Pentru alfabetul latin, bulgarii le tăiau românilor limba…

Pentru alfabetul latin bulgarii ne tăiau limba…

Există mai multe surse care atestă acest fapt. În perioada anilor 106-900 strămoşii noştri foloseau alfabetul latin, alfabet prin care la noi ajungeau sfintele scripturi creştine.

Către anul 900, aproape întreg spaţiul populat de români (inclusiv Republica Moldova de astăzi),era sub dominaţia Imperiului Bulgar care se creştinase de curând şi adoptase  grafia slavonă.

Anume în acel timp regii bulgari, pentru a ne stăpâni mai bine, au impus  românilor grafia şi limba slavonă.

 Conform poruncilor date atunci, preoţilor noştri care îndrăzneau să citească în limba latină in Biserica, li se tăia limba, iar cărţile şi toate documentele scrise cu litere latine au fost arse…

Intr-o carte tipărită la Buda, în 1844  în limba bulgară, întitulată Ţarstvenica,  se spune:

„S’au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână că, după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea.

După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa, şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”.

Publicat  de Dr. Veaceslav Stavila - Jurnalul istoricului de veghe.md.

Este cazul, cred, să luăm foarte serios în atenţie si  mărturia cronicarului Paisie de la Hilandar,care spunea ca  ţarul Ioan Asan al II-lea (1218-1241) „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit care va citi în limba latină să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”

Un comentariu:

” Se implinesc 641 de ani de la anexarea Bulgariei de  catre Vladislav(Vlaicu Voda)! Adica azi sarbatorim ziua Bulgariei romanesti! Si azi in Bulgaria in fosta capitala Vidin , sunt romani care nu pot invata romaneste!’

Citeste pe http://info-valahia.blogspot.com

Bibliografie:

Dimitrie Cantemir,  DESCRIPTIO ANTIQUI ET HODIERNI STATUS MOLDAVIAE, Partea III, Capitolul V– Despre literele moldovenilor…

Vedeţi si:

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Credinta%20adevarata/

4.%20Marturia%20marilor%20istorici%20romani.html

DESPRE TRATATIVELE MOLDO-RUSE DE LA LUŢK DIN 1711 SI PLANURILE RUSESTI DE ANEXARE A MOLDOVEI

   Dimitrie Cantemir                          Petru I al Rusiei

 

 INTERPRETAREA “TRATATULUI DE LA LUŢK” DINTRE  PETRU I ŞI DIMITRIE CANTEMIR

Nu demult, ziarul “Nezavisimaia Moldova” (2011, 16 martie, pag. 2) a publicat un material cu genericul “Tratatul de la Luţk – un jalon important în istoria relaţiilor moldo-ruse”. Reprezentantul “Centrului rus de ştiinţă şi cultură din Republica Moldova”, Valentin Râbiţki şi-a adus aminte despre aşa-numitul “tratat” din 13 aprilie 1711, care, chipurile, a fost iscălit de Petru I şi Dimitrie Cantemir.

Diplomatul rus afirmă că acest document de la Luţk ar fi pus “începutul eliberării” Moldovei de sub jugul otoman; că, chipurile, ideile acestui tratat au fost susţinute de către “poporul moldovenesc” şi realizate în 1812 “când o parte din Principatul Moldovei, numită Basarabia, a fost alipită la Rusia” Toate aceste afirmaţii sunt în realitate nişte minciuni gogonate sau baliverne din vocabularul politicii imperiale ruseşti.
Această problemă a fost cercetată neunivoc de către cunoscuţii istorici A. Xenopol, N. Iorga, C. Giurescu, I. Eremia, P. Parasca, A Eşanu etc.
Documentele istorice ne arată că aşa-numitul “tratat de la Luţk” n-a fost iscălit de către D.Cantemir, n-a fost aprobat de către “poporul moldovenesc”, n-a fost susţinut de “toţi” boierii moldoveni. Şi, în general, noi considerăm că n-a fost iscălit acest “tratat” în conformitate cu dreptul internaţional.

Contele Gavriil Ivanovici Golovkin a scris un document, care n-a fost dus până la sfârşitul lui logic şi nu putem să-l numim “tratat”.
Noţiunea de “tratat” înseamnă “o înţelegere cu valoare de act juridic, încheiată între două sau mai multe state, prin care se creează, se modifică sau se anulează drepturi şi obligaţii în relaţiile dintre ele” (DEX, p. 1022).

 Dar aşa înţelegere în 1711 n-a fost iscălită, n-a primit statutul de act juridic, n-a fost aprobată şi ratificată.

Nici un document moldo-rus n-a fost dus până la sfârşit. Dar ce a fost? Ion Neculce scrie că Dimitrie Cantemir l-a trimis pe visternicul Ştefan Luca la Iavorovo, lângă Luţk, ca să ducă tratative cu Petru I, ca acesta să-l ajute pe D. Cantemir în lupta contra turcilor.

 Alţi istorici afirmă că D. Cantemir “l-a trimis la Petru pe boierul Ştefan Lupu, care a iscălit în numele său la 13 aprilie 1711 în oraşul Luţk un “tratat de alianţă cu Rusia” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332-336).

 După părerea istoricului N.A.Mohov, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).

După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul. Pe de altă parte, istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor-înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).

 Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani ne arată că s-au dus tratative, s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin. Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca o ficţiune, ca un document începător, nefiind adus până la logica sa de a fi numit “tratat”. La sfârşitul proiectului lui Golovkin s-a păstrat scris “Petru”, dar lipseşte semnătura lui Petru I.

