a fost principele Alcibiade Diamandi ,se observa teritoriul acestuia  cu iesirea la Marea Adriatica in dreptul insulei Corfu.

Acesta mai cuprindea  si o zona din sudul Albaniei  evidentiata cu maro pe harta, iar cu  galben ,partea din Grecia de azi.

Steagul Principatului  Pindului era  constituit pe orizontala din tricolorul romanesc plus culorile galben si negru.
De fapt, acest steag este mai vechi, el datand  din   1848 si initial avea pe banda albastra scris simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus),  evidenţiind dimensiunea etnică latină ce şi-o revendicau .
Oricum, simbolistica acestuia  este profunda: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunarii, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunarii.

Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din Evul mediu atât al “valahilor” români cât şi a celor “vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromanilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culoriile tradiţionale româneşti.

Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimente alb-negre din centru, făcând trimitere simultan şi la culorile portului popular aroman din munţii Pindului.

 Nici ascest drapel nu a fost de inspiraţie recentă, fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

Potrivit martorilor oculari, care i-a inclus şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii valahi aveau înscrise pe steaguri cuvintele “S. P. Q. R.” (Senatus Populusque Romanus) evidenţiind dimensiunea etnică latină pe care şi-o revendicau.

A mai existat si steagul verde cu cruce rosie rasturnata ,ce aminteste de steagul sudistilor americani, cu  diferenta ca acela era cu rosu si albastru.

Statul armanesc a luat naştere în 1941 , în timpul ocupaţiei italiene a Greciei şi a reprezentat un stat etnic al aromanilor din Balcani, cei aflaţi iniţial la conducerea sa întreţinând strânse legături cu membrii Mişcării Legionare din România , în rândurile căreia se găseau numeroşi membri provenind din rândurile acestei minorităţi,dar si relatii stranse cu  Statul Roman .

 Capitala  era la Aminciu, iar Adunarea Naţională se întrunea la Trikala. Autonomia aromânilor din Peninsula Balcanică a fost  promovata  de România, începând cu anii 1860.

 Prima încercare de a realiza acest scop i-a aparţinut lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat Republica Pindului, în sudul Albaniei ocupate de italieni.

Deşi statul nou format a supravieţuit doar o singură zi el a semnalat începuturile eforturilor de emancipare a aromanilor în epoca moderna .
După capitularea armatei elene în faţa germanilor, în primăvara lui 1941, şi după divizarea  administrativă a Greciei, Diamandi a format organizaţia separatistă şi naţionalistă denumită A 5-a Legiune Romană, având sprijinul autorităţilor italiene,si  care a  constituit   structura de  putere baza căreia a luat fiinţă Principatul Autonom al Pindului, limitat la zonele amintite mai sus, deşi Diamandi spera în realizarea unui stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.
În 1942, o facţiune a VRMO (mişcarea revoluţionară macedoniană pro-bulgară) i-a oferit lui Alcibiade tronul unui regat al Macedoniei care ar fi urmat sa renasca, însă nu există dovezi care să ateste că acesta ar fi acceptat oferta.

 În ciuda inexistenţei acestei dovezi, un succesor al său la cârma Principatului Autonom al Pindului, Iulius I, a ataşat titulaturii sale sintagma de Voievod al Macedoniei.

 Alcibiade a fost nevoit să abandoneze tronul şi să se refugieze în România în 1942, întrucât ajunsese să fie perceput de populaţia locală ca o unealtă a italienilor, in vreme ce italienii il credeau a fi  un agent al intereselor româneşti în Balcani.

Cel care i-a urmat la conducerea statului a fost Nicola Matushi, care a încercat un realizarea unui modus vivendi cu liderii grecilor, însă fără succes. Şi el a fost nevoit să se refugieze la Bucureşti odată cu pierderea controlului ţărilor Axei asupra Greciei.
Spre sfârşitul lui 1942, forţele de ocupaţiei italiene care iniţial favorizau colaborarea cu elementele aromâne şi albaneze ale populaţiei şi-au schimbat brusc poziţia faţă de slavii macedoneni.

Conform unei surse a fostului serviciu de informaţii bulgar din epoca pre-comunistă, această schimbare de atitudine s-a datorat intervenţiei lui Ivan Mihailov, liderul VRMO, la cel mai înalt nivel în Roma, intervenţie realizată prin intemediul lui Ante Pavelic, şeful statului croat.

 Titlul de Voievod a fost oferit familiei Csezneky, probabil drept recunoaştere a meritelor sale în furnizarea de cereale către Armata Italiană.

Gyula Cdezneky a fost un aristocrat ungaro-croat, aflat în serviciu italian, care a guvernat nominal sub titulatura de Voievod Iulius între august şi septembrie 1943, deşi nu şi-a asumat niciodată puterea în mod efectiv.
Orice umbră de autoritate care mai exista în Principat, a încetat brusc odată cu acea capitulare a italienilor în 1943, în urma căreia germanii au preluat controlul teritoriului.