Lipseşte, în general, familia şi semnătura lui Dimitrie Cantemir. Acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional. După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre care nu erau în folosul Moldovei.

 Acest document prevedea trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc în “supuşenia” rusească. Diplomatul rus Valentin Râbiţki afirmă precum că Ţara Moldovei trebuia să fie “suverană şi independentă” (N.M., 2011, 16 martie, p. 2), ceea ce este o minciună sfruntată.

 “Supuşenie” înseamnă ascultare, supunere, slugărnicie, subjugare, cucerire, dependenţă de Imperiul Rus. Moldovenii trebuie să fie “sub autoritatea” cuceritorilor, sub “stăpânirea” Rusiei ţariste. Proiectul lui Golovkin prevedea ca D.Cantemir să se declare “supus”, “ascultător” de ţarul Rusiei şi să participe cu oastea sa în luptă contra Turciei.

La începutul lunii martie 1711, Petru I, fiind cam beat, a decis să se bată cu sultanul şi să cucerească Ţările Române. El a considerat că va folosi 30.000 de ostaşi ai lui Constantin Brâncoveanu, 20.000 de sârbi. El spunea că polonezii “ne vor da 30.000 de ostaşi”.

Şi din Moldova planifica să primească 10.000, având personal numai 20.000 de moscali. “Şi ne ajunge atâta oaste”, a spus Petru I. Dar n-a fost să fie aşa. Turcii au adus în Moldova 150.000 de eniceri, 250.000 de “călărime” şi “40.000 de sindighiştri (tătari sau ghiauri, care erau gata să lupte de partea turcilor). Deci, Petru I n-avea o armată puternică.

El dorea să cucerească Ţările Române cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, a sârbilor şi polonezilor.
Acest document prevedea că Petru I avea dreptul să-l păstreze ca domn pe D.Cantemir şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească (p. 141). Dar dacă cineva ar fi dorit să fie suveran şi independent de Rusia, apoi el putea fi mazilit, arestat, decapitat tot aşa de repede precum o făcea Sultanul.

Vornicul Iordache Ruset, hatmanul Dumitraşcu Racoviţă, banul Savin Zmuncilă s-au împotrivit. “Nu este bine să fie domnitor veşnic”, spuneau ei. În opinia lor, domnitorul trebuia să se schimbe “cum va pofti ţara” (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1980, p. 201).

Această poziţie se lămureşte prin faptul că proiectul lui Golovkin prevedea ca “toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnitorului” (p. 141).

Acesta îşi răsfrângea puterea asupra tuturor boierilor. Domnitorul se declara stăpânitorul tuturor oraşelor moldoveneşti, incasa toate impozitele, veniturile statului. Boierii şi toată populaţia erau obligaţi să se supună poruncilor domnitorului. “Toată legea şi judecata aparţineau domnitorului”. Însă ţarul rămânea stăpân al Moldovei.

El putea să judece pe cineva dacă avea “un hrisov de la domnitor”. Petru I recunoştea că pământurile Ţării Moldovei “sunt cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei, după delimitările făcute cu acele ţări” (p. 142). Această “recunoaştere”, făcută de Petru I, se explică prin faptul că Moldova trebuia să fie parte componentă a Rusiei ţariste.

 Petru I, prin această recunoaştere, dorea ca Ţara Moldovei să fie a Imperiului Rus. Însă această frontieră n-a fost recunoscută de Rusia în 1812, nici în 1940, nici în 1944.

În 1812, Aleksandru I a împărţit Ţara Moldovei şi a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi Cameniţa, iar în 1940, Stalin şi Hruşciov au inclus Sudul şi Nordul Basarabiei în componenţa Ucrainei Sovietice.

Dacă ei n-au reuşit să ocupe toată Moldova, conducerea Rusiei a început să ocupe câte o parte din teritoriul ei în 1812 şi în 1940.
Din câte cunoaştem, războiul ruso-turc din 1711 a fost pierdut de Petru I, iar Dimitrie Cantemir şi încă 400 de boieri s-au refugiat în Rusia. Constantin Giurescu subliniază că turcii pusese mari “speranţe” în Cantemir, dar el “a trecut la ruşi”.

 A. Xenopol scrie despre “trădarea lui Cantemir” (A. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1882, p. 7). Însă noi considerăm că domnitorul Moldovei n-a fost “trădătorul”. El a încercat să lupte cu turcii hapsâni şi sângeroşi, dar n-a avut un aliat bun şi serios. Rusia ţaristă promova aceeaşi politică expansionistă şi de jefuire a popoarelor mici ca şi Imperiul Otoman.

 În acele condiţii, D. Cantemir a devenit o jertfă a acestor două mari imperii, care întruchipau zodia răului absolut. D. Cantemir a greşit când a făcut această alianţă cu Rusia. Are dreptate academicianul Demir Dragnev când scrie că “popoarele balcanice nu cunoşteau încă îndeaproape politica ţarismului” (Istoria RSSM, vol. I, Chişinău, 1967, p. 332).

 Rusia ţaristă întotdeauna a urmărit scopuri imperiale. Sub pretextul “eliberării popoarelor de aceeaşi credinţă”, Petru I a încercat să-şi întărească poziţiile geostrategice în Balcani, să capete noi sfere de influenţă şi noi teritorii, de a exploata alte popoare mai mici, precum era şi poporul român.

Se ştie că în iunie 1711, D.Cantemir s-a adresat cu un apel către populaţia ţării să-i susţină pe ruşi “ca pe nişte fraţi de arme, din toată inima, din tot sufletul, cu tot avântul nostru să ne ridicăm împotriva silniciei, tiraniei şi năvălirii turcilor” (p. 334).

Însă populaţia nu s-a ridicat. Toţi orheienii, sorocenii, lăpuşnenii au venit cu Petru I până la Prut. Dar mai departe nu s-au dus, nu l-au susţinut. În 15 zile, D.Cantemir a reuşit să mobilizeze o armată numai de 6-7 mii de oameni.

 Ei ştiau ce-i aşteaptă, dacă Petru I va pierde acest război. Lupta de la Stălineşti (1711) a arătat că Petru I se ocupa mai mult cu beţia decât cu organizarea luptei cu turcii.

Cel mai deştept om de stat a fost Constantin Brâncoveanu care, având o armată de 30.000 de ostaşi, a aşteptat câteva zile să se vadă cum se va desfăşura lupta lui Petru I cu turcii. După retragerea ruşinoasă şi dezonorată a lui Petru I şi D. Cantemir din Moldova, sultanul planifica să transforme Ţara Moldovei într-un “paşalâc” (gubernie turcească condusă de un paşa).

 Populaţia, cum pe drept cuvânt scrie D. Dragnev “a avut de îndurat greutăţi insuportabile”. (p. 333). După 10 iulie 1711 Moldova a fost jefuită, înjosită, chinuită, s-a ales cu satele arse şi casele pustiite. Numai în ţinutul Hotin au fost arse 73 din 93 de sate. (N.A.Mohov, Drujba kovalasi vekami, Chişinău, 1980, p.188).

Acestea au fost consecinţele “prieteniei moldo-ruse” de la începutul secolului XVIII. Constatăm astfel că diplomatul rus Valentin Râbiţki şi slugoii săi de la “Nezavisimaia Moldova” nu cunosc documentele istorice, falsifică istoria românilor. Ei şi-au atribuit misiunea ruşinoasă de a propaga ideile antiştiinţifice ale “moldovenismului primitiv”, să îndreptăţească politica imperialistă, promovată de satrapii ţarismului rus.

 Procesul mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni este ireversibil. Istoria îi îndreptăţeşte pe toţi acei mari patrioţi care luptă pentru unitatea de secole a întregului neam românesc.

Autor: Anton MORARU,
doctor habilitat în istorie,
profesor la Universitatea “Perspectiva”

Sursa: Basarabia literara md.

 

MISIUNI DIPLOMATICE ALE ŢARILOR ROMANE LA CURTEA ŢARULUI RUSIEI PETRU I

 

 

MISIUNI  DIPLOMATICE  LA  ŢARUL  PETRU CEL MARE AL RUSIEI

 

 

Secolul XVII era pe sfârşite. Peninsula Balcanică se afla în condiţiile menţinerii dominaţiei otomane şi ofensivei austriece. O forţă capabilă să scuture jugul musulman  popoarele peninsulei o vedeau în Rusia, a cărei autoritate politică crescuse considerabil.

Forţa crescândă a statului est-european inspiră popoarelor balcanice încredere fermă în zdrobirea inevitabilă a maşinii militare a padişahului, ceea ce constituia o condiţie obligatorie a eliberării supuşilor creştini ai Porţii.¹

Fridrih Enghels scria … nouă zecimi din populaţia Turciei europene vor vedea în Rusia singurul lor sprijin, pe eliberatorul lor, mântuitorul lor… ocrotitorul lor. Şi asta cu atît mai mult că ajutorul rus era singura scăpare de jugul turcesc.²

Asemeni Moldovei un ajutor din partea Rusiei îl căuta activ şi domnitorul Munteniei Constantin Brîncoveanu³ (1688-1714).

În afară de jugul turcesc, Muntenia era ameninţată de Austria şi Polonia. În una din scrisorile trimise lui Petru I (supranumit „cel Mare”) cu un sol special, Gheorghe Castriotu, domnitorul muntean scria: „Nu încetăm de a vă ruga pe Înălţimea Voastră împărătescă, să veniţi în ajutor în folosul sărmanilor creştini, care toţi împreună cu mare nădejde aşteaptă zi şi noapte… ca să fie izbăviţi de aprigul duşman de credinţă”.⁴

Încă din 1697 Constantin Brâncoveanu a trimis la Moscova pe Gheorghe Castriotu. Acesta era din Castria, aşezare din  Grecia (de aici probabil că-i vine şi numele de familie). Numele era asemănător celui cunoscut luptător pentru libertatea Albaniei, contemporan cu Ştefan cel Mare, Gheorghe Castriotu Scanderbeg (Iscander). Poate nu-i nici o legătură, după cum prea bine s-ar putea să tragă din aceeaşi familie, care avea ramificaţii bogate în întreaga peninsulă Balcanică.

Gheorghe Castriotu a venit în Muntenia la Brîncoveanuşi s-a dovedit o minte iscusită şi un gând temperar, fapt care l-a determinat pe domnitor să aibă încredere în el şi să-l folosească în diplomaţie. Gheorghe Castriotu, om cu o viziune largă asupra mecanismelor care guvernau relaţiile dintre state şi-a pus întreaga capacitate în slujba realizării planurilor lui Constantin Brâncoveanu şi a depus toate eforturile să fie la înălţimea aşteptată de domnitorul ţării.