Ultimul „guvernator” al principatului a fost comandantul M. Hatzi, recunoscut de autorităţile germane în 1944 drept lider al suporterilor locali ai ceea ce mai rămăsese din Axă.
Statul şi-a încetat existenţa  de facto, odată cu retragerea forţelor germane din Grecia (ironic, determinată de lovitura de stat din …România).

Scurta istorie.

Teritoriul a facut parte din provincia romana Dacia Mediteraneana, apoi din imperiul Bizantin.

Dupa cea de a 4-a cruciada din anul 1204 , face parte din imperiul latin oriental al imparatului Baldovin, cel care este infrant la Adrianopol de regele romano-vlahilor Ionita Caloian .

Dupa 1250 este pomenit in cronici grecesti ca facand parte din Marea Valahie(Megale Vlachia)cu conducatori si armata proprie.A fost parte din domeniul principilor Cantacuzino, iar in anul 1346 cand Ioan Cantacuzino ajunge imparat la Constantinopol teritoriul face parte asociat in imperiul serbilor pana in 1377 .

 Ultimul principe numit si “Cezar al Valahiei” este Alexie Anghel, contemporanul lui Mircea cel Batran.
Din 1394 regiunea va face parte din imperiul turcilor si pastreaza sub denumirea turceasca de Rumelia(adica Romania) o autonomie si armata proprie, pomenita in cronicile vremii cu trupele sale care au participat la asaltul turcilor de la Viena.
Din anul 1881 intra in administratie comuna cu celelalte teritorii grecesti eliberate de sub turci, si isi recapata independenta in 1941.Reintra in organizarea administrativa a Greciei dupa cel de-al doi-lea razboi mondial pana azi.

 

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alkibiade Diamandi in timpul ocupatiei italiene a Albaniei in 1917. Republica a fost cunoscuta ca republica de o zi !

 

  

  Harta Balcanilor

Surse : terravalachorum.ro,Napoca News , blogul Noua Dreapta,Wikipedia

VIDEO:IMNUL AROMANILOR-PARINTEASCA DIMANDARE

“Imnul”,”drapelul” si “stema” “republicii moldovenesti nistrene”separatiste de inspiratie tipic comunista sovietica .

“Imnul”e cantat evident in ruseste .

 

 “Stema “

“Drapelul”asa zisei “republici moldovenesti nistrene “{r.m.n.}

Conflictul armat de pe Nistru din 1992 .

EROII NU MOR NICIODATA ! 

 Desfasurarea  conflictului(rezumat) 

Originea conflictului .

 Redesteptarea sentimentului romanesc in RSS Moldoveneasca a declansat reactia conservatorilor rusofoni din judetul Transnistria, care s-au temut de o reunificare cu Romania.

11 august 1989 – in intreprinderile de subordonare unionala se formeaza soviete muncitoresti, numite Colectivelor Unificate de Munca (OSTK), ce incep lupta impotriva introducerii limbii romane, a alfabetului latin si a reformelor democratice.

31 august 1989 – limba romana este proclamata limba de stat in RSS Moldoveneasca.

septembrie 1989 – sovietele locale din Tiraspol, Tighina si Rabnita resping legea limbii de stat; se initiaza o miscare de nesupunere fata de autoritatile statului Moldovean.

toamna 1989 – OSTK -urile organizeaza greve si mitinguri de protest impotriva limbii romane si a alfabetului latin.

decembrie 1989 – ianuarie 1990 – referendumuri la Tiraspol si Rabnita pentru obtinerea statutului de “teritoriu autonom” al Transnistrie, in cadrul RSS Moldoveneasca.

27 aprilie 1990 – tricolorul cu cap de zimbru este adoptat ca steag national al RSS Moldoveneasca.

aprilie- mai 1990 – sovietele locale din Tiraspol si Tighina refuza prezenta tricolorului in aceste orase.

1990 – cu sprijinul direct al Armata a 14-a se organizeaza unitati para-militarea ilegale secesioniste.
mitinguri si referendumuri – organizate cu sprijinul OSTK, formatiuni paramilitare ilegale si Armata a 14-a – impotriva tricolorului si a limbii romane. Au loc actiuni separatiste.

2 septembrie 1990 – are loc, la Tiraspol, “al doilea congres extraordinar al deputatilor din Transnistria” care proclama “republica moldoveneasca sovietica socialista nistreana”.

3 septembrie 1990 – Sovietul Suprem creeaza institutia prezidentiala si il alege ca presedinte pe Mircea Snegur.

22-15 noiembrie 1990 – liderii separatisti, sprijiniti de formatiuni paramilitare proprii si de trupe ale armatei sovietice organizeaza alegeri legislative pentru “sovietul suprem” al “republicii sovietice moldovenesti nistrene”.

22 decembrie 1990 – Mihail Gorbaciov , presedintele URSS, semneaza un decret prin care declara nule hotararile “congresului II al deputatilor poporului din Transnistria”.

In schimb, masurile luate de autoritatile de la Chisinau sunt infime si strict declarative.