Dar nici Gheorghe Castriotu nu era primul diplomat muntean la Moscova.Încă în timpul lui Şerban Cantacuzino,⁵ acesta îl trimite în ultimul an de domnie (1687)la Moscova pe arhimandritul mănăstirii Sf. Petru şi Pavel de pe muntele Atos, pe Isaia, o personalitate bisericească autoritară. Scopul nemărturisit era de a încheia o alianţă între Muntenia şi Rusia. Împrejurările impuneau calea religioasă, a unirii eforturilor  popoarelor balcanice ortodoxe, împotriva ofensivei turceşti musulmane.

Aşa se explica de ce Şerban Vodă apelase tocmai la un arhimandrit de vază al timpului şi de ce la întoarcere în Bucureşti din această importantă misiune Isaia aducea cu sine răspunsul din partea patriarhului Ioachim al Rusiei, care asigura pe munteni că Rusia va fi alături de popoarele balcanice asuprite de turci. Şerban Cantacuzino a urmărit necontenit realizarea unei asemenea alianţe. O dovedeşte aceasta faptul, că în vara anului 1618, deci în anul îmbolnăvirii şi morţii sale a trimisla Moscova pe Isaia.

 Era urmată aceeaşi modalitate religioasă, dar scopul politic se evidenţia clar; alianţa Munteniei cu Rusia. Cele două aspecte religios şi politic se împleteau – Isaia avea scrisori din partea patriarhului Dionisie al Constantinopolului şi patriarhului sârb Arsenie al II-lea. Alături de ele erau şi scrisori de la domnul muntean.

Misiunea lui Isaiala Moscova fusese de prestigiu şi ţara i-au acordat cinstea cuvenită. A fost încheiat un protocol privind ridicarea tuturor creştinilor în lupta împotriva otomanilor.

Gheorghe Castriotu era trimisul lui  Brâncoveanu, dar continua solia lui Isania. Domnitorul Munteniei nu-l trimisese pe Castriotu pe teren gol. Chemase mai întîi la palatul domnesc pe reprezentanţi ai bisericii ortodoxe din Balcani, conducători vestiţi ai sârbilor, macedonienilor, bulgarilor şi albanezilor şi boieri moldoveni aflaţi sub protecţia sa.⁶

Se sfătuise  cu ei şi ajunsese cu toţii la aceiaşi părere, că trebuie să se ridice neântârziat la lupta de eliberare a popoarelor din Balcani de sub jugul otoman. Pentru aceasta, tratatul cu Rusia devenise o necesitate vitală.

Când ajunsese la Moscova Gheorghe Castriotu luase în primul rând legătură cu vestitul om de cultură moldovan Nicolae Milescu. Atunci el era de acum destul de în vîrstă. Îşi încheiase călătoriile prin Extremul Orient, pe unde altădată păşise şi cunoscutul călător Marco Polo. Îşi aşezase atent cele observate la curtea din China sau în călătoria prin Siberia în slove menite şi ele să purceadă la înfruntarea secolelor.

Acum, ca şi în anii tinereţii şi  zbuciumului, era tot în câmpul diplomaţiei, care îi plăcea atît de mult şi unde se dovedea priceput. Îndeplinind importante însărcinări diplomatice la cancelaria ambasadorilor, folosit şi pentru limbile latină, greacă şi română, pătrundea în problmele complicate ale diplomaţiei.

 Solii se opreau şi ei la el înainte de a fi primiţi la ţar. Gheorghe Castriotu cu atât  mai mult, în calitate de vecin al patriei marelui cărturar. Solul muntean era o fire inteligentă şi mlădioasă. Chiar la prima întâlnire lăsînd la o parte vorbele delicate ale diplomaţiei a întrat repede în subiect, prezentând amănunţit lui Nicolae Milescu întregul conţinut al soliei.

 A rugat să fie îndeplinită dorinţa domnului muntean ca ţarul să-l  primească pe solul său sau conţinutul soliei să ajungă de urgenţăla Petru I.

Misiunea se reducea la o rugăminte adresată ţarului în care se cerea ajutorul în vederea luptei, având drept scop eliberarea popoarelor din Balcani de sub jugul otoman. Aici se conturează scopul politic al lui Constantin  Brâncoveanu şi viziunea sa: influenţa turcească, feudală şi înapoiată trebuia definitiv îndepărtată din principate.

Ajutorul Rusiei însemna o concentrare masivă de forţe antiotomane. Solia nu se mulţumea numai cu afişarea unor vorbe goale. Ea prezenta un plan de acţiune concret, ce se dovedea foarte dinamic şi mai ales realizabil.

Austria, folosindu-se de ura pe care o purtau popoarele balcanice faţă de cotropitorii  turci, căutau să-şi realizeze interesele teritoriale ale imperiului habsburgic.

 Domnitorul Munteniei scria ţarului despre isprăvile diplomaţilor austrieci; „că nemţii îi sâcâie cu diferite vorbe şi bârfe, propunîndu-le să se închine şi să se supună puterii  cezarului (împăratului Austriei – Al.M.). În legătură cu aceasta, solul transmitea cererea domnului muntean: „rugându-te, scapă-ne de papiştii şi iezuiţi, care se răfuiesc cu creştinii mai ceva ca turcii”⁷.

Potrivit planului domnesc, armatele ruse trebuiau să deschidă acţiunea antiotomană, să treacă prin Moldova şi Muntenia pentru a goni pe turci dincolo de Dunăre. Alături de ele trebuiau să între în luptă o armată din populaţia locală în număr aproximativ 10 mii ostaşi conduşi de vestitul căpitan de jomiri (mercenari – Al.M.) Constantin Turculeţ.

Prin Gheorghe Castriotu, domnitorul se arăta gata a nu abuza şi a nu aştepta totul dela Petru I.Dimpotrivă, solul său era însărcinat să precizeze că „noi numai acum vă rugăm să ne eliberaţi, dându-ne o singură dată ajutor”. Urma ca însuşi Vodă să ridice sabia alături de popoarele sud-dunărene pentru a curăţi pământul creştin de busurmani.

Cu părere de rău, situaţia internaţională n-a permis atunci realizarea acestei concentrări de forţe. Europa de sud-est a trecut prin pacea dela Carlovitz  cu toate hotărârile amare aduse de ea. Petru Alexeevici a încheiat în 1700 un tratat separat cu Turcia, fiind nevoit temporar să se arăte binevoitor faţă de aceasta. Deaceea relaţiile între cele două state au continuat în mod şi mai secret.

În 1700, pe când Gheorghe Castriotu se afla încă în Moscova, Constantin-Vodă îl trimite şi pe Panaiot din Rodos (căruia îi ziceau Panait Radu) în sprijinul acestuia şi cu acelaşi scop. Panaiot era un grec cult şi bine instruit, care se aliniase cauzei popoarelor peninsulei şi care a acţionat sub influenţa acestei puternice convingeri.

Peste scurt timp, Castriotu se întoarce în ţară, iar Panaiot reia misiunea celui plecat. El va ţine o strânsă legătură cu curtea domnească şi-l va informa pe Petru I în legătură cu acţiunile înterprinse de turcila Dunăreşi Balcani. Ţarului îi vor fi de folos aceste informaţii, va preţui înalt politica lui Brîncoveanu şi a corpului său de diplomaţi.

La întoarcerea în ţară, Gheorghe Castriotu îi aduce lui Constantin-Vodă Ordinul „Andrei Pervozvannîi”⁸, pe care ţarul îl conferea domnului muntean pentru merite excepţionale. Decretul ţarului era emoţionant: „Anul 1700, august 20.

 Din ordinul Marelui Suveran şi Marelui Cneaz Petru Alexeevici a toată Rusia Mare şi Mică, şi Albă monarh absolut, baronul Fiodor Alexeevici Golovin a ordonat să se aducă la armurărie pentru a fi expediată domnului muntean o cruce de cavaler şi săbioară cu mâner; la centurele săbioarei  pe deasupra, rubine în  cuibuiri”.⁹

Constantin Brоncoveanu s-a bucurat nespus de mult,când i-a fost înmînată înalta distincţie. Bucuria lui izvora din faptul că existenţa ordinului era o reuşită în politica de apropiere faţă de Rusia şi de închegare a alianţei antiotomane.

Domnitorul, după ce-l ascultase cu atenţie pe Gheorghe Castriotu, care-i mărturisi-se despre audienţa la ţar, despre întâlnirea cu cancelarul F.A. Golovin şi cărturarul Nicolae Milescu Spătarul l-a fericit cu realizarea cu succes a planurilor domneşti, Constantin-Vodă a citit în toate cele auzite atmosfera de la curtea  ţarului, climatul politic de acolo.

Pentru o alianţă cu Rusia erau cei mai înţeleşi reprezentanţi ai vieţii social-politice din Moldova şi Muntenia. Trebuie să-i amintim aici pe cunoscuţii boieri munteni, fraţii David şi Teodor Corbea, care s-au arătat iscusiţi diplomaţi.¹⁰

David Corbea. El luase parte intens la întreaga politică brâncovinească de până atunci. Apoi în casa Cantacuzinilor¹¹, care se pronunţa ferm pentru o alianţă  cu Rusia, aflase multe şi înţelesese şi mai multe. A avut posobilitatea să urmărească destul de bine rezultatele vizitelor lui  Castriotu, să cugete şi cu spiritul lui atât de atent  la toate amănuntele şi capabil să tragă singur concluziile necesare.

 Domnitorul l-a chemat la el pentru a-i vorbi deschis întreaga gamă de aspecte ale politicii faţă de Rusia. Atunci, în 1702, în ceea ce priveşte politica faţă de Rusia, atât Constantin-Vodă cât şi Cantacuzinii se înscriau pe orbita aceluiaş punct de vedere. David Corbea întreprinse prima sa călătoriela Moscova, încă în anul 1700, alături de Gheorghe Castriotu.

 Necătând la faptul, că nu el era vioara întîi, luase cunoştinţă cu drumul, iar cele observate aveau să-i fie de folos, când va deveni el trimisul principal al domnitorului muntean la ţarul Rusiei.

E cazul să aducem la cunoştinţa cititorului câteva cuvinte despre această primă călătorie. Corbea, care îşi îndeplinise strălucit misiunile primite până atunci, trebuia numai să-l însoţească pe cunoscutul deja Gheorghe Castriotu, care culesese câteva succese şi care era în politica între cele două state cum s-ar spune „în miezul lucrurilor”. El trebuia să acumuleze experienţă de la îndrumătorul lui, care cunoştea drumul – un drum lung şi anevoios, făcut cu caretele şi caii, care trebuiau schimbaţi periodic.

Între timp avuse schimbări în situaţia politică a sud-estului european. După pacea dela Carloviţdin 1699 urmase încheierea păcii din 1700 între Petru I şi Mustafa, sultanul turcilor, cât şi de pe altă parte, înfrângerea temporară a Rusieila Narvaîn războiul nordic cu Suedia. Legăturile Principatelor cu Rusia şi eventualele tratative trebuiau să se desfăşoare într-o atmosferă şi mai secretă ca până atunci.

Solii munteni aduceau pentru Panait Radu noi sarcini, pe care el trebuia să le îndeplinească. De ei a fost adusă şi cheia unui cifru secret, prin care domnul Munteniei şi ţarul Rusiei aveau să-şi poarte corespondenţa. Gh.Castriotu şi D. Corbea purtau alături de cifru cererile de protecţie a lui Brîncoveanu şi Cantacuzinilor adresate lui Petru I, ca acesta să le asigure refugiu în Rusia în cazul descoperirii legăturilor secrete de otomani sau vre-un alt pericol.

Nu vom insista prea mult asupra drumului, întrucât petrele bătute de copitele cailor nu mai pot să vorbească, şi nici drumurile de odinioară care s-au încheiat demult în colbul istoriei. Vorbesc numai  întâmplările şi faptele oamenilor, care au fost consemnate pentru a nu se pierde prin scris.

Drumul i-a dus pe solii munteni mai întîi prin Moldova. Prin Moldova de odinioară a lui Ştefan cel Mare, prin Moldova de la începutul sec. XVIII unde în scaunul domnesc şedea Antioh Vodă Cantemir. Celor doi diplomaţi le era binecunoscută duşmănia celor două neamuri a Cantemiriştilor şi Brâncoveniştilor.

Deaceea s-au stăruit să treacă prin Moldova neobservaţi, să pară drept oameni obişnuiţi, îmbrăcaţi în straie simple şi mânaţi la drum de niscaiva treburi negustoreşti. Fără să ştie, însă, să afle mai tîrziu, că dacă Antioh Vodă manifestă sentimente antibrâncovineşti, în privinţa atitudinii faţă de Rusia drumurile lor se întâlneau.

 Şi domnitorul Moldovei trimise în taină la PetruI pe un om de încredere foarte devotat şi talentat în acelaşi timp în ale diplomaţiei, Sava Constantin.¹² Nu mai vorbim că Moldova îşi avea şi aşa un reprezentant strălucit la Petru I, drept că neoficial, pe cărturarul Nicolae Milescu Spătarul.¹³

Gh. Castriotu şi D. Corbea au trecut,deci, prin Moldova fără a se reţine prea mult. Au pătruns apoi în întinsele stepe ucrainene, care pentru Corbea, au însemant prilej de meditaţie şi însemnări a celor văzute.

 Satele erau rare, ascunse de ochiul călătorului în văile apelor. În curând ajunsela Kiev, centrul vechii Rusii chievene, unde s-au odihnit câteva zile şi schimbând caii, au pornit iar la drum.

La departamentul solilor Gh. Castriotu a luat legătură cu Panait Radu, de la care află, că în Moldova în scaunul căreia se afla Antioh Cantemir, trimisese aici la ţar un trimis diplomatic cu aceeaşi misiune.

În zilele care au urmat, stabileşte legătura şi cu cancelarul Golovin Fiodor Alexeevici (1650-1706)¹⁴, prin intermediul căruia aduce la cunoştinţă pe ţar cu conţinutul soliei. La Moscova trimişii Munteniei nu s-au aflat mai mult decât câteva săptămîni.

 Când s-a început anul 1701 îi întâlnim pe cei doi diplomaţi pe drumul întoarcerii în ţară. David Corbea nu avuse timp decât să se familiarizeze cu atmosfera Moscovei, să admire şi să cunoască frumuseţea ei. Stătuse mai mult în casă din cauza timpului aspru. Dar misiunea, cu care venise aici, a fost îndeplinită cu succes.

Aveau cu ei cărţile de protecţiune din partea lui Petru I, atât pentru domnitor, cât şi pentru Cantacuzini. În caz de primejdie pentru aceştia, ţarul le garanta găzduire în Rusia potrivit poziţiei şi rangului pe care îl ocupă.¹⁵

Mulţumit de succesul trimişilor săi, în plină vară a anului 1702, pe o căldură nesuferită domnitorul Munteniei convoacă o consfătuire secretăla Mogoşoaia, în palatul proaspăt inaugurat. Participanţii erau un mănunchi de vestite personalităţi ale timpului, ce s-au întrunit să hotărască plăzmuirea unie alianţe a popoarelor din Balcani în scopul luptei de eliberare din lanţurile îndelungatei şi asprei dominaţii a Semilunii.

Printre cei invitaţi era şi vestitul Dositei, patriarh al Ierusalimului. Consfătuirea elaborase un document sinteză a planurilor ce se făurise acolo. Cel care trebuia că înmâneze ţarului această hotărîre era David Corbea. Tot el trebuia să-l înlocuiască în funcţie de reprezentant permanent pe Panait Radu, care între timp decedase. Corbea trebuia să totalizeze acţiunile celorlaţi trimişila Moscovaşi să încheie tratatul de alianţă a Munteniei cu Rusia.

De data aceasta solia pe care o conducea el era formată din 5 oameni, printre care şi fratele său, Teodor. Au urmat acelaşi drum – drum deja cunoscut de conducătorul soliei şi mult mai uşor, pentru că el era parcurs la începutul lunii septembrie a anului 1702, când vara îşi mai prelungea leneşă agonia, având zile calde şi chiar arzătoare. Ajungând la Moscova s–au oprit la „Posolischii Pricaz” unde a fost imediat înregistrată sosirea lor.

 Aici au fost asiguraţi cu mijloace de existenţă pentru timpul aflării lor în Rusia: bani, hrană, lemne pentru iarna ce se apropia şi furaje pentru cai. Corbea se prezintă de urgenţă la marele cărturar moldovan Nicolae Milescu Spătarul, secretar al cancelariei împărăteşti pentru limbi străine şi consilier preţuit de Petru cel Mare.

Milescu a tradus în grabă şi cu multă silinţă pe baza cifrului secret cele 34 de puncte ale documentului adus de solie. Apoi  textul tradus şi-a urmat drumul său: mai întîi la cancelarul F.A. Golovin, ca apoi acesta să-l înmâneze ţarului.

Nicolae Milescu Spătarul şi David Corbea. Aceasta era de fapt prima întâlnire a celor doi. În 1700 Corbea stătuse puţinla Moscova, iar întâlnirile cu marele cărturar le realizase  Gheorghe Castriotu. Corbea abia îl cunoscuse pe acesta în treacăt.

Acum, întrucât el era conducătorul soliei, luă contact nemijlocit cu marea personalitate a Moldovei, care se afla de multă vreme la curtea ţarului. Şi-a făcut o impresue excelentă, pentru că Nicolae Milescu era unul din acei oameni unici, de o vastă cultură şi peste care vremea nu trecuse în zadar.

Studiase istoria, teologia şi filosofiala Academiapatriarhiei ortodoxe  din Constantinopol. Dumnealui nu numai că acumulase comorile ştiinţei, dar şi crease de pe urma asimilării acesteia, nerămânând dator epocii şi spiritului său.

Deşi la o vârstă înaintată, îşi păstrase claritatea minţii, şi mânuia cu aceiaşi măestrie numeroasele limbi străine pe care le stăpânea deplin în calitatea sa de la curtea lui Petru I, D. Corbea, bun cunoscător şi el de limbi străine, rămăsese impresionat mai ales de accentul autentic pe care-l punea în pronunţarea fiecărei limbi.

Vorba domoală şi chibzuită a cărturarului moldovan îl făcea în discuţie atrăgător. Tot Nicolae Milescu îi aduse vestea lui Corbea că a doua zi îl va prezenta ţarului. Ţarul dădu un fel de petrecere şi aflând despre solia din Muntenia îi poruncise să-l aducă şi pe D. Corbea. După terminarea petrecerii, ţarul avea de gând să stea de vorbă cu el.

Vestea îl bucură pe David Corbea. În sfârşit dorinţa de a veni în contact cu oficialitatea moscovită, cu diplomaţii şi oamenii politici de vază, cu personalităţi ale culturii ruseşti şi se va realiza. Avea să vadă cu ochii lui şi să înţeleagă moravurile şi obiceiurile de la curtea lui Petru cel Mare. O surpriză plăcută pentru trimisul muntean a fost şi faptul că Nicolae Milescu îl invită la o plimbare prin Moscova.

Această autoritate  politică şi culturală care era cărturarul Moldovei Milescu Spătarul îi făcea cinste lui să-i fie ghid prin acest mare oraş, inimă a Rusiei, oraş al ţarilor. David Corbea citise şi ştia câte ceva despre Moscova, acum însă devenise martorul ocular al evenimentelor.

Primirilela Petru Ierau simple. D. Corbea venise însoţit de Nicolae Milescu, care se bucura la ţar de trecere liberă la orice ceas de zi sau noapte.

Dar cărturarul la cei 66 de ani pe care avea în experienţa în domeniul cunoaşterii oamenilor, ştia că ţarului, chiar de nu va spune nimic, nu-i place să fie deranjat decât în  cazuri extreme. Anume deaceea şi Nicolae Milescu a hotărît să aştepte un moment mai potrivit.

După ce Milescu îl prezentă pe D. Corbea ţarului, Petru Alexeevici la rândul său îl prezintă împărătesei Eudichia Fiodorovna, apoi cancelarului Golovin. Întreaga petrecere dată în cinstea împărătesei nu dură mai mult de câteva ore.

 În cele din urmă Petru I îi sărută mâna împărătesei, trimiţând-o fin la plimbare, îşi luase rămas bun de la ceilalţi însoţitori, iar lui D. Curbea îi făcu semn să rămână. Peste câteva clipe solul muntean rămase singur în faţa ţarului. Persoana ţarului nu-l intimida, deşi pe lângă statura destul de scundă a diplomatului, Petru părea un uriaş.

Ţarul Petru Alexeevici, potrivit obiceiului său, îl provocă pe solul muntean la discuţie în tot soiul de probleme. În scurt timp ţarul rămase frapat de D. Corbea, care aluneca cu uşurinţă dintr-un domeniu în altul al culturii. Şi chiar în cel al istoriei şi artei ruse, de curând văzute, îşi spunea cu multă competenţă părerea, vorbea frumos şi se exprima cu uşurinţă în ruseşte.

Ţarul bănuia că izvorul cunoaşterii limbii sale de către Corbea era slavona întrebuinţată în Moldova şi Muntenia în biserică şi cancelariile domneşti.

Din discuţie, ţarul se convinsese de un singur lucru: popoarele din Balcani aşteptau cu nerăbdare să se ridice la luptă de eliberare naţională de sub jugul turcesc alături de un aliat puternic cum era pe vremea ceea Rusia. Petru I trebuia să folosească în lupta lui împotriva imperiului otoman această concentrare de forţe ce i se oferea.

Se gândi  mult timp la hotărârea dela Mogoşoaiaşi nu întârzia cu răspunsul domnitorul Munteniei. Acest răspuns era trimis în Muntenia prin Teodor (în unele documente Feodor – Al.M.) fratele lui D. Corbea, car-l însoţise în Rusia.

În răvaşul oficial trimis lui C. Brîncoveanu, Petru cel Mare, arăta că, din nefericire, ţarul nu se putea angaja atunci, ca şi în cazul soliei lui Gh. Castriotu, într-o acţiune deschisă împotriva Turciei, atâta timp cât era proaspăt încheiată pacea cu Turcia de pe urma cărei dobândise Azovul¹⁶ şi tot atunci continua războiul nordic dus cu Suedia.

În scurt timp după aceea  la începutul anului 1703, Brâncoveanu trimise o nouă scrisoare lui Corbea pentru Petru Alexeevici. Scrisoarea reedita hotărârea de la Mogoşoaiaîntr-un stil mai cald şi mai direct. Ţarul se găsea atunci în oraşul Voronej.

Cancelarul Gavril Ivanovici Golovchin¹⁷ scria la 8 februarie 1703 lui Petru Ila Voronej: „Am trimis azila Voronej la D-voastre pe solul muntean D. Corbea, care se afla la curtea ţarului. Împreună cu el am trimis pe traducătorul Nicolae Milescu Spătarul cu  un senator, conform ordinului D-voastre”.

Anul 1706. După şase ani de la victoria asupra lui Petru Ila Narva(1700) Carol XII, regele Suediei, se mai socotea invincibil. El izbutise la 24 septembrie să-l silească pe regele Poloniei August al II-lea să încheie un tratat prin care rupea legăturile cu Rusia. Ţarul a simţit posibilitatea urzirii unei coaliţii suedezo-polonă-turcească, deaceea avea nevoie, ca niciodată, de informaţii despre situaţia din Balcani.

 La 7 martie 1706 Petru I aflându-sela Minsckîi scria cancelarului săula Moscovacă „ar fi foarte bine ca D. Corbea să se găsească acum la noi”. În februarie 1707 după câteva epistole, conţinutul cărora era identic cu cel de mai sus, domnitorul Munteniei permite lui D. Corbea să plece în Rusia.

După un scurt timp D. Corbea este numit consilier diplomatic al lui Petru Alexeevici şi trimis în Transilvania petru a duce tratative cu Francisc Racoţi¹⁹, în persoana căruia ţarul căuta un aliat.

Era ştiut faptul că, Francisc Racoţi în Transilvania a desfăşurat o mare răscoală împotriva jugului habsburgic începută încă în anul 1703, sprijinită de forţele ţăranilor unguri, slovaci şi volohi (munteni – Al.M.).

Scopul misiunii a fost îndeplinit. În anul 1707 la Varşoviaîntre voievodul Transilvaniei Racoţi  şi Petru I (în persoana lui D. Corbea – Al.M.) a fost încheiat un tratat de prietenie.²⁰ În caz de război cu Turcia, Racoţi îşi lua obligaţia de a trimite în ajutor Rusiei 4000 de ostaşi.²¹

Această alianţă era secretă şi avea un conţinut antiaustriac şi antiotoman. Ea însemna o manevră a ţarului rus contra Austriei în scopul despărţirii ei de Suedia şi împiedicării prin aceasta a formării unui front  austro-suedez îndreptat împotriva Rusiei.

Victoria strălucită de la Poltavaa lui Petru I a schimbat radical situaţia politică şi poziţia Rusiei pe arena europeană. Într-o mare măsură a cresut importanţa Rusiei, atitudinea faţă de diplomaţii ruşi.²² Cu ocazia înfrângerii suedezilorla Poltava (1709) Constantin Brоncoveanu i-a trimis lui Petru I o felicitare plină de entusiasm.

La sfârşitul aceluiaş an a fost semnată multaşteptata înţelegere antiotomană. Domnul Munteniei făgădui, că atunci, când se va apropia armata rusă, el va trece cu o oaste de 30.000 de oameni de partea Rusiei.

Peste un an, când Poarta a declarat război Rusiei, domn în Moldova devine renumitul om de cultură aleasă, cărturaul Dimitrie Cantemir, care la 13 aprilie 1711, la Luţkiscăleşte tratatul secret ruso-moldovenesc, care prevedea trecerea Ţării Moldovei sub ocrotirea Rusiei.²⁵

Deci de partea Rusiei era Domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir, domnitorul Munteniei Constantin Brоncoveanu, voievodul Transilvaniei Francisc Racoţi. Serbii şi populaţia din Muntenegru, care s-au răsculat împotriva turcilor trebuiau de asemeni să se unească cu oştirile ruse trecând prin Muntenia. Brâncovineanu a primit dela Petruo sumă solidă de bani pentru a cumpăra provizii şi furaje pentru armata rusă  când vor intra în Moldova.

Se părea că toate sânt prevăzute şi există condiţiile necesare pentru o biruinţă decesivă. Realitatea, însă, a fost alta. Voievodul transilvănean Racoşi a fost înfrânt în ajunul evenimentelor, serbii şi muntenegrii aşteptau operaţii hotărâtoare ale domnitorului muntean, pentru a se uni simultan  cu oştirile ruseşti.

În conformitate cu acordul încheiat anterior, Petru I conta pe ajutorul lui  Brâncovineanu. Acesta, însă, aflând la întrarea armatei ruse în Moldova a ocupat o poziţie şovăielnică, aşteptând să vadă de partea cui avea să fie superioritatea, cu atât mai mult, că pe teritoriul Munteniei a intrat o uriaşă armată  turcă.²⁶

Desigur că această relatare e o scornire minciunoasă, ca multe altele de istoricii sovietici şi sovietici moldoveni. Adevărul era altul.  (VA URMA)

Sursa: mazarini.wordpress.com md.

Autor: prof.Alexandru Moraru, Chisinau