Inceputul conflictului
1991 – Actiuni continue de inlocuire a autoritatii Republicii Moldova cu cea a “republicii nistrene”.
Beneficiind de o inexplicabila pasivitate a autoritatilor statului Moldova, separatistii isi constituie o impresionanta forta armata, constituita din:

- garda republicana, de 8000 luptatori, subordonata “directiei de aparare” a Transnistriei
- militia, inclusiv batalionul Dnestr, de 5000 luptatori, se subordonata “directiei de interne” a “republicii nistrene”
- detasamentele teritoriale de salvare – 4000 oameni, aflati la dispozitia executivelor locale
- regimentele muncitoresti, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori inarmati”, subordonati Colectivelor Unificate de Munca (OSTK)
- cazacii, in numar de 3-4000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decat ale gardistilor si subordonati direct conducerii “republicii nistrene”
Toate aceste formatiuni erau inzestrate cu armament, mijloace de transport, masini de lupta – cumparate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusa sau de la unitatile OMON din Transnistria.

De partea separatistilor s-a situat fatis Armata a 14-a rusa, cu un efectiv de 6500 persoane, si constituita din: o divizie motorizata, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, 2 regimente de pontonieri, un regiment de rachete, o escadrila de elicoptere.

In comparatie, tanara republica Moldova inca nu avea armata proprie, beneficiind doar de un efectiv de cateva mii de politisti, care au suplinit, in timpul conflictului, fortele armate. (1)

19 august 1991 – Are loc Puciul de la Moscova; pucistii vor avea tot sprijinul liderilor separatisti de la Tiraspol: Smirnov, Maracuta, Iakovlev, Reliakov. Dupa infrangerea pucistilor, Eltin a cerut pedepsirea acestora si a celor care i-au sustinut; incercarile administratiei de la Chisinau de a aresta liderii transnistreni, au geneart nemultumirea rusofonilor din transnistria; a inceput o actiune a femeilor rusofone care, in numar din ce in ce mai mare, au inceput sa blocheze calea ferata ce lega Transnistria de restul Basarabiei. In final, au fost arestati, apoi eliberati dupa scurt timp.

Din toamna anului 1991, politica separatistilor se manifesta prin teroare. Membri ai trupelor speciale sovietice, OMON din Riga, sosesc in limuzine la Tiraspol, cazandu-se la hotelul Kolhaznii. Misiunea lor este de a lichida pe romanii incomozi, care se opun politicii separatiste. Scenariul era acelasi: sunau la usa apartamentului, iar cand locatarul privea prin vizor, era mitraliat prin usa.

13 decembrie 1991 – Are loc un atac armat al gardistilor la podul de la Dubasari, soldat cu pierderea vietilor a patru politisti moldoveni si moartea a 20 de gardisti, cazaci si alti mercenari, veniti de pe aiurea.

Nenorocirea transnistreana se trage din 2 august 1940
Nenorocirea transnistreana se trage din 2 august 1940
“Creata prin decizia Sovietului Suprem al URSS la 2 august 1940, republica Sovietica Socialista Moldoveneasca se compunea dintr-o parte a Basarabiei, preluata de la Romania la 28 iunie 1940 ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, incheiat intre URSS si Germania, locuita majoritar de o populatie vorbitoare a limbii romane,” se spune in capitolul “Destramarea URSS, separarea Transnistriei si independenta Moldovei” al Hotararii CEDO cu privire la Grupul Ilascu.

In acelasi capitol se spune ca pe parcursul anului Armata a 14-a rusa dislocata pe teritoriul RSS Moldovenesti, se compunea din mii de soldati, unitati de infanterie, artilerie, blindate si aviatie (inclusiv avioane si elicoptere de lupta) si era avea mai multe depozite de munitii, dintre care unul dintre cele mai mari depozite de munitii din Europa, situat la Cobasna.

La 19 mai 1991, ministrul apararii URSS a ordonat comandantului Armatei a 14-a, generalul Netkaciov, mobilizarea militarilor in rezerva pentru completarea efectivelor trupelor Armatei a 14-a, dislocata in Transnistria si de a mentine aceste trupe si arsenalul militar in stare de lupta. El ar fi justificat acest ordin in acest fel: “tinand cont de faptul ca Transnistria este un teritoriu rus si ca situatia s-a inrautatit, noi trebuie sa-l aparam prin toate mijloacele”.

La 18 septembrie 1991 presedintele rmn Igor Smirnov a decis sa plaseze unitatile fortelor armate sovietice dislocate in Transnisria sub jurisdictia rmn.

La 1 decembrie 1991 in raioanele de pe malul stang al Nistrului au fost organizate alegeri prezidentiale, declarate ilegale de catre autoritatile moldovenesti. Igor Smirnov a fost ales presedinte al rmn.

La sfarsitul anului 1991 si inceputul anului 1992 au izbucnit confruntari violente intre fortele separatiste transnistrene si fortele de ordine moldovenesti, care s-au soldat cu mai multe sute de morti.

In 1991-1992 mai multe unitati militare apartinand URSS, ulterior Federatiei Ruse, au trecut cu munitia lor de partea separatistilor transnistreni, in timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a 14-a au cazut in mainile separatistilor